7 aprilie 2009 ne amintește de 10 noiembrie 1989

Aflarea lui Vladimir Voronin la putere a coincis în două rânduri cu tulburări în masă de mare rezonanţă. Pe când Voronin era ministru al Afacerilor Interne, pe 10 noiembrie 1989, mulţimea a luat cu asalt sediul MAI. În perioada când era Voronin preşedinte, protestatarii au pătruns în sediile Parlamentului şi Preşedinţiei. „Analiza acestor evenimente ne duce cu gândul la faptul că există o similitudine evidentă în organizarea devastării clădirilor administrative, a declarat generalul Ion Costaş, ex-ministru al Afacerilor Interne (1990-1992), într-o emisiune difuzată de postul de radio «Vocea Basarabiei». Acelaşi stil, aceleaşi metode, în ambele cazuri – şi nici o consecinţă pentru organizatorii pogromurilor. Mie personal îmi pare foarte bizar acest lucru”.

Evenimentele din 7 aprilie sunt încă proaspete în memorie. Ce s-a întâmplat, totuşi, pe 10 noiembrie 1989 şi în ce constau similitudinile dintre cele două evenimente? L-am rugat pe dl general Ion Costaş să ne povestească mai amănunţit despre aceasta. Credem că aceste informaţii vor fi nu numai interesante pentru cititor, ci şi destul de utile pentru organele de anchetă.
1. Predecesorul meu în funcţia de şef al MAI, Vladimir Voronin, a fost ministru doar şaisprezece luni. El a fost numit în acest post conform practicii de atunci de „a arunca de pe orbită”, de a numi un funcţionar din aparatul de partid sovietic în fruntea MAI. Astfel, acest absolvent de colegiu cooperatist şi-a început cariera în calitate de şef al unei brutării din Dubăsari, apoi a fost prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid Bender, iar peste noapte a devenit ministru de Interne. Fiind căpitan în rezervă, acesta, în regim de urgenţă, aşa cum se proceda atunci, a fost avansat la gradul de general-maior de miliţie. Însă, întrucât nu a făcut o şcoală de ofiţeri, îi erau străine noţiuni precum cinstea şi onoarea de ofiţer sau demnitatea de ofiţer.
Ulterior, nu se ştie de ce, lui Voronin i s-a atribuit „mentalitatea de poliţist”, aceasta însă era o calitate personală a sa, şi nu o consecinţă a deformării sale profesionale în cadrul MAI. Acest ministru era străin în sistemul miliţienesc. În esenţă, el a fost şi a rămas pentru totdeauna un „aparatcik” din perioada postbelică: grosolan, trufaş, arogant, crezând că i se permite totul.
Voronin, ca un adevărat carierist de partid, evita problemele dificile, iar în situaţiile de scandal căuta să rămână în umbră, făcându-i răspunzători pe alţii. El a rămas în memoria angajaţilor din aparat ca un om cu faţa mereu împietrită, ursuză, îngrijorată. Şeful MAI se deosebea prin cruzime, despotism, având un caracter răzbunător şi extrem de orgolios – aceleaşi calităţi şi le-a manifestat ulterior şi în funcţia de preşedinte al ţării.
Unul dintre momentele-cheie de aflare a lui Voronin în funcţia de ministru a fost asaltarea sediului Ministerului de Interne pe 10 noiembrie 1989, de ziua miliţiei sovietice. Atunci, mulţi considerau că agresivitatea Frontului Popular, care a adunat mulţimea de protestatari, era alimentată de însuşi Voronin, care îi ponegrea în fel şi chip pe frontişti în discursurile sale. În evenimentele din acea vreme există multe lucruri provocatoare, inexplicabile, ciudate.
Nu s-a mai efectuat până la urmă o anchetă serioasă pe marginea acestui eveniment, versiunea oficială nu a fost făcută publică, iar probele materiale – înregistrările video şi fotografiile făcute de jurnalişti, confiscate de procuratură, au dispărut fără urmă. Putem bănui cui îi convenea acest lucru, dacă e să ne amintim că, imediat peste o săptămână după devastarea sediului MAI, pe 16 noiembrie, la plenara extraordinară a CC al PCM, Simion Grossu şi-a pierdut funcţia de prim-secretar, în locul acestuia venind Petru Lucinschi.
