Tighina (din anul 1584 pana in anul 1713)

Relatiile polono-otomane s-au tensionat in anul 1584. La 7 august 1584, «stransu-s-au cazacii si fara veste au lovit la Tighina, de o au arsu si au pradat-o si au robit pre cei tineri, fete, copii, iar pre altii, pana la ultimul i-au taiatu si multa dobanda au luat cu sine».

Conform unei scrisori a sultanului Murad, scrisa regelui Stefan Bathori, Mustafa, sangeacbeiul Tighinei a comunicat la Istanbul ca polonezii construiesc palanci la hotarul cu otomanii, iar cei care au atacat Benderul n-au fost pedepsiti.

In 1587, conform relatarilor cancelarului polonez I. Zamoiski, cazacii din nou au dat foc Tighinei.

Insa si cazacii sufereau infrangeri. La 19 octombrie 1588, un ceaus turc raporta autoritatilor centrale otomane: «In ce priveste cazacii, patru mii venind la Bender, au devastat patru sate turcesti si au vrut sa plece cu prada, dar fiind stramtorati la mal, cazacii au fost surprinsi de turci care le-au luat prada. Si din cazaci circa 200 au fost omorati, fiind constransi la rau, unde multi au fost inecati. De atunci cazacii nu mai vin». Abia cativa ani mai tarziu ei au aparut la acest vad de la Nistru.

Noi lupte pentru Tighina se dau in timpul razboiului austro-otoman din 1593-1606, in care s-au implicat si alte state europene. In legatura cu razboiul care se incepuse, sultanul poruncea beilor de la Cetatea Alba si Tighina sa fie gata pentru a lupta cu cazacii (1 octombrie 1593). La 24 decembrie 1593 o armata cazaceasca a devastat imprejurimile Tighinei.

In 1594 Aron Tiranul incepe actiuni militare impotriva otomanilor. Sustinuta de 5 000 de ardeleni, o armata de aproape 15 mii de moldoveni a atacat pe rand Tighina si alte cetati otomane. Un ceaus turc fugit din Moldova relata la 19 aprilie ca in armata lui Aron «erau foarte buni archibuzieri, la Tighina moldovenii au aruncat in aer cu mainile lor totul, ramanand pe picioare doar cetatuia pe care insa o tineau impresurata atat de strans, ca putin putea sa mai ramana pana a nu cadea in mainile» moldovenilor si ardelenilor.

La 28 aprilie, agentul austriac de origine italiana Giovani de Marini Poli raporta la Alba Iulia ca crestinii capturasera la Tighina 96 de tunuri. Armata lui Aron Tiranul, lasand un mic detasament la Tighina, a urmat calea spre alte cetati otomane de pe pamantul Moldovei.

Atacurile insistente ale moldovenilor si ardelenilor au starnit frica in randul turcilor din alte provincii ale imperiului, acestia refuzand sa vina in ajutor cetatilor asediate. Agentul austriac Paolo Giorgi relata ca sangeacbeiul Tighinei «a trimis un om in graba la beiul de Silistra ca sa-i trimita trupe de ajutor spre a se putea impotrivi dusmanului si ca in toate orasele si in toata Bulgaria s-a facut strigare, ca daca ar vrea cineva sa mearga in ajutor Benderului va fi facut ienicer cu leafa buna si nu s-a gasit un om care sa aiba dorinta de a merge acolo».

Luptele care aveau loc la Tighina erau devastatoare pentru cetate si au provocat foame printre locuitorii ei.

La 17 octombrie 1595 sarbul Dumitrasco raporta ca in ajutorul celor 2 000 de beslii de la Tighina si Cetatea Alba a sosit hanul din Crimeea.

Succesele moldo-ardelene in spatiul carpato-nistrean creau conditii favorabile pentru lupta antiotomana a lui Mihai Viteazul. Insa fortele comuna antiotomane nu puteau sa opuna o rezistenta mare din cauza luptei pentru suprematie a lui Sigismund Bathori, care l-a inlocuit pe Aron Tiranul cu Razvan. Sultanul, incercand sa curme lupta de eliberare a romanilor, a numit cate un pasa in fruntea Moldovei si Tarii Romanesti. In lupte s-au implicat si polonezii, care l-au adus la tronul Moldovei pe Ieremia Movila. La randul sau, hanul din Crimeea intentiona sa puna la est de Carpati cate un emir tatar. Insa, mai intai romanii au obtinut cateva biruinte stralucite la sud de Carpati, apoi sultanul a decis numirea lui Ahmed bei de Tighina pe tronul Moldovei.

