Basarabia sub robie rusească

“Istoria Românilor – paginile sunt durerea sufletească, cuvintele sunt lacrimi”

                                                Vitalie Ciugureanu

Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 s-a încheiat cu pacea de la București. În cadrul negocierilor, nu s-a ținut seama de drepturile poporului român și de realitățile etnice. Moldova lui Ștefan cel Mare, a fost împărțită în două părți, granița dintre cele două imperii - turc și rusesc, fixându-se pe Prut.

Prin acest tratat partea cea mai bogată, mai mult de jumătate din suprafața Moldovei a fost luată de ruși.

La început, Rusia a acordat Basarabiei o largă autonomie. A fost menținută împărțirea administrativă teritorială românească; stema Basarabiei păstra însemnele vechi; s-a asigurat “Basarabiei respectarea vechiului caracter național”, provincia era administrată de Sfatul Obștesc, format din boieri basarabeni; Biserica Basarabiei se bucura de aceeași largă autonomie, școlile și cultura își continuau tradițiile românești, se tipăreau cărți în limba română, care era limba oficială în toate instituțiile.

După o scurtă perioadă de autonomie, rușii au demarat acțiunea de deznaționalizare a românilor din Basarabia. Treptat, acțiunea lor s-a amplificat, a cuprins tot mai multe planuri ale vieții, iar apoi a devenit tot mai insistentă și agresivă. În 1812, în Basarabia, românii constituiau peste 80% din populație. Pentru a dilua elementul românesc între Prut și Nistru, autoritățile ruse au colonizat acest spațiu cu diferite neamuri. Partea sudică a Basarabiei a fost colonizată cu ucraineni, ruși, găgăuzi și bulgari; ținuturile Ismail și Cetatea Albă au fost colonizate cu cazaci.

În timp ce Basarabia se coloniza masiv cu străini, basarabenii erau risipiți prin diferite regiuni îndepărtate ale Imperiului Rus: pe fluviile Volga și Amur, Caucaz, Siberia. În Basarabia, treptat, funcționarii români au fost înlocuiți cu funcționari ruși dintre cei mai hrăpăreți și compromiși.

Cu toate acestea românii rezistau. După un timp destul de îndelungat, autoritățile țariste au constatat că în pofida colonizării, Basarabia își păstraseră în continuare caracterul ei românesc. Prin urmare s-a recurs la rusificarea completă a școlilor moldovenești. Astfel școlile din Basarabia au devenit adevărate mijloace de deznaționalizare, motiv pentru care mulți români le refuzau (pe de o parte a fost bine, că nu erau rusificați, pe de altă parte a fost rău că rămâneau inculți – C.V.).

Un mare număr de români nu aveau posibilități să se instruiască din cauza poverilor și nedreptăților ce apăsau asupra lor. Acțiunile țarismului în domeniul învățământului au provocat un dezastru național. Dintr-o sută de moldoveni numai 10 știau carte; pe când dintr-o sută de ruși știau carte - 40. Cifrele acestea arată cât de vitregă era stăpânirea rusească față de moldoveni.

Situația a ajuns până acolo, încât basarabenilor, după cum spune Ion Nistor, “rușii le răpise și dreptul de a se ruga lui Dumnezeu în limba lor”.

Lupta pentru rusificarea românilor din Basarabia a fost foarte complicată și s-a desfășurat pe toate planurile vieții. Constantin Kirițescu concentrează într-o pagină de sinteză situația dramatică la care s-a ajuns în Basarabia prin acțiunea rusească de deznaționalizare a românilor basarabeni: “Continuitatea românească sufletească fu cu totul suprimată. Nici o școală românească nu mai era admisă; limba românească fu izgonită cu totul din administrație și din școală și din Biserică. Orice legătură culturală cu România fu cu brutalitate tăiată. La Prut se ridica un zid înalt și gros. Rușii săpau tot mai adânc prăpastia ce trebuia să despartă sufletele înrudite. Frații nu se mai vedeau, nu se mai auzeau și ÎNCEPEAU SĂ NU SE MAI CUNOASCĂ !!!

Școala și Biserica sunt cele două pârghii de rusificare a populației românești. Școala lucrează mai mult la oraș, Biserica mai mult la țară. Limba română e arătată ca limbă foarte grea, barbară, improprie culturii. Cu ajutorul școlii, rușii au reușit să rusifice aproape cu desăvârșire pătura cultă și înstărită din Basarabia. Era singurul mijloc pentru orășean ca să-și apere și să-și sporească averile, să-și facă o carieră.

Biserica n-a reușit să facă același lucru la țară. Poporul românesc a rămas intact în firea, limba și obiceiurile sale. Conștiința românească s-a păstrat latent în sufletul țăranului. Acesta a continuat să vorbească vechea limbă a cronicarilor moldoveni.

