Este al nostru, statul nostru ?

Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei

(Mihail Kogâlniceanu)

La un loc cu braţele de flori aşternute la picioarele statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu numeroase evenimente solemne şi festine, de ziua Independenţei se face mare risipă de energie vocală pe tema statalităţii. Chit că spaţiul public de dezbatere s-a extins considerabil. Până mai an, despre statalitate avea voie să vorbească doar fostul preşedinte şi un mic grup de ştabi comunişti din fruntea partidului de guvernământ pe atunci, care prin intermediul a două mari cutii de rezonanţă ce le stătea la dispoziţie - Radioteleviziunea şi Academia - au promovat modelul lor de statalitate. Au făcut-o şi zilele acestea, profitând de noul cadru democratc al societăţii pluraliste, spaţiu pe care ei l-au strangulat fără ruşine şi care a revigorat după îndepărtarea lor de la putere.

Esenţa statalismului aplicat până acum în Republica Moldova este un soi de satanism inventat special pentru moldoveni în laboratoarele Kremlinului. În cazul Republicii Moldova, statul nici pe departe nu mai este, precum spune Aristotel, o totalitate de cetăţeni, necesară pentru o existenţă autosuficientă. În Republica Moldova statul nu a mai avut în vedere grijile cetăţenilor. De la bun început el a fost sechestrat de forţe ostile intereselor cetăţenilor care l-au format şi, în această variantă, a avut sarcina, tocmai inversă, cea menită să anihileze atingerea obiectivelor naţionale. Or, principala revendicare a cetăţenilor, care la intersecţia ultimilor decenii ale secolului XX au pus temeliile acestui stat viza proiectul naţional de unificare a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Dacă urmărim traseul statului care ne-a fost impus în toţi aceşti 19 ani, vedem că el nu a fost preocupat să facă viaţa cetăţenilor autosuficientă, vorba lui Aristotel, ci de proiecte geopolitice străine interesului naţional. Vedem că principala lui preocupare a fost să contracareze adevărul despre identitatea românească a moldovenilor basarabeni şi transnistrieni şi să blocheze procesul de unificare teritorială a lor în perspectivă.

Să ne amintim cum s-a întâmplat asta? La sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut pe stataliştii de azi îi regăsim printre adversarii mişcării de eliberare naţională. Ideea de independenţă a Republicii Moldova îi plasează la începutul anilor 90 în tabăra interfrontiştilor, o mişcare formată din contingentul aloling - rusofil, adus în Basarabia după 1944 de centrele de programare ale imperiului cu scopul diluării elementului naţional local şi rusificării treptate a ţinutului. În primele zile ale puciului de la Moscova din august 1991, aceştea au sperat că iniţiatorii lui vor putea să introducă starea excepţională care avea un singur obiectiv: reprimarea armată a mişcărilor de eliberare naţională din republicile satelit şi păstrarea cu orice preţ a statului sovietic de tip stalinist. După deznodământul, mortal pentru imperiu, a tentativei de lovitură de palat, suporterii puciului au intrat în panică şi timp de şapte zile, între 21 şi 27 august 1991, au trăit lungi clipe de coşmar: cu sufletul la gură au aşteptat năprasnica pentru ei veste de unire a Republicii Moldova cu România. Intuiţia le spunea că acest eveniment trebuia să se întâmple, logic şi firesc. Imperativul era fixat clar în documentele mişcării de renaştere şi adoptate la Marile Adunări Naţionale din 27 august 1989 şi 16 decembrie 1990 cu participarea sutelor de mii de moldoveni. Au răsuflat uşuraţi întâia oară când a fost proclamată independenţa Republicii Moldova şi a doua oară, chiar în aceeaşi zi, cand România a recunoscut, prima, noul stat independent. Iată că uşurarea a venit pentru dânşii tocmai de unde nu se aşteptau, de la Bucureşti, România având atunci la conducere oameni nepregătiţi să cântărească valoarea reală a unui moment istoric fără precedent şi să aibă reacţia promptă şi lucidă, aşa precum o cerea interesul naţional. Din acest moment, conceptul de statalitate a Republicii Moldova a avut o singură conotaţie practică, cea a antiromânismului. Indiferent de explicaţiile pe care le-au făcut ulterior părinţii actului de la 27 august 1991, precum că în subtext, întreaga lume trebuia să înţeleagă precum că noi ne-am declarat independenţa făţă de Uniunea Sovietică şi nu faţă de Ţara-Mamă de la care am fost rupţi cu forţa în 1940. Structurile fostului centru imperial, care nu au eşuat în nici o situaţie, au exploatat din plin ţâfna noilor lideri naţionali şi au garnisit fiecare mişcare a lor cu câte o suficientă doză de dohot statalist antiromânesc.