De fapt, aceasta a fost pregătirea schimbării puterii.
2. Ulterior, s-au făcut în repetate rânduri paralele între evenimentele din 1989 şi distrugerea sediilor administrative din centrul Chişinăului pe 7 aprilie 2009. Într-adevăr, există multe lucruri în comun în scenariu, se întrezăreşte acelaşi „stil”. În esenţă, 7 aprilie a fost un remake al zilei de 10 noiembrie. În ambele cazuri, Voronin şi-a atribuit în mod fariseic meritul că nu a dat indicaţii să se tragă în mulţime. În ambele cazuri, atacatorii erau înarmaţi cu pietre, care s-au găsit, în mod „miraculos”, în mari cantităţi în centrul capitalei. Martorii evenimentelor din 10 noiembrie 1989 au povestit că aceste pietre erau de la carieră – piatră spartă care este folosită la construcţia drumurilor, a caldarâmurilor.
Aceste pietre au fost transportate cu două camioane KAMAZ fără numere de înmatriculare, observate la intersecţia bulevardului Lenin cu străzile Kotovski şi Armenească. Aceiaşi martori, muncitori la cariera Pruncul, au recunoscut că astfel de piatră a fost încărcată de la cariera lor…
Ce s-a întâmplat totuşi pe strada centrală a capitalei la 10 noiembrie? Fiind ministru de Interne, am luat cunoştinţă de raportul ofiţerilor MAI, făcut pe urme proaspete. Deşi autorii acestuia îi erau loiali ministrului, ei nu au putut tăinui fapte pe care astăzi le cunosc puţini oameni, deoarece Voronin nu le-a afişat niciodată. Sare în ochi următorul fapt.

Conflictul s-a desfăşurat aproximativ între orele 14.00 şi 23.00, adică pe parcursul a nouă ore. Ar fi fost logic dacă Voronin ar fi condus de la început apărarea clădirii, unul din simbolurile statului, în care se găseau arme şi documente secrete care constituiau simbolul ordinii în stat. Însă ministrul, oricât ar fi de straniu, a lipsit aproape cinci ore, până la 18.30, adică în toată perioada în care a avut loc escaladarea tensiunii. Chiar din capul locului şi până la ora 20.00, ordinele le-a dat viceministrul G. Jukov, general-maior de miliţie, un specialist responsabil şi de înalt profesionalism, care şi-a asumat întreaga responsabilitate fără ezitare. Ulterior, Voronin l-a acuzat pe acesta de proastă conducere a apărării sediului MAI, după care generalul Jukov, aşa cum îi stă bine unui ofiţer şi om de onoare, şi-a dat demisia şi a plecat în Rusia.
După ora 20.00, la MAI a sosit un grup de deputaţi şi lideri ai FPM, care a împărţit, de fapt, responsabilitatea cu ministrul de Interne.
Dar iată un detaliu interesant: Voronin a început să dea ordine doar atunci când a obţinut posibilitatea de a le coordona cu Moscova şi cu Comitetul Central al PC din RSSM. Rămâi cu impresia că, în timpul asaltului, ministrul a evitat în fel şi chip situaţiile în care ar fi trebuit să ia o decizie de sine stătător şi, potrivit obişnuinţei care persista în „partidul-avangardă”, crea o conjunctură de răspundere colectivă. Consider că adevărul ar avea numai de câştigat dacă am descrie mai detaliat cum s-a derulat filmul evenimentelor în acea zi nefastă.
3. La 10 noiembrie 1989, în jurul orei 14.00, a parvenit o informaţie precum că un grup de aproximativ două sute de persoane, care s-au adunat lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, intenţionează să blocheze sediul MAI. Până la aceasta, adepţi ai FPM au încercat în mai multe rânduri să pătrundă cu forţa în clădirle executivelor raionale şi ale comitetelor raionale de partid.