În acest haos a apărut în arena luptei naționale doctorul Daniel Ciugureanu. Cunoscând presiunile la care au fost supuși românii și faptul că mulți oameni din păturile superioare, pentru a-și putea realiza interesele personale, au făcut concesii rușilor și s-au îndepărtat de neamul românesc (nu vi se pare că e un “déjà-vu”? - C.V.), Ciugureanu se declară reprezentantul țărănimii, rămasă constantă românismului.

Daniel Ciugureanu - Prim-ministru Întregitor al Basarabiei cu România în 1918

În contextul de rusificare totală a vieții românești din Basarabia, când unii oameni credeau că Basarabia se scufundă în pierzanie pentru totdeauna, a apărut eroica generație a Unirii, care a salvat-o. S-au ridicat atunci moldovenii din Basarabia în marea lor majoritate din această parte a țării și nimeni nu le-a mai putut zădărnici înfăptuirea mărețului ideal. Din mulțime s-au desprins câțiva fruntași ai luptei – Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Constantin Stere, Ion Buzdugan și alții. Ei s-au constituit într-un grup de lideri, iar poporul, deșteptat și descătușat, i-a urmat și astfel s-a săvârșit minunea neprevăzută și neașteptată prin actul de Unire din 27 martie 1918, căreia i-a urmat Bucovina și apoi Transilvania. Rolul cel mai important în această luptă l-a avut Daniel Ciugureanu.

Deci conștiința națională românească n-a putut fi ucisă timp de un veac de robie. Ea a fost numai adormită. Deșteptarea a venit odată cu generația Unirii.

Regimul țarist rus a fost foarte crud cu populația băștinașă a Basarabiei. Dar totuși rușii nu și-au permis atunci să ucidă moldovenii basarabeni. Au fost strămutați multe familii, dar nu au fost ucise. Adevărata campanie de deznaționalizare, de distrugere a identității basarabenilor și de exterminare a poporului român a avut loc după anul 1940.

Deportările în masă, foamea organizată, omorurile în masă, exproprierile de pământ, schimonosirea numelui și prenumelui al cetățenilor, interzicerea limbii române și a alfabetului latin, rusificarea totală și spălarea la creier, dezmembrarea teritoriului Basarabiei - acestea sunt calvarurile monstruoase prin care a trecut Basarabia și populația băștinașă pe timpul Imperiului sovietic-bolșevic rus.

Memorialul Dedicat Victimelor Ocupaţiei Sovietice,

inaugurat la Tunari, România pe 30.06.2012

Citește mai departe...

Ministerul Educației ”transnistrizează” Republica Moldova

Nu am nimic cu optimizarea învățământului. Din contra, cred că acum țara noastră are nevoie mai mult ca oricând de o reformă drastică în învățămât. Republica Moldova nu poate să-și permită să întrețină atâtea licee în sate cu 2-3 mii de locuitori. Copii sunt din ce în ce mai puțini, profesorii îmbătrânesc, iar eficiența acestor instituții este minimă. După mine, aș lăsa 2-3 licee în fiecare raion care să ofere elevilor toate condițiile de studiu, profesori calificați, condiții de cazare și subvenții pentru elevii care vin din alte localități. Și cred că spre asta se merge. Dar trebuie făcute și excepții, mai ales când vine vorba despre delicata problemă transnistreană sau de reintegrare, cum iubesc s-o numească la tribunele de la Chișinău.

În urmă cu câteva zile, elevii și profesorii liceului “Mihail Sadoveanu” din Fârlădeni, raionul Căușeni, acolo unde am studiat şi eu 12 ani, au aflat că liceul se desfiinţează. Exact cu o săptămână înainte de începerea anului şcolar, când elevii clasei a X-a erau deja înmatriculaţi. Şi părinţii, şi elevii sunt disperaţi. Şi cum liceele şi colegiile din ţară au încheiat demult perioada admiterii, unica lor soluţie e să rămână un an acasă sau, aşa cum au făcut majoritatea, să meargă la instituţiile de învăţământ din Bender, care se află la 10 km de sat.

În Bender vor studia în limba rusă sau, în cel mai bun caz, în moldov’nească, în limba română cu grafie chirilică. Aceasta după ce 12 ani, profesorii de la liceu, în special cei de limba şi literatura română şi istorie, au încercat să le insufle copiilor dragostea pentru limba română şi istoria românilor. Am vorbit zilele trecute la telefon cu profesoara mea de română, Maria Guţu. Mi se rupea inima ascultând-o.

