Puţinele ore petrecute la Babele (Oziornoe), în sudul Basarabiei, în satul cu cea mai însemnată populaţie românească, aveau să ne aducă de două ori faţă în faţă cu oficialităţile ucrainene, “stânjenite” de prezenţa noastră în zonă.
Dacă la Primărie interviul cu Grigore Cozma, gospodarul loca lităţii, a fost “oprit” oarecum “cu sfială” de reprezentantul Direcţiei de Politică Internă de la raion (pornit înspre noi de la Ismail probabil imediat ce a aflat de prezenţa noastră în sat), la şcoală, lucrurile s-au petrecut mult mai dur.
LEGEA DREPTULUI LA INFORMARE, REINTERPRETATĂ
Abia intraserăm de câteva minute în biroul dnei director, Maria Pascali, când uşa a fost izbită de perete de un personaj dichisit, proaspăt ras şi dat cu colonie, care i-a zis acesteia dintr-o suflare (probabil pentru ca directoarea să-şi înghită repede mirarea): “Noi aveam întâlnire azi la ceasul ăsta, nu-i aşa?”. După care s-a întors spre noi scoţându-şi legitimaţia şi fluturându-ne-o dinainte: “Iaca eu cine sunt! Da’ domniile voastre cine sunteţi şi cu ce treburi pe-aici?”. Personajul ne-a explicat că nu avem de ce, ca jurnalişti, să punem întrebări într-o şcoală din Ucraina (fie ea şi dintr-un sat cu comunitate preponderent românească), invocând… “legea informaţiei”, care, în opinia lui, îngrădeşte dreptul la informare al presei. Acest original “interpret” al legii se numeşte Grigore Cepoi şi este vicepreşedintele administraţiei raionale de la Ismail. Mai mult, este preşedintele filialei regionale a Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina. Nu suntem atât de naivi, încât să credem în “coincidenţa” prezenţei sale în localitate exact la ceasul la care ne făceam documentarea.
Mai ales că, numai cu un sfert de oră înainte, la Primărie se întâmplase cam acelaşi lucru. Vehemenţa cu care a intrat şi ne-a luat la întrebări, ca şi chipul său congestionat ne fac să credem că venirea sa acolo a fost determinată tocmai de prezenţa noastră în sat.
Nu ştim ce va fi păţit biata directoare în urma noastră. De dimineaţă însă aveam deja semnale că unii oameni cu care ne întâlniserăm în zilele precedente fuse seră luaţi la întrebări de diferite orga nisme oficiale ucrainene. În ce-i priveşte pe directorii de şcoală din satele româneşti din Bugeac, ştim astăzi că în zilele următoare au şi fost chemaţi la raion, unde au fost “prelucraţi” cu privire la relaţiile lor viitoare cu jurnalişti sau oficiali români. Directiva este clară: nu mai trebuie să discute cu nimeni fără aprobare “de sus”.
DIN NOU DESPRE DEZNAŢIONALIZARE
Ce anume are de apărat (sau de ascuns) administraţia ucraineană din Regiunea Odessa de reacţionează atât de dur faţă de presa românească? Este deja un fapt ştiut că în ultimii 20 de ani s-a dus o politică dirijată de deznaţionalizare a comunităţilor româneşti din Basarabia de Sud. În şcoli, ca şi în bibliotecile săteşti, se face simţită lipsa literaturii în limba română, mai ales a cărţilor pentru copii, care astfel nu mai pot citi nici măcar poveşti în limba lor (cine ştie în mintea cui până şi Făt-Frumos a devenit “agent al românismului” şi trebuie alungat!). Am mai scris despre schimbarea denumirii “limbii române” în “limbă moldovenească” în sistemul de învăţământ din sudul Ucrainei. Chiar şi în aceste condiţii, în ultimii ani s-au desfiinţat mai multe dintre şcolile care predau în limba maternă, în localităţile cu comunitate importantă românofonă.