La ora 15.30, prim-viceministrul Gheorghi Jukov i-a comandat prin telefon comandantului Unităţii Militare 5447, colonelul Petru Jivora, să aducă în stare de pregătire efectivul regimentului de miliţie pentru ca, în caz de necesitate, să apere sediul MAI. Până la ora 15.00, la sediul ministerului au sosit 84 de colaboratori ai Detaşamentului de Miliţie cu Destinaţie Specială (OMON), iar până la ora 16.30, în curtea instituţiei s-au adunat 147 de militari din Unitatea Militară 5447.
La ora 16.50, de intrarea centrală a sediului MAI s-au apropiat zece persoane cu pancarte pe care era scris: „Violenţa naşte violenţă”, „Jos miliţia antipopulară”, „De ce îi maltrataţi pe fraţii voştri?”, „Faceţi-vă din bastoane prezervative”, „Democraţie cu sorgintea de la 7 noiembrie” (ultima pancartă înfăţişa un baston de miliţian şi pete de sânge). În acest răstimp, la intersecţia fostului bulevard Lenin cu strada Armenească deja se adunaseră circa 150 de persoane. Un alt grup se afla sub arcada unei case de peste drum de MAI (această arcadă nu mai există, în locul ei a fost instalat un butic). Pentru joncţiunea cu protestatarii din zonă se apropia coloana ce venea dinspre statuia lui Ştefan cel Mare.
În preajma monumentului au rămas câteva persoane „de serviciu”, care îi îndreptau pe oamenii care soseau spre sediul MAI.
Principala revendicare a mulţimii era eliberarea celor reţinuţi în timpul mitingurilor şi al marşurilor neautorizate, când s-au auzit chemări de a bloca clădirile administrative. Între altele, unii chemau să se înarmeze cu obiecte pe care le aveau la îndemână şi „să-i înveţe minte” pe miliţieni, îndemnau să se dea foc maşinilor miliţiei şi să-i atace pe miliţieni.
Aceste apeluri au fost ascultate: pe 12 martie, un grup de persoane, în frunte cu Viorel Tutunaru, în timpul mitingului neautorizat din faţa sediului CC al PCM, s-a năpustit asupra miliţienilor neînarmaţi, care formau un cordon de pază, şi le-a cauzat unor colaboratori ai MAI leziuni corporale.
Cu toate acestea, chiar şi în aceste condiţii, vârfurile conducătoare din partid au organizat pe 7 noiembrie parada militară şi demonstraţia „tradiţională”. Mulţimea a încercat să le zădărnicească, dar a împiedicat-o miliţia, după care stările de spirit antimiliţieneşti au sporit, ca şi intenţiile de răfuială cu colaboratorii MAI.
La ora 17.00, locotenent-colonelul V. Zaporojţev, şeful unităţii de alarmă a MAI, revenind de la un eveniment din Piaţa Centrală, în timp ce intra în sediul MAI, a dat dispoziţie să fie reţinut unul dintre protestatari.
După aceea, din stradă au intrat în holul ministerului încă şase persoane. Colonelul Mihail Popov, şeful secţiei politice, a discutat cu ei şi a clarificat că aceştia sunt studenţi. Tinerii au fost expediaţi la secţia de interne din sectorul Lenin, pentru întocmirea proceselor-verbale. În acest moment, în stradă se adunaseră circa 300 de persoane. În rândurile din faţă au ajuns nişte femei surescitate, care îi insultau cu voce tare pe angajaţii MAI şi cereau eliberarea celor reţinuţi.
Au încercat să discute cu cei adunaţi A. Ceaikovski, secretar al comitetului de partid de la MAI, V. Prokopciuk, şeful Direcţiei urmărire penală, viceministrul Constantin Antoci, Boris Muravschi, şef adjunct al secţiei de apărare a ordinii publice din Direcţia afacerilor interne, Mihail Popov, şeful secţiei politice, V. Beleţki, şef adjunct al Direcţiei afacerilor interne Chişinău. Toţi aceştia îi rugau pe rând prin megafon pe oameni să se împrăştie. Însă mulţimea presa tot mai mult, apropiindu-se de uşile clădirii.
