Adevăruri despre războiul din Transnistria

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

- 2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

- Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

- Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

- Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol mereu ramane tot CRIMINALUL Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV. In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de vieti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe teritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur) Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

- „Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

- Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле” („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.

- După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali…

- Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

- Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

- În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul, cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

- Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

- Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

- Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

- Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

- Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

- Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umileste în fel şi chip.

- La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

- Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

- În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

- De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE o buna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.

Interviu de Elena ZAMURA