S-ar părea că nu e mare tragedie. Dacă erau anunţaţi din timp, o parte dintre absolvenţii de gimnaziu mergea la Chişinău, o parte abandona ideea de a urma liceul, iar cealaltă parte se conforma şi urma o specialitate la un colegiu din Bender, chiar dacă erau nevoiţi să înveţe în rusă, ceea ce nu e foarte uşor, mai ales când vine vorba de medicină.

Problema mea e că nu există o strategie privind reintegrarea asta despre care tot trâmbiţează demnitarii noştri. Nu e suficient că justiţia noastră predă oameni aşa zisei justiţiei a regimului ilegal de la Tiraspol, iată că și Ministerul Educaţiei face toate condiţiile să trimită şi copii din şcolile cu predare în limba română la şcolile ruseşti sau moldoveneşti, subordonate aşa zisului minister al educaţiei de la Tiraspol.

Părinţii acestor copii, în urmă cu 19 ani, au riscat cu viaţa pentru a apăra integritatea acestei ţări (cel puţin 8 oameni din Fârlădeni au murit în râzboiului din 92). Şi acum îi trimiţi la şcoli unde sunt nevoiţi să scrie în rusă şi să asimileze idiologia separatistă, care zice că moldovenii sunt fascişti. Sau, stimaţi funcţionari de la Ministerul Educaţiei, dacă n-aţi văzut conţinutul unei cărţi de istorie fabricată la Tiraspol, pot să vă fac eu rost de una să vă cruciţi de ce găsiţi acolo.

Guvernul ar trebui să țină pe palme satele din zona de securitate, asta dacă chiar e sincer în intenția sa de reintegrare, dar face exact invers. Oamenii de acolo trebuie să simtă că demnitarii de la Chișinău au nevoie de ei. Dar, din păcate, ei privesc cu invidie către satele care sunt sub administrația de la Tiraspol, care au energie electrică, gaz, apă mai ieftină, pensii și salarii mai mari, străzi iluminate și altele. Nu m-aș mira dacă unul câte unul aceste sate vor solicita Tiraspolui să-i ia sub aripă. Și asta s-a și întâmplat, de facto, cu mai multe localități, iar unele dintre ele (satul Roghi din Dubăsari, de exemplu) și acum teoretic sunt sub jurisdicția Chișinăului, dar practic sunt administrate de Tiraspol.

Să admitem că satul Fârlădeni nu merita să aibă un liceu în localitate pentru că erau doar 27 de elevi înmatriculați în clasa a X-a. Dar chiar e atât de greu să-i anunți din luna mai sau iunie, să aibă timp și copii, și părinții să ia o decizie. Normal că nu pentru că în țara asta totul e pe dos. Pentru acei oameni lucrurile la Tiraspol merg mai bine decât la Chișinău. Și nu ai cum să-i condamni pentru că asta e realitatea cu care se confruntă zilnic.

Cum ar zice Cheianu, țara asta a uitat de ei. Degeaba m-am bucurat eu că avem ministru nou la Educație…

Jurnal de observator

Citește mai departe...

Volumul ”Documentele anexării Basarabiei” va fi lansat pe 3 septembrie la Chișinău

Volumul “Documentele anexării Basarabiei. Corespondenţa diplomatică Paris-Sankt Petersburg 1807-1812″ va fi lansat luni 3 septembrie, ora 10:00 la Biblioteca Naţională din Chişinău, Salonul European.

Este o carte la care am lucrat cu drag de la începutul acestui an împreună cu Ion Gaidău şi Elena Tacu. Este dedicată împlinirii a 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist şi nu în ultimul rând este un omagiu adus academicianului Florin Constantiniu, istoric român care a avut toată viaţa lui un gând pentru Basarabia.

Un mic detaliu: unul din primele documente este un memoriu al diplomaţiei ruse imediat după înfrângerea de la Friedland – ruşii îşi propuneau după ce fuseseră zdrobiţi de Napoleon să ocupe şi mai multe teritorii. Iar Napoleon a fost dispus să cedeze.

Ofertă pentru bloggeri

Cine are un blog şi doreşte să sprijine această carte am o ofertă irezistibilă: pentru un articol în care să anunţaţi această lansare vă trimit gratuit cartea în format electronic. Nu trebuie decât să scrieţi un articol scurt în care să anunţaţi data şi locul lansării, titlul cărţii şi să puneţi un link către această pagină. Apoi mai trebuie să îmi trimiteţi un e-mail cu linkul către articolul vostru la adresa contact(@)george-damian.ro şi eu vă voi trimite cartea. Nu strică nici un tweet sau un share pe Facebook.

George Damian

Citește mai departe...