Pe la ora 18.15, în curtea MAI sosiră încă 150 de militari din Unitatea Militară 5447, iar pe scările din faţa sediului au ieşit, la indicaţia lui Jukov, 84 de membri ai trupelor OMON, care s-au postat în două rânduri. Doar vreo zece dintre ei erau echipaţi cu mijloace de apărare.
Potrivit autorilor raportului făcut ulterior, mulţimea ajunsese deja la o mie cinci sute de persoane. La adresa angajaţilor MAI se striga: „Călăilor!” şi „Fasciştilor!”. Apoi, cineva a aruncat spre militarii din detaşamentul cu destinaţie specială un coş de gunoi.
Protestatarii îşi exprimau intenţia clară de a pătrunde cu forţa în clădire şi, la ora 18.20, Jukov le-a comandat combatanţilor din OMON să-i împingă pe protestatari de pe scări. Când mulţimea a fost împinsă îndărăt de pe scări, cineva a aruncat o petardă. La acest zgomot, dinspre arcada de pe cealaltă parte a străzii au alergat încă vreo mie de persoane. Acestea au traversat bulevardul şi au început să arunce în miliţieni cu pietre, sticle, vergi de metal. În acest moment, împotriva mulţimii au fost folosite bastoanele de cauciuc.
Împingând mulţimea, miliţienii au reţinut câteva persoane mai agresive şi le-au transportat la secţia raională de miliţie. La dispoziţia viceministrului Valeri Garev, o parte dintre angajaţii aparatului au fost trimişi pentru întărirea pazei sediilor CC al PCM şi Consiliului de Miniştri al RSSM, deoarece exista un pericol real că mulţimea se va îndrepta să le ia cu asalt.
Pe la ora 18.30, la ordinul lui Jukov, 150 de militari au descins pe bulevard prin porţile din spatele sediului şi au împins mulţimea spre străzile Kotovski (astăzi – V. Alecsandri) şi Armenească. Concomitent, Jukov a dispus să se pună în aplicare planul de păzire a sediului MAI în situaţii excepţionale, întărind toate posturile cu colaboratori atestaţi ai aparatului.
A fost dată alarma şi au fost chemate efective din secţiile orăşeneşti şi raionale de interne din republică, precum şi alte subunităţi. Între timp, în faţa sediului se adunaseră circa trei mii de persoane. Combatanţii din trupele speciale şi militarii i-au îndepărtat pe protestatari. Cei din urmă s-au împărţit în două grupuri şi aruncau rând pe rând pietre, bâte, cocteiluri Molotov, petarde. Femeile strângeau toate acestea şi le aduceau înapoi.
4. Oricât ar părea de straniu, în tot acest răstimp, Voronin s-a aflat la şedinţa Prezidiului Consiliului de Miniştri al RSSM şi a revenit de acolo abia după ce deja fuseseră răniţi circa zece miliţieni şi când absenţa lui a început să ridice semne de întrebare. Ministrul a dat dispoziţii să fie chemată o brigadă medicală şi echipe de pompieri.
Pe la ora 18.55, au sosit două autospeciale cu pompieri. Abia în acest moment între apărătorii sediului MAI a fost pusă la punct legătura prin radio.
Până la ora 19.00, atacatorii au început să spargă vitrine ale magazinelor situate de-a lungul bulevardului Lenin. A apărut un pericol real de a fi jefuit magazinul de bijuterii „Aureola”.
La ora 19.00, în clădirea MAE au intrat preotul Petru Buburuz, Nicolae Dabija, deputaţi ai poporului din URSS, şi Valeriu Matei. Ei i-au propus lui Voronin să vorbească cu mulţimea. Însă acesta a ezitat. Atunci Buburuz, Dabija şi Matei au făcut apel la mulţime, iniţial printr-un megafon dintr-o maşină a MAI, care ulterior a fost incendiată chiar în faţa MAI, iar apoi prin megafon pe carosabilul bulevardului.