La 14 octombrie 1595 Ahmed, numindu-se «Bassa Moldaviae», il instiinta pe cancelarul polonez ca sultanul si hanul au decis ca el sa devina domnitor. Insa, cel putin in perioada initiala, sistemul de conducere a Tarii Moldovei nu trebuia sa suporte mari schimbari: «am primit de la preainaltul imparat scrisori», scrie pretinsul pasa al Moldovei, «in care-mi porunceste sa asez boierii toti ai acestei domnii, pe fiecare la locul lui vornici, logofati, parcalabi, iar daca Ieremia doreste sa fie vornic langa mine, cum a mai fost inainte, pe vremea lui Petru Voda (Schiopul – n.n.), ii voi da bucuros aceasta demnitate de hotarul dumneavoastra». Adica, se profila o conducere a tarii similara celei din Egipt, unde sultanul numea un pasa, iar structura sociala locala era formata din bastinasi.

Din cauza lui Ieremia Movila si a armatei poloneze, otomanii nu si-au realizat intentiile. La 22 octombrie, la Tutora, armata poloneza, rezistand in fata ostilor turco-tatare, a creat conditii favorabile pentru pastrarea lui Ieremia Movila la tronul Moldovei. Insa Ieremia Movila a fost nevoit sa cedeze cateva sate moldovenesti de la Nistru, cu centru la Cioburciu. Ele au devenit proprietate a feciorului hanului din Crimeea. Dupa aceasta tatarii s-au retras spre Tighina.

Teritoriul din jurul Cioburciului uneori servea ca loc pentru stationarea tatarilor, care se indreptau spre Tara Romaneasca si Transilvania pentru a lupta cu acestia. Aceasta starnea ingrijorarea lui Ieremia Movila si a polonezilor. La 18 august 1596 Ieremia Movila comunica lui I. Zamoiski ca trupele tatare erau in drum spre Tighina, de unde urmau sa plece in Tara Romaneasca.

In vara anului 1597 regele polonez l-a trimis pe S. Golski la Istanbul «sa ceara ca la Tighina si Cetatea Alba sa nu mai locuiasca tatarii». Chiar in timpul tratativelor polono-otomane, conform relatarilor diplomatului habsburgilor Erich Lassota din 10 septembrie 1597, hanul din Crimeea in durmul sau spre Transilvania intentiona sa se opreasca la Tighina.

Si in anul urmator tatarii din Crimeea s-au aflat un timp in apropierea Tighinei. La 30 noiembrie 1598, Paolo Giorgi ii scria papei: «A sosit hanul tatarilor cu oastea sa in campiile din jurul cetatii Bender in care sede beiul in acea parte a Moldovei… supusa turcilor, unde s-a oprit cateva zile ca sa observe iesirea celor sapte mii de cazaci care sosisera pe fluviul Nistru cu intentia de a trece in Tara Romaneasca in slujba lui Mihai Viteazul, si carora Ieremia, facand voia hanului, le-a oprit trecerea cu armata sa…».

In 1602 solul K. Kohanowski a incercat pe cale diplomatica sa intareasca pozitiile republicii nobiliare in spatiul extracarpatic, cerand chiar retrocedarea Tighinei si altor teritorii supuse otomanilor. Sultanul a respins in bloc cererile poloneze.

La inceputul anului 1608, beilerbei de Cetatea Alba si Tighina era Ahmed pasa. In 1610 este mentionat beilerbeiul de Oceakov, in subordinea caruia era Tighina si alte sangeacuri de pe litoralul de nord-vest al Marii Negre.

In 1616 otomanii organizeaza o campanie militara pentru a inlatura de la tronul Moldovei pe Movilesti, care erau de orientare poloneza. Cronicarul Celebi mentiona: «Stapanul sangeakului de Silistra… Ibrahim pasa, beii de Bender si Akkerman, precum si oastea tatareasca» au batut detasamente poloneze.

