Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?

În 1936, istoricul Gheorghe Bezviconi scria că în istoria sa Chişinăul a fost ferit de distrugerile războiului sau ale revoltelor sociale. În anii Primului Război Mondial, linia frontului se afla la câţiva zeci de km distanţă de oraş şi chiar în anii revoluţionari, 1917-1918, s-au tras doar câteva focuri de armă în zona gării. În rest, Chişinăul îşi merita imaginea unui oraş de provincie în care singurul lucru care se întâmpla este acela că nu se întâmpla nimic. Doar peste cinci ani capitala Basarabiei şi-a pierdut norocul, fiind afectată atât de tare în timpul campaniei militare din 1941, încât a intrat în topul celor mai devastate oraşe din Uniunea Sovietică. Proporţiile distrugerilor erau atât de serioase, chiar şi în condiţiile războiului total, încât situaţia n-a fost ignorată nici de mass media internaţională. Astfel, în luna septembrie 1941, ziarul american „St Petersburg Times” prezenta o fotografie a Chişinăului în ruine, cu titlul sugestiv „Iată ce poate face războiul modern unui oraş” („What Modern War Can Do to a City”).

Problema distrugerii Chişinăului rămâne în sfera dezbaterilor publice până în ziua de azi[1]. Dacă ar fi să trecem în revistă principalele probleme în discuţie ele ar putea fi grupate astfel: 1) Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944. 2) Devastarea oraşului s-ar fi datorat marelui cutremur din octombrie şi noiembrie 1940. 3) Capitala basarabeană a fost distrusă de trupele sovietice în retragere în 1941 şi de bombardamentele aliate (inclusiv anglo-americane) din 1944.

Multiple mărturii, dar mai ales cadre din cronicile video şi foto arată distrugerile masive la care a fost supus oraşul în vara lui 1941[2]. În această ordine de idei, nu rezistă unei critici elementare ideea efectului devastator al cutremurului din toamna lui 1940 asupra oraşului. Cele câteva zeci de clădiri distruse şi câteva sute avariate nu au fost în stare să paralizeze viaţa urbană şi administrativ-politică în proaspăta capitală sovietică (represaliile şi deportările au continuat „conform planului”), într-aşa măsură cum au făcut-o cele din vara următoare[3].

Nu putem ignora faptul că la aceasta şi-a adus „prinosul” şi aviaţia româno-germană. Bombardările Chişinăului, un centru strategic important, încep chiar în dimineaţa lui 22 iunie[4]. Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice – gările (centrală, nodurile feroviare de la Visterniceni şi Revaca), precum şi locurile de concentrare a trupelor. Avem informaţii că au fost bombardate staţiile electrice, Casa radio şi alte obiective industriale. Totuşi, bombardamentele nu au fost deloc haotice, adesea avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau ţinta. Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul, cu atât mai mult să traumatizeze psihologic populaţia, considerată şi tratată drept parte a României. Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului” pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti”[5]. Manevra rapidă a trupelor aliate şi intrarea vertiginoasă în oraş au redus practic luptele stradale, care s-au purtat cu precădere la periferii.

Ruşii au incendiat oraşul înainte de plecare

Cu toate acestea, mai ales partea centrală oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, având de suferit cu precădere artera principală a oraşului, strada Alexandru cel Bun, unde erau concentrate instituţiile administrative şi monumentele istorice. Cine a fost interesat să le ruineze metodic? De ce au fost distruse aceste clădiri? Din informaţiile pe care le avem, înţelegem că incendierea şi minarea clădirilor s-au făcut în intervalul de timp când trupele germano-române se regrupau în preajma oraşului, în săptămâna cuprinsă între 8-16 iulie. Partea centrală a oraşului era deja în flăcări. Au fost distruse clădirile administrative şi cele cu funcţii militare, obiectivele industriale care nu au reuşit să fie evacuate şi instalaţiile ce făceau parte din infrastructura oraşului (electricitatea, uzina de apă şi depoul de tramvai).

