În ajunul zilei de 27 martie: România trebuie construită la Chişinău

Ce s-a întâmplat pe 27 martie 1918? Elita politică şi intelectuală a Basarabiei adera la unul din cele mai grandioase proiecte din istoria poporului român: un stat care urma să reunească toţi românii. Optimismul basarabenilor era de înţeles, în sfârşit ei nu mai erau „un popor mic”, ci un popor aflat în plină ascensiune. Cel puţin, de acest lucru erau convinşi o mare parte din cei care au primit cu braţele deschise actul revenirii Basarabiei acolo de unde a fost răpită în 1812.

Cu toate astea, următorii ani optimismul basarabenilor a scăzut brusc. Dacă noi am primit cu braţele deschise România, ea nu s-a grăbit să ne primească. Basarabenii erau ceva prea străin, prea „arhaic”, dar în acelaşi timp prea radicală şi „utopică” pentru mentalitatea predominant „progresistă” şi „liberală” a elitei româneşti. Acceptarea Basarabiei, în aceste condiţii, era o curată sinucidere, o negare a întregii istorii a României moderne de la 1848 încoace, prin urmare şi a legitimităţii clasei dominante de atunci.

Modul absolut nou de abordare a problemelor sociale şi politice a basarabenilor era atât de revoluţionar, încât provoca frică şi panică în sânul celor care s-au obişnuit să gândească în tiparele unei naţiuni mici şi conformiste. Iată de ce basarabenii au primit eticheta de „bolşevici”, pentru ca mai apoi să fie marginalizaţi şi băgaţi „la carantină”.

În aprilie 1920 este desfiinţat Sfatul Ţării, iar în 1923 este adoptată o nouă Constituţie, cu caracter liberal, prin care noul stat încetează a mai fi unul românesc.

Procesele politice şi sociale, care au urmat în cele două decenii (supunerea României capitalului străin, distrugerea ţărănimii, degradarea elitei politice româneşti), au condus la momentul dezintegrării şi dispariţiei, în cele din urmă, a proiectului „României Mari”. Problema ocupanţilor nu este atât una legată de contextul internaţional, cât de profunda criză morală şi identitară a elitei politice româneşti din acele vremuri.

Poate o parte din vină pentru eşecul suferit revine şi basarabenilor, din cauza lipsei unităţii şi a unei viziuni integrale a ceea ce ar trebui să reprezinte statul românesc. Nefiind uniţi, ei au devenit vulnerabili, devenind mai târziu tot mai nehotărâţi, timizi şi paternalişti în raport cu Bucureştiul.

Poate anume din această cauză proiectul unui mare stat românesc pare a fi irealizabil. Basarabenii continuă să privească Bucureştiul ca pe un „frate mai mare”, acceptând tacit politica sa oficială, direcţia sa ideologică, neîndrăznind să-şi definească şi să impună propria viziune. Anume această pasivitate, tăcere şi inacţiune a contribuit la alunecarea României în beznă şi reducerea la zero a importanţei zilei de 27 martie.

Din lecţiile istoriei putem face o concluzie: dacă basarabenii îşi doresc înfăptuirea unui ideal naţional, ei trebuie să înceteze a mai fi „o simplă provincie românească pierdută în spaţiu şi timp”, ci să-şi propună să devină un concurent sănătos al Bucureştiului, luptând pentru o schimbare radicală în spaţiului românesc. Iată de ce astăzi este nevoie de o Republica Moldova ca stat independent, în calitate de instrument al construcţiei unui românism alternativ „kitsch-ului naţionalist” de fabricaţie bucureşteană, ai cărui pradă cad tinerii teribilişti de la Chişinău.

Asta este realitatea şi asta trebuie să fie opţiunea noastră. Nu de „mişcări unioniste” avem nevoie astăzi, ci de o reconstrucţie ideologică şi morală a Basarabiei. România trebuie construită la Chişinău.