Dupa razboiul polono-otoman de la Hotin (1621), s-au operat unele precizari ale hotarului sangeacului Tighina in stanga Nistrului. Miron Costin relata ca in tratatul polono-otoman se mentiona «pentru semnele hotarilor la campii Oziei si despre Tighina».

Timp de mai multi ani, Imperiul Otoman si Polonia se straduiau sa curme invaziile reciproce ale cazacilor si tatarilor. In 1630 Murtaza pasa ii comunica hatmanului S. Konecpolski ca va sosi in curand la kazalele Akkermanului si Benderului cu 10 000 de ostasi turco-tatari pentru a curma insursiunile cazacesti in Imperiul Otoman.

La cererea regelui Vladislav, in decembrie 1640 sultanul Ibrahim a ratificat tratatul de pace cu Polonia, obligandu-se «sa nu faca nici un fel de incursiuni din Akkerman, Bender, Oceakov, Kalburun, din Bugeac sau Dobrogea in Polonia».

Un timp indelungat, din Iasi, prin Lapusna, Carnateni si Tighina, se facea legatura cu Hanatul din Crimeea. Potrivit relatarilor diplomatului suedez Johan Mayer (1651), prin Carnateni a trecut «un boier al domnului Moldovei, numit Kenan Basa, care mergea prin Tighina spre Crimeea la han».

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, pe harta Europei de Est au avut loc unele schimbari. In noile conditii, Moldova a incercat sa-si reintoarca cetatile, luate de otomani, inclusiv Tighina. O atare cerinta au inaintat reprezentantii lui Ghoerghe Stefan in 1656 la tratativele cu Rusia.
Dupa venirea la putere a marilor viziri din neamul Koprului (1656), Imperiul Otoman si-a intensificat politica sa pe continent. In 1657, la porunca sultanului, in sangeakul Cetatii Albe s-a adunat o oaste turco-tatara, care urma sa lupte cu armatele unit ale celor trei Tari Romanesti, angajate la cucerirea tronului republicii nobiliare pentru Ghoerghe al II Rakoczi. In aceasta armata s-a aflat si faimosul calator turc Evlia Celebi, care a descris Tighina si alte orase de la Nistru.

Evlia Celebi relateaza ca Tighina «este resedinta pentru un sangeakbei in eyaletul Oceakov». Potrivit legii, aici se afla trei mii de ostasi, impreuna cu gebegii. De asemenea, beiul are cinci sute de ostasi. Este un kadiat vestit. Se gasesc si 3 mii de aparatori azapi. De asemenea, sunt si ostasi de cetate dintre localnici si voluntari, precum si sapte odale de ieniceri, etc. Desi cifrele calatorului turc pot fi exagerate, enumerarea posturilor de comanda, a unitatilor militare, creeaza o imagine veridica despre structura administrativa otomana de la Tighina.

Evlia Celebi face o descriere succinta a cartierelor din apropierea cetatii, pe care le considera ca oras propriu-zis: «In oras sunt 4 geamii, 7 mahalale musulmane si 7 mahalale de valahi si moldoveni. … Sunt doua scoli pentru copii, de asemenea, si 1 200 de pravalii mici dar folositoare (cifre exagerate – n.n.). Strazile n-au deloc caldaram. De asemenea, se gasesc vii putine, fiindca zilnic vin ghiaurii, iar in timpul luptelor ele sunt distruse. Dar in partea de apus a orasului se afla terenuri foarte roditoare si campii unde cresc multe plante, iar in sate se face multa miere si unt».

In 1666 otomanii au acceptat aflarea nogailor Or-Mehmed oglu la vest de Nistru, rupand din Moldova campia de la sud de codri. Printre localitatile care in 1666 au nimerit in mainile hanului din Crimeea au fost si Causeni. Ulterior, Causenii au devenit sediul unui administrator al localitatilor romanesti aflate sub autoritatea hanului din Crimeea. Prin Causeni trecea un drum care unea Tighina cu Ismailul.

Garnizoana cetatii Tighina era formata in continuare din oaste platita din vistieria imperiului si detasamente de ostasi care se intretineau singuri. In 1669 garnizoana Tighinei numara 514 ostasi, fiind formata din ofiteri, tunari, azapi etc., adica cu mult mai putin decat indica Evlia Celebi.