„31 Iulie. Chişinău. Pe Alexandru cel Bun. Nici o casă nu mai e bună” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)

Care au fost proporţiile distrugerilor? Pe lângă materialele foto şi video, mai dispunem şi de un raport oficial al proaspăt instalatei administraţii româneşti care, printr-o Comisie tehnică, a întocmit un raport de evaluare a pierderilor, raport efectuat între 25-30 iulie, adică la câteva zile după preluarea controlului asupra capitalei Basarabiei[6]. În el citim că la plecarea din Chişinău a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere”. Conform raportului, zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi centrul comercial (piaţa centrală), str. Carol Schmidt, str. Ştefan cel Mare „zonă care prezenta în data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde”.

„Dintre clădirile publice – continuă raportul – cele mai distruse sunt clădirile administrative care, la plecarea administraţiei româneşti, cuprindeau: Directoratul Basarabiei, Primăria oraşului, Prefectura Judeţului, Banca Naţională, Palatul Mitropolitan, Casa Eparhială, Localurile Militare, Poşta, Telefoanele, Postul de Radio, etc., precum şi clădirile industriale proprietatea oraşului sau Statului... De asemenea au fost distruse prin minare şi incendiere morile mecanice, cinematografele, teatrele. Şcolile, bisericile şi spitalele au fost în general cruţate, cu excepţia catedralei care a fost incendiată şi distrusă parţial”. După toate probabilităţile, în Catedrală la acel moment se afla unul dintre simbolurile Basarabiei – Icoana făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Gârbovăţ, distrusă atunci în vâltoarea focului. Daunele pentru clădirile administrative au fost evaluate la 2.500.000.000 de lei, iar cele particulare, la 4.500.000.000 lei. Într-un interviu acordat presei, primarul Anibal Dobjanschi recunoştea că distruse au fost circa 70% din clădirile oraşului.

„Batalioane de distrugere”, formate din loialii regimului

În ce context s-au produs devastările? La 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordonă crearea unor „batalioane de distrugere” (истребительные батальоны), pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului. Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului. Astfel, Directiva din 29 iunie 1941 către organizaţiile de partid din zona frontului prevedea în mod tranşant ca „inamicului să nu-i fie lăsat niciun tren, niciun vagon, niciun kilogram de pâine, niciun litru de combustibil. Toate bunurile de preţ... care nu pot fi evacuate, trebuie, obligatoriu distruse”. Exact în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Stalin, în prima sa apariţie publică de la începutul războiului, în data de 3 iulie 1941. Acest ordin deschidea calea demolărilor. A doua zi, autorităţile sovietice moldoveneşti adoptau decizia de evacuare a populaţiei şi a întreprinderilor industriale. Primii care trebuiau evacuaţi erau muncitorii de înaltă calificare, inginerii şi funcţionarii sovietici. Acele bunuri care nu puteau fi evacuate trebuiau „distruse pe loc”. Evacuarea întreprinderilor – fabrici, uzine, instituţii – a fost dublată de distrugerea întreprinderilor vitale pentru infrastructura oraşului – reţele electrice, conducte de ape, linii de comunicaţie.

Un membru al batalionului povesteşte

În 1988, atunci când sub impactul Perestroikăi, cenzura a mai slăbit, unul dintre membrii „batalionului de distrugere”, arhitectul Valentin Mednec, recunoştea într-un interviu acordat revistei „Orizontul”: „În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor (s.ns.). Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin (Alexandru cel Bun, azi Ştefan cel Mare, n.ns.). Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş – liceul doi pentru băieţi (Liceul Militar, n.ns.). A fost dărâmată Casa eparhială, vestită prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin, au fost ruinate gara şi clădirea în care se află în prezent sediul Comitetului executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului (Primăria Chişinău, n.ns.) ş.a.m.d. Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului”[7].