Pe la ora 20.00, s-a adunat tot mai multă lume: Ulterior, în urma analizei, s-a estimat că erau circa 10 mii de persoane. A fost pusă în aplicare „ceriomuha”, lucru care a permis să-i împrăştie cumva pe atacatori. În sediul MAI au apărut vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri al RSSM, M. Platon şi A. Sangheli, precum şi V. Dobrea, preşedintele Executivului orăşenesc Chişinău, locţiitorul său, V. Tkacenko, deputaţii poporului din URSS Grigore Vieru, Anton Grăjdieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, membrii executivului FPM Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu şi alţii. Ei s-au adresat mulţimii prin megafonul instalat într-o maşină a MAI şi prin megafonul din balconul Ministerului, cerându-le să înceteze dezordinile şi să meargă în piaţă pentru desfăşurarea unui miting. Dar nimeni nu a dat ascultare apelurilor lor.
Reprezentanţii FPM i-au propus lui Voronin să retragă miliţia în sediul MAI, presupunând că acest lucru va calma mulţimea. A fost însă cel mai nechibzuit plan din câte erau posibile. Căci în acest moment era deja absolut clar că lumea adunată nu se va supune nici politicienilor cu cea mai mare autoritate, prezenţi la faţa locului.
Însă ministrul a decis că aceasta e o idee bună. Forţele de apărători ai sediului MAI au fost scoase de pe poziţii pe străzile Armenească şi Kotovski. Miliţienii şi militarii au intrat în clădire. Doar un mic număr de angajaţi ai MAI au rămas să păzească intrarea centrală.
Începând cu ora 19.00, la indicaţia lui Voronin, viceministrul Vladimir Molojen a luat legătura cu statul-major al trupelor de interne ale MAI din URSS şi cu direcţia trupelor de interne pentru Ucraina şi Moldova, cerând permisiunea de a antrena Unitatea Militară 7481 pentru paza sediului MAI. Aceasta a fost obţinută la ora 20.45. Încă până la aceasta, Voronin a dat ordin să se împartă arme angajaţilor Ministerului, avertizând că acestea pot fi folosite doar la comanda ministrului.
După ce miliţia a fost retrasă din stradă, mulţimea a început să atace cu şi mai mare înverşunare, încercând să pătrundă în sediu şi în curte. Ofiţerii au tras focuri de avertisment cu cartuşe oarbe şi cu cartuşe de război în aer. Cocteilurile Molotov au provocat incendii în câteva cabinete ale Ministerului şi pe balcon, unde dădea uşa anticamerei ministrului. Maşinile de pompieri nu au reuşit să se apropie de clădire, deoarece au fost atacate de către protestatari. Unul dintre atacatori a urcat pe balcon, încercând să arboreze acolo tricolorul, dar a fost reţinut. Alţii au urcat pe pervazurile unor cabinete incendiate.
La ora 21.00, a sosit un detaşament mixt din Unitatea Militară 7481 – 150 de militari, care au înconjurat clădirea din spate şi s-au amplasat parţial în hol. Către acest moment, mulţimea îşi concentrase forţele la intrarea centrală. Apărătorii au suportat pierderi şi Voronin a dat ordin iarăşi să se folosească „ceriomuha”. Între orele 22.10 şi 23.00, au fost utilizate 162 de grenade lacrimogene.
Abia după aceasta, atacatorii au început să se retragă spre piaţa din centrul oraşului. Ulterior, acolo a avut loc un miting la care au participat liderii FPM şi deputaţi în Sovietul Suprem al URSS. După încheierea mitingului, la ora 00.30, pe 11 noiembrie, mulţimea a început să se împrăştie şi, deja la ora 2.30, aproape că nu mai rămăseseră protestatari în centrul capitalei.