In 1673 polonezii au infrant oastea otomana la Hotin, iar cazacii, in frunte cu Serko, au atacat Tighina, pricinuind mari pagube materiale suburbiilor ei locuite de romani.

In 1674, otomanii, cucerind de la polonezi cetatea Ladzin, au luat in prizonierat 800 ostasi. La Soroca prizonierii au fost luati in primire de «Iusuf pasa care se afla la paza Benderului» si fiind paziti de «cei mai varstnici din Bender, Akkerman si Chilia» ei au fost dusi la Chilia, de unde pe corabii au fost transportati la Istanbul.

La 17 octombrie 1676 a fost incheiat tratatul de pace polono-otoman, potrivit caruia Podolia trece sub autoritatea sultanului. Conform opiniei lui D. Cantemir, «pamanturile Podoliei au fost impartite intre doua mii de spahii, locuitori in tinuturile Bender, Akkerman si Chilia».

In 1677, la Cighirin, capitala Ucrainei supusa otomanilor, au avut loc lupte intre otomani si rusi. La intoarcere, armata otomana a trecut prin Tighina, pricinuind mari pagube populatiei locale. Conform relatarilor cronicarului turc Fandaklali Mehmed aga, sultanul ar fi spus lui Ibrahim pasa, comandantul armatei otomane: «In zilele intoarcerii tale, luand cu sila de la populatia Benderului 30 de mii de gurusi, ai asuprit-o si din cauza aceasta Divanul meu imparatesc s-a umplut de plangerile sarmanilor…».

Uneori persoanele sus-puse de la Tighina participau la curmarea abuzurilor comise de musulmani pe teritoriul ramas sub autoritatea domnului Moldovei. In luna decembrie 1680 naibul (ajutorul de judecator) de la Tighina, molla Mehmed, a intocmit o plangere a domnului Gheorghe Duca adresata sultanului, in care se cerea curmarea faptelor abuzive ale lazilor pe teritoriul Moldovei. Acesti ieniceri, de origine din Asia Mica, aprovizionand Istanbulul cu produse achizitionate pe teritoriul Tarii Moldovei, jefuiau populatia locala, agresau boierii si alte persoane. In baza acestui raport, sultanul a trimis in Moldova un reprezentant al sau, care a inceput cercetarile de rigoare pentru pedepsirea vinovatilor si curmarea abuzurilor.

In 1683, dupa ce otomanii au suferit o grea infrangere la Viena din partea armatei austro-polone, spre Tighina s-au indreptat fortele unite ale moldovenilor si zaporojenilor in frunte cu Stefan Petriceicu, domnul Tarii Moldovei, si hatmanul Kunitki. Nicolae Costin releva ca Stefan Petriceicu, «adunandu-se cu oaste de tara, a tras deoadata la Chisinau, de acolo spre Tighina, unde i-au iesit beiul de Tighina inainte cu oaste turceasca si tatareasca si lovindu-se fata in fata cu cazacii si moldovenii, i-au infrant pe turci, si asa gonindu-i, i-au taiat pana i-au bagat in Tighina in cetate».

Dupa incheierea pacii de la Karlowitz (1699), otomanii au fost nevoiti sa evacueze garnizoana din Camenita. La porunca sultanului, in 1700, domnul Moldovei Antioh Cantemir a evacuat tunurile si alta avere militara aflata la Camenita. Faptul a fost consemnat in cronica lui Mustea: «si au dusu toate acelea la Tighina» si in alte cetati basarabene.

In urma infrangerii Imperiului Otoman in razboiul cu «Liga Sfanta» (creata de Austria, Polonia, Venetia si Rusia) si a pierderii Camenitei, Poarta a transferat resedinta guvernului provinciei, numit si serasker, din Babadag la Tighina si a inceput aici lucrari de fortificare. Ion Neculce relateaza : «De vara s-au mutat Iusuf-pase de la Baba … la Tighine… Dece s-au apucat a tocmi cetatea s-a o mari, s-a o largi, de-au lucrat cativa ani, precum se vede, cu ceste 2 tari», adica Moldova si Tara Romaneasca. Lucrarile de reconstructie s-au efectuat cu fortele si mijloacele romanilor, deoarece in urma razboiului indelungat cu «Liga Sfanta» vistieria otomana era goala.