Sovieticii i-au învinovăţit pe „ocupanţii germano-români” pentru dezastru

Într-adevăr, propaganda sovietică a schimbat vectorul, aruncând responsabilitatea pentru distrugerea Chişinăului asupra „ocupanţilor germano-români” aflaţi în retragere în august 1944. Astfel aceştia ar fi „pregătit din timp cele necesare pentru a arunca în aer toate clădirile publice şi de producţie mai importante din Chişinău. Retrăgându-se, ei au nimicit circa 70 procente din fondul locativ şi aproape toate întreprinderile industriale. Magistrala centrală a oraşului – strada Alexandrovskaia (acum prospectul Lenin) – a fost transformată în ruine. Ofensiva fulgerătoare a oştirilor noastre (sovietice, n.ns.) a salvat oraşul de nimicire complectă. Grupele de ostaşi sovietici care pătrundeau în oraş îi nimiceau pe loc pe artificierii vrăjmaşi în momentul când aceştia se pregăteau să-şi săvârşească crima”[8]. Acelaşi artificiu propagandistic a fost folosit de autorităţile sovietice şi în alte cazuri, cum ar fi, spre exemplu, Kievul. În septembrie 1941, geniştii armatei roşii au plasat bombe teleghidate în majoritatea clădirilor de pe artera principală a oraşului – Kresciatik, distrugându-l în totalitate. Propaganda sovietică a învinuit autorităţile germane că ar fi distrus deliberat centrul oraşului – inclusiv faimoasa Catedrală a Adormirii, monument unicat în istoria arhitecturii ortodoxe – în timpul retragerii din 1943. Şi pentru Chişinău a fost organizat un proces (1947), în care „ocupanţii germano-români” au fost condamnaţi pentru „atrocităţile săvârşite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, inclusiv pentru demolarea deliberată a capitalei moldoveneşti, o cotă parte a contribuţiilor de război datorându-se acestui cap de acuzaţie. Dreptul învingătorului...

NOTE

---

[1]V. lucrarea lui Dinu Poştarencu, Chişinăul în 1941, Chişinău, Ed. Museum, 1996 şi articolul cercetătorilor N. Abakumova şi O. Garusova, Chişinău-1941. În căutarea adevărului istoric de pe site-ul www.ava.md. (Абакумова Н.В., Гарусова О.В., 2010. Кишинев-1941 г. В поисках исторической правды): [online], pe adresa: http://ava.md/projects/moldova-history/09218-kishinev-1941-g-v-poiskah-istoricheskoi-pravdi.html(ultima accesare 22.06.2011). A se vedea şi discuţiile găzduite de cel mai solid, bine documentat şi, în general, echidistant site privind istoria Chişinăului: http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=13&t=449&start=60&st=0&sk=t&sd=a&sid=776eb8c8dcb986730d5bebad8296e5d4 (ultima accesare 22.06.2011)

[2]Kishinev in ruins-1941,(2007) pe adresa: http://www.youtube.com/watch?v=eXrkcVAEMiQ (ultima accesare 22.06.2011)

[3]Un scurt material video al urmărilor cataclismului din 1940, pe http://www.youtube.com/watch?v=Hu-p9W8bzn4&feature=related (ultima accesare 22.06.2011)

[4]După mărturia lui ofiţerului sovietic Iosiv Lempert, care se afla atunci la Chişinău, primul bombardament s-a produs la ora 3.45 dimineaţa: http://www.iremember.ru/drugie-voyska/lempert-iosif-mikhaylovich.html. (ultima accesare 22.06.2011)

[5]Gheorghe Tinica, 2004, http://www.worldwar2.ro/forum/index.php?showtopic=649

[6]Document păstrat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 706, inv. 1, d. 515, publicat de Dinu Poştarencu, op. cit., p. 25-34

[7]Revista “Orizontul”, nr. 8, 1988, p. 40, apud Dinu Poştarencu, op. cit, p. 10.

[8]Istoria Partidului Comunist al Moldovei, Chişinău, 1968, p. 348.