Primul preşedinte Mircea Snegur, lumina şi speranţa mişcării de eliberare naţională, a căzut primul în mrejele acestui statalism antinaţional. El a pornit de la lupta înverşunată împotriva primului imn al Republicii Moldova, “Deşteaptă-te române”, a semnat în lipsa unui mandat aderarea la Comunitatea Statelor Independente, a făcut alianţă cu agrarienii împotriva partidei naţionale din primul parlament ales democratic şi a terminat aducând la putere în 1994 însăşi forţele politice ale statalismului antiromânesc, constituite din criptocomuniştii agrarieni şi socialiştii interfrontişti.

Aportul celui de-al doilea preşedinte, Petru Lucinschi, la cauza statalistă este bine cunoscut. El a fondat pentru sine un partid comunist nou, acaparat foarte abil, prin metoda raider, de Vladimir Voronin, cel care a transformat statalismul moldovenesc întro ideologie naţional-comunistă, patriotică în aparenţă şi fundamentalistă în esenţă. Lucinschi şi Voronin, în combinaţie cu Roşca şi Diacov, au reuşit în 1999 prin debarcarea guvernului Sturza cea mai gravă lovitură antinaţională a deceniului: îndepărtarea Republicii Moldova de proiectul integraţionist european.

Vladimir Voronin, cel de-al treilea preşedinte, dezvoltă statalismul până la cote paranoice. Amestecând valori şi mituri naţionale cu kitch-uri bolşevice, gen - Ştefan cel Mare este pentru moldoveni un erou statalist ca şi Vladimr Ilici Lenin, biserica ortodoxă este parte indispensabilă a partidului comunist, Voronin a trecut mult peste limitele bunului simţ. Numai că statalismul lui deşănţat, folosit ca bâtă în combaterea românismului, combinat cu nesăbuinţa şi lăcomia de îmbogăţire, a crăpat ruşinos în aprilie 2009 şi a fost amendat de populaţie în alegerile din 29 iulie ale aceluiaşi an.

Acum avem 19 ani de statalitate marcată cu determinativul anti-. La etape diferite acest anti a însemnat invariabil, precum s-a văzut, antinaţional, adică împotriva interesului naţional. Acum avem la guvernare o Alianţă care a vrut să ne convingă de mai multe intenţii pro-. Cea mai măgulitoare dintre acestea este orientarea pro-europenistă, unica în stare să ne facă viaţă autosuficientă. Şi asta poate să se întâmple numai dacă Republica Moldova, în calitatea sa neoficială de cel de-al doilea stat românesc, revine la normalitate şi înlătură din calea sa europeană rămăşiţele statalismului antiromânesc care mai sălăşluesc în minţile şi discursurile unor lideri politici şi a unor partide, inclusiv din cadrul Alianţei. Este evident că fostele centre imperiale au sesizat pericolele care ameninţă proiectele lor strategice în Republica Moldova. Ele vor căută să le combine şi să le fortifice pentru a nu pierde controlul statului care le-a aparţinut. Ce vom face noi? Vom lăsa din nou stataliştii antinaţionali să ne facă jocul, să ne pecetluiască viitorul?

Valeriu Saharneanu