Lucrarile au continuat si in timpul celei de a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707): «Vinit-au atunce poronca de la Poarta», scria Ion Neculce, «de au adus multa soma (de bani – n.n.) si mare lemnu si greu la Tighine … cu mare graba … Boierii au statut toata vara cu Orheiul si cu Lapusna si cu toti siimenii (infanteristii – n.n.) de curte, de-l taie. Si cu mare greu l-au radicat pan-in iarna … Iara la anul, de primavara, vinit-au poronca de la Poarta la Antioh-voda sa marga sa lucredzi la Tighine».

In luna aprilie 1707, scrie N. Costin, «a purces Antioh Voda din Iasi la Tighine… Muntenii amu venise inainte de sapau unii santul cetatii, altii carau lemne… Ca in acest an au mai adaos cetatea Tighin turcii de au marit-o cu santul zidit de piatra si cu tabii si au facut si 4 porti mari zidite de piatra… A sezut cu tot dinadinsul cu greul asupra Moldovei de cara in toti anii piatra si bolovani, fan si lemne».

Astfel, cu bratele moldovenilor si muntenilor, in jurul castelului vechi al Tighinei s-a construit, in corespundere cu sistemul inventat de inginerul francez Vo-Ban, un sant adanc, pardosit cu piatra, in spatele caruia se putea ascunde un numar mare de aparatori. Santul vechi din jurul zidurilor, construit in 1538, a fost astupat, fiind descoperit de arheologi in 1969. Cetatea construita cu mainile romanilor cu materiale de constructie din Moldova s-a pastrat pana in zilele noastre, doar in interioarul ei au fost efectuate lucrari de reconstructie.

Esenta lucrarilor efectuate la Tighina la inceputul secolului al XVIII-lea e dezvaluita de calatorul suedez M. Eneman, care a vizitat cetatea in 1709. El afirma ca in acel timp Tighina avea doua meniri: a) de a contracara atacurile polonezilor si rusilor (care tot mai insistent inaintau spre tarmul Marii Negre); b) de a tine in supunere Moldova si alte state din regiune.

Pe langa pasa de Tighina se afla cate un reprezentant al Moldovei si Tarii Romanesti, prin intermediul carora demnitarul otoman intretinea legaturi directe cu domnitorii Tarilor Romane. Pasa de la Tighina tot mai mult indeplinea functia de reprezentant al Portii in regiune, de care trebuia sa tina cont domnul Moldovei. (Spre exemplu, in 1709 Iusuf pasa l-a ridicat pe Mihai Racovita din scaun domnesc.)

A sporit numarul ostasilor din garnizoana otomana locala. Aici se aflau circa 1 000 de ostasi – caz foarte rar in Imperiul Otoman. Un ienicer la Tighina era inrolat printr-un ordin direct din Istanbul. (Spre exemplu, unul dun documentele turcesti indica ca Mamarina Hamza a fost numit ienicer la Tighina prin ordinul sultanului Ahmed al III-lea din 20 februarie 1710.) Numarul ostasilor de la Tighina, cu mici exceptii, a fost constant pana la inceputul secolului al XIX-lea.

La hotarul deceniilor intai si doi ale secolului al XVIII-lea, Tighina a suscitat interesul curtilor europene. Dupa infrangerea de la Poltava, la Tighina si-a gasit refugiu pentru cativa ani regele suedez Carol al XII-lea. Urmarind scopurile sale expansioniste, Poarta a luat masuri pentru intretinerea ramasitelor armatei suedeze. Din ordinul sultanului, refugiatii primeau cate 500 piastri pe zi, in mare parte din buzunarul contribuabilului roman.

In curand au sosit in Tara Moldovei si adeptii fostului rege polonez Stanislaw Leszczynski, aliatul lui Carol la XII-lea, alungati de rusi de pe teritoriul republicii nobiliare. Referitor la aceste evenimente, N. Costin relateaza: «A mers voievodul de la Kiev la Tighina, lasand in urma lui 3 000 de oameni, lesi si lipcani, si mare nevoie si mare prada si nespuse suparari bietilor locuitori. Veneau lesii si aici in orase pe la carciume si se imbatau… raneau oameni, ucideau prin targ: porunca a fost (din partea domnitorului Nicolae Mavrocordat – n.n.) sa umble si slujitorii cu beldii (arme – n.n.) si acum ii bateau si ei pe lesi».