5. Pe 10 noiembrie, au fost reţinuţi 75 de participanţi la dezordinile în masă. La indicaţia lui Voronin, care a făcut trimitere la solicitările liderilor Frontului, după ce le-au fost întocmite procese-verbale administrative, toţi au fost eliberaţi, încă până la ora 22.00. Doar unul dintre cei reţinuţi, care era dat în urmărire generală, a fost dus în arestul preventiv din Chişinău.
6. În urma asaltului asupra MAI, au avut de suferit 145 de militari, 34 dintre aceştia au fost spitalizaţi, patru în stare gravă. Au fost răniţi 73 de colaboratori ai miliţiei, nouă dintre ei fiind internaţi în spital. Ulterior, evaluând prejudiciile provocate sediului, MAI a constatat că au fost sparte geamurile la 142 de ferestre, au fost deteriorate 16 rame de ferestre şi 7 uşi, 28 de maşini de scris, 148 de aparate de telefon, pupitrul de comandă al centralei telefonice, o staţie radio staţionară, a fost incendiat un automobil de patrulare «VAZ-2101», au fost sparte parbrizurile la maşini de serviciu, distruse alte bunuri din cabinetele incendiate. Aceste date au fost citate în raportul pe care l-am pomenit deja asupra dezordinilor în masă care au avut loc la 10 noiembrie 1989. Acest document a fost semnat de către Constantin Antoci, preşedintele comisiei de anchetă, precum şi de membrii comisiei - Mihail Popov, Valeri Garev, A. Ceai kovski, Gheorghe Costachi, Iuri Ovseannikov, Alexandru Ursachi.
Timp de mai mulţi ani, anturajul lui Voronin nu rata ocazia să sublinieze că la 10 noiembrie 1989 acesta a demonstrat un profesionalism exemplar în reprimarea dezordinilor în masă. E puţin probabil să fi fost aşa, deoarece chiar şi comisia MAI, care depinde de ministru, a ajuns la concluzia că „s-au înregistrat o serie de lacune organizatorice serioase”. Ne miră şi mărimea sumei de care au fost trecute la pierderi bunuri distruse, echipament, materiale de construcţie şi mijloace speciale.
Colaboratorii MAI au rămas cu impresia că cuiva convenea să umfle cât mai mult proporţiile conflictului.
După 7 aprilie 2009, exact la fel, în regim închis, a fost trecut la pierderi tot ce se putea: martorii povesteau că în seara de după incendierea Parlamentului erau distruse cu barosul scările de marmură, erau scoase din clădire computere, arse documente… Această pagină din istoria MAI a fost întoarsă foarte repede, deşi există acolo multe lucruri interesante. În schimb, s-a făcut multă vâlvă în legătură cu episodul privind ciocnirea poliţiei cu mulţimea pe podul de la Dubăsari…
“Voronin întotdeauna a considerat propriul popor drept o gloată laşă, nu a avut respect faţă de poporul pe care l-a condus”
În aceste timpuri grele pentru R. Moldova, aş dori să mă adresez către toţi oameni de bună-credinţă din R.Moldova cu un apel – să nu regrete debarcarea regimului aşa-numit „comunist”.
În realitate, guvernarea din anii 2001-2009 nu a fost una „COMUNISTĂ”, ea a păstrat numai denumirea, ideologia şi simbolica acestui partid. Guvernarea din aceşti ani era de fapt o guvernare exstremistă de stânga cu elemente de neoliberalism şi dictatură personală. În toţi cei opt ani cât s-a aflat la putere, Voronin a dovedit la tot pasul că el consideră că poporul nostru este o gloată laşă şi indecisă, fara demnitate.
Lăcomia şi hoţiile la care s-a dedat clanul lui Voronin, cultivarea fricii şi a neîncrederii în ziua de mâine, lipsa permanentă de dialog cu toate păturile sociale au dus societatea moldovenească la o degradare economică şi spirituală. Voronin şi clica sa au comis multe crime împotriva poporului în aceşti 8 ani de faimoasă guvernare, dar cea mai cinică şi de mai mare rezonanţă a fost ceea ce s-a întâmplat pe 7 aprilie 2009.