De altfel, această “limbă moldovenească”, în şcoli este folosită de administraţia ucraineană ca un “cal troian al deznaţionalizării”. Există manuale editate în această “limbă moldovenească”, o “istorie a moldovenilor în date”, dar în şcoli se predă un curs de “istorie naţională a minorităţilor autohtone”, care neagă orice legătură a comunităţii românofone cu România. În aceste condiţii, e de înţeles deci că oferta unor burse pentru perfecţionarea cadrelor didactice din aceste şcoli, făcută de Universitatea din Suceava, de exemplu, nu este nici măcar adusă la cunoştinţă profesorilor din Basarabia de Sud de factorii de resort de la Odessa. Şi, dacă un profesor află pe alte căi de aceste burse, se teme să se înscrie, fiindcă nu este sigur că, la întoarcerea din România, va mai putea să predea în aceeaşi şcoală. Şi atunci, când dascălilor le este teamă să-şi afirme apartenenţa etnică, de unde vor mai învăţa copiii aceştia cine sunt ei, din ce neam se trag?
Averescu – interzis în şcoală!
Şcoala din Babele a fost înfiinţată în anul 1856 de învăţătorul Constantin Averescu. Trei ani mai târziu, în acest sat din Bugeac avea să se nască viitorul mareşal Alexandru Averescu. De altfel, peste ani, în timpul în care Basarabia de Sud s-a aflat “la români”, satul avea chiar să-i poarte numele.
Aţi spune că nu este nimic mai firesc decât ca, la 150 de ani de la naştere, aici să aibă loc un eveniment care să-l pomenească pe ilustrul înaintaş. Se vede treaba însă că oficialii ucraineni nu gândesc la fel. Iată un exemplu: pentru că de foarte mulţi ani căminul cultural este în paragină (şi nu se alocă fonduri de la raion pentru renovarea lui), s-a solicitat şcolii din localitate să găzduiască evenimentul (la care sunt invitaţi şi istorici sau literaţi din România). Din păcate, şcoala nu poate da un aviz decât cu acceptul administraţiei raionale, care a cam făcut pierdută cererea cu pricina. Eforturile dlui Petru Şchiopu, preşedintele Societăţii Ecologice “Ialpug” (iniţiatoare a sărbătorii), de a obţine acordurile necesare sunt zadarnice. Imaginea mareşalului român nu este nici pe departe pe placul oficialilor de la raion. Şi uite aşa, mareşalul Averescu nu are dreptul de a “intra” în şcoala înfiinţată chiar de tatăl său.
Învăţământul în Bugeac
În momentul de faţă, în raionul Arţiz, la Kamianske (Taşlâk) studiază limba română (facultativ) doar 20 de elevi din 265. În raionul Belgorod-Dnestrovskii (în româneşte: Cetatea Albă, la Krutoiarivka (Vădeni–Moldova) studiază 304 elevi în 17 clase, toate cu predare în limba moldovenească (sic!). În raionul Chilia sunt două şcoli cu predare în limba maternă (moldovenească, română – oricum vrem să-i zicem!), la Dmytrovka (Dumitreşti) şi Priozerne (Ceamaşir) şi două şcoli cu predare în limba rusă, unde limba maternă se predă numai două ore pe săptămână, la Furmanivka (Orman) şi Cervonyi Yar (Chitai). În raionul Reni, şcolile din Dolynske (Anadol), Limanske (Frecăţei), Novosilske (Satu Nou), Orlivka (Cartal) au şi clase cu predare în limba moldovenească (română) şi clase cu predare în limba rusă, în vreme ce la Plavni (Barta), toate sunt cu predare în limba moldovenească. În raionul Sărata – Starosilea (Frumuşica Veche), Novoselivka (Satu Nou), Mineailivka (Aninoasa) –, toate şcolile au clase cu predare în rusă, precum şi clase cu predare în limba moldovenească (română). În raionul Tatarbunar, la şcoala din Borysivka (Borisăuca) se predă numai în limba română, în vreme ce la Glyboke (Adâncata), limba de predare este rusa, copiilor fiindu-le interzis să vorbească româneşte până şi în recreaţii. În Raionul Ismail, la Bogatoe (Doluchioi) nu sunt decât clase în ucraineană, la Komăşivka (Hagi-Curda), Nova Pokrovka (Pocrovca Nouă) şi Utkonisivka (Erdec-Burnu) sunt şi clase cu predare în română, şi clase cu predare în ucraineană, în vreme ce în şcoala din Oziornoe (Babele), cursurile se ţin numai în limba română.
În perioada anilor 1918-1940, Rusia sovietică (din 1922 – Uniunea Sovietică) a dus în spaţiul pruto-nistrean un război terorist (nedeclarat) al cărui scop a fost, pe de-o parte – înfricoşarea populaţiei, iar pe de alta – destabilizarea şi paralizarea activităţii administraţiei româneşti.