Un timp scurt, o parte din lipcani, adica tatari care timp de cateva secole s-au aflat pe teritoriul Lituaniei, dupa venirea lor pe Nistru, au locuit intr-o suburbie a Tighinei.

Aflarea refugiatilor suedezi si polonezi pe teritoiul Moldovei n-a ramas neobservata de rusi. In primul an, rusii au atacat pe suedezii si zaporojenii aflati in nordul Moldovei, luand in prizonierat circa 1 000 de oameni. Acest incident a servit drept pretext pentru ca otomanii se declare razboi statului rus (9 noiembrie 1710).

In curand, sultanul, la sugestia hanului din Crimeea, l-a numit pe Dimitrie Cantemir domn al Tarii Moldovei. Eruditul principe s-a aflat mult timp la Istanbul si era considerat un adept fidel al otomanilor; insa a inceput sa duca tratative cu tarul rus Petru I. In baza acestor tratative, Petru I a emis actul de la Lutk, in care la propunerea lui Dimitrie Cantemir a fost introdus punctul II referitor la retrocedarea Tighinei si altor pamanturi ale Moldovei acaparate de otomani.

Batalia decesiva dintre armatele musulmane si crestine a avut loc la Stanilesti (20-22 iulie 1711). Armata rusa, fiind inconjurata de cea turco-tatara mai numeroasa, nu putea sa reziste mult timp fara alimente si apa potabila, de aceea tarul a fost nevoit sa ceara pace. Afland despre incheierea pacii de la Prut, regele suedez a venit in graba in tabara marelui vizir pentru a-i cere continuarea ofensivei pana la biruinta finala. Insa era prea tarziu. Otomanii nu doreau sa continue un razboi care putea avea urmari imprevizibile.

In vara anului 1711 Nistru a inundat lagarul suedez care se afla in apropierea fluviului. Carol al XII-lea si-a construit un nou lagar in apropierea satului Varnita. Lagarul botezat Noul Stokholm avea in centru o casa minunata pentru rege, cladiri pentru cancelarie si generali. Ostasii suedezi au fost cazati in bordeie.

Pentru intretinerea suedezilor la Varnita se faceau mari eforturi financiare. La 7 iunie 1712 sultanul poruncea lui Constantin Brancoveanu, domnitorul Tarii Romanesti: «… Sa se ofere 5 000 gurusi lui Mehmed pentru plata a 100 de harabale cu cai ce vor fi procurate prin mijlocirea actualului defterdar al Tighinei Mehmed… si care sunt dintre harabalele ce vin de la incarcarea bagajelor regelui Suediei ca sa le duca in tara lui». (In acest document este mentionata una din cele mai importante functii dintr-un eyalet – defterdarul, care gestiona finantele).

Dupa incheierea definitiva a pacii ruso-turce, sultanul Ahmed al III-lea a poruncit scoaterea cu forta a regelui suedez de la Tighina. La 13 februarie 1713, circa 3 000 de ieniceri turci au atacat pe cei 300 de ostasi suedezi ramasi in tabara. Desi a fost o lupta scurta, turcii au tras din tunuri asupra taberei suedeze. Dupa care ienicerii au escaladat zidul, in jurul regelui ramanand doar 60 de ostasi care se aparau cu disperare in interiorul casei cuprinse de flacari.

Sfarsitul luptei e descris de Ion Neculce: «Deci de la o vreme s-au inchis in casa, de se bate pan' ce-au dat foc caselor (turcii – n.n.)… si pan-a-l prinde, au omorat (Carol – n.n.) cu mana lui vreo cinci, sase iniceri. Si el inca se ranisa. Numai au invatat pasa pe cativa turci sa nu-l omoari inicerii, ca de l-ar fi lasat, l-ar fi omorat». Carol a fost dus langa Adrianopol, apoi pe insula Dimotica, de unde in 1715 a plecat in patrie. Ramasitele a doua case in care a locuit regele s-au pastrat doar pana in timpul razboiului ruso-turc din 1768-1774.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)