Având la dispoziţie în Chişinau în acel moment o forţă impresionantă, un efectiv de aproximativ 5000 de persoane de la MAI şi SIS (Regimentul „Scut”; Unitatea de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger”, regimentul de carabinieri, militarii în termen, Academia de Poliţie şi Colegiul de Poliţie, efectivul Ministerului şi poliţiştii din sectoarele mun. Chişinău), puterea totuşi nu a evitat distrugerea instituţiilor de stat de cea mai mare importanţă. Au fost incendiate clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei.
Presupun că forţele de ordine nu erau pregătite să disperseze protestatarii fără vărsare de sânge. S-a dat ordin de a se retrage toţi poliţiştii din stradă şi din jurul celor două clădiri.
La 11 septembrie 1973, în timpul loviturii militare de stat (loviturii de stat, cum îi place să se tot vaicăre V.Voronin), preşedintele Republicii Chile, Salvador Allende, cu arma în mână apăra palatul prezidenţial împotriva tancurilor, dar nu a dat bir cu fugiţii în cladirea Guvernului, cum a făcut preşedintele Republicii Moldova. Salvador Allende şi-a îndeplinit datoria până la capăt şi nu şi-a părăsit reşedinţa, deşi o putea face şi ramâne în viaţă. Sigur că nimeni nu îl compară pe V.Voronin cu legendarul om de stat Salvador Aliende.
Este dureros faptul că acum se încearcă a se da vina pe poliţiştii de rând. Voronin, Greceanâi au considerat că e umilitor pentru ei să iasă şi să vorbească cu tinerii revoltaţi, cetăţeni ai statului în care ei erau preşedinte şi prim-ministru. E vorba de nişte tineri nemulţumiţi de felul criminal de a guverna ţara şi de viitorul nesigur, incert pentru ei. Acum V. Voronin vorbeşte la televizor, împreună cu Papuc, despre „milă faţă de copii”, iar ieşind din procuratură, având un sentiment de mare gratitudine faţă de zeiţa Themis, povesteşte că a avut cu procurorii o discuţie la o ceaşcă de cafea, foarte amabilă, delicată.
MAI şi SIS au avut suficiente forţe pentru a calma mulţimea fără a face uz de arme, fără vărsări de sânge. E ridicolă declaraţia iresponsabilă a fostului prim-minstru, Zinaida Grecanâi, făcută a doua zi, precum că ea este decisă să folosească armele contra copiilor revoltaţi. A fost, iarăşi, dorinţa comuniştilor de a băga frica în cetăţenii acestei ţări. Numai într-o societate de sclavi, de oameni fără voce, comuniştii se simt bine.
După 7 aprilie 2009, Voronin a dorit să-şi camufleze acţiunile criminale dând indicaţii verbale organelor de drept să-i amnistieze pe devastatorii sediilor.
Pe când aceasta este prerogativa Parlamentului, nu a preşedintelui. Astfel, Voronin şi în acest caz a comis infracţiuni, depăşinduşi atribuţiile: preşedintele poate graţia, nimic mai mult.
Liderul partidului comuniştilor declară că nu se teme de nimic, deşi în repetate rânduri a încălcat legea, care, la fel ca şi Constituţia, nu există pentru fostul prim demnitar comunist din R.Moldova. Mă miră faptul că organele de drept nu sunt în stare să-i tragă la răspundere pe Voronin şi pe cei din anturajul său care s-au făcut vinovaţi de fărădelegi în cei 8 ani de guvernare comunistă.
După mine, acţiunile lui Voronin cad sub incidenţa Codului penal:
1) art. 327 – abuz de putere şi abuz în serviciu (a dat indicaţii structurilor de forţă să nu opună rezistenţă dezordinilor în masă);
2) art. 328 – depăşirea prerogativelor şi a atribuţiilor de serviciu (a anunţat amnistierea protestatarilor);
3) art. 329 – neglijenţă în serviciu (nu a luat toate măsurile necesare faţă de protestatari).