Drapelul Rusiei arborat pe toate clădirile administrative din Transnistria

Autorităţile separatiste din stânga Nistrului doresc să arboreze pe clădirile administrative steagul Federaţiei Ruse. Anunţul se conţine într-un mesaj de felicitare al pretinsului ministru de externe de la Tiraspol Nina Ştanski, expediat ministrului de Externe, Serghei Lavrov, cu ocazia zilei drapelului Federaţiei Ruse, scrie 24h.md

„Cu câțiva ani în urmă, Evghenii Șevciuk a venit o inițiativă care prevedea arborarea tricolorului rus alături de drapelul nostru pe clădirile administrative. Noi considerăm că inițiativa nu și-a pierdut relevanța şi sperăm ca în viitorul apropiat, acesta să fie arborat”, spune Ştanski.

„În Transnistria se percepe cu entuziasm procesele de integrare care au loc în CSI. Suntem încrezători că în cadrul procesului de integrare Euroasiatică Rusia îşi va consolida statul de putere mondială. Transnistria este strâns legată de Federaţia Rusă, astfel steagul acesta este apreciat şi onorat pe meleagurile noastre. El este pentru noi un simbol al păcii şi frăţiei noastre”, se mai arată în mesaj.

Citește mai departe...

Neomarxiştii din România ne vor “naţiune moldovenească”. Ce zic eu

Urmăresc de ceva timp propaganda tot mai insistentă de pe portalul neomarxist Criticatac.ro, care iată că a culminat cu un articol în care autorul încearcă să ne convingă de existenţa unei „naţiune moldoveneşti”. Un astfel demers este unul mult mai periculos decât cel „moldovenist”, pentru că porneşte de la nişte ipoteze pseudointelectuale, care sunt la modă în Occident. În mod special, este vorba de constructivism şi conceptul „comunităţii imaginate”, prin care s-ar afirma că naţiunile sunt produse ale manipulării maselor. Da, parţial am fi de acord cu aceste afirmaţii, însă, repet – parţial. Conform logicii expuse de autor, orice brigadă de colhoznici poate fi transformată peste noapte într-o „naţiune” dacă i se va spune acest lucru şi dacă ei vor începe să creadă în ceea ce li se spune. Fiţi de acord, este ceva absurd.

Iniţial trebuie să facem o definire clară a termenilor:

Etnia este o creaţie cultural-spirituală organică, formată în rezultatul convieţuirii şi experienţelor comune a unor generaţii de oameni. Unitatea membrilor unui etnos este menţinută prin unitatea de elemente mitologice, înrădăcinate într-un conştient colectiv.

Naţiunea este o creaţie a epocii moderne, a societăţii industriale, care utilizează elementele ale unui grup etnic, pentru a crea un sistem de simboluri moderne care ar justifica existenţa unui entităţi politice.

Dacă etnosului îi este caracteristică o predominare a modului de viaţă rural (agricultura, păstoritul), pentru naţiune este caracteristică urbanizarea şi industrializarea. Dacă etnosul are în centrul său un sistem mitologic şi religios, în centrul naţiunii se află raţiunea şi ideologia. Naţiunile moderne nu au înlocuit etniile, ele doar s-au suprapus, alimentându-şi legitimitate în simbolisme arhaice.

Care ar fi elementele necesare pentru constituirea unei naţiuni?

Haideţi să enumerăn câteva, pornind de la precedentele istorice şi de la specificul conceptului de „naţiune modernă”:

- Elemente etno-culturale şi religioase deosebite

- Predominarea mediului urban

- Predominarea economiei de tip industrial

- Existenţa unei clase intelectuale care ar promova o cultură naţională deosebită de celelalte, dar şi existenţa unui fond cultural modern deosebit

- Funcţionarea unui sistem democratic (libertatea şi capacitatea maselor populare de a-şi exprima voinţa)

- Rolul sporit al mass-media în formarea opiniei publice (care ar depăşi capacitatea structurilor nonformale)

A vorbi de reuşita URSS-ului în constituirea unei „naţiuni moldoveneşti” este cel puţin absurdă. Nici în perioada ţaristă, nici chiar în perioada sovietică, nu a existat o elită intelectuală care ar fi promovat „moldovenismul” – acesta fiind mai mult un produs „pseudointelectual” al organelor de partid, care nu a prins niciodată rădăcini nici în mediile academice, nici în mediul popular. Despre celelalte elemente este inutil de discutat. Ele au lipist cu desăvârşire. Construcţia naţiunilor moderne a fost un proces foarte îndelungat şi destul de complex, pentru a fi tratat într-un mod foarte simplist, precum încearcă a o face adepţii teoriilor neomarxiste, care încearcă să ne prezinte un „moldovenism cu faţă europeană”.

În condiţiile unei societăţi postmoderne, postindustriale, discuţia despre „naşterea noilor naţiuni” este întru totul lipsită de sens. Identitatea naţională – ca o structură modernă se află într-un proces de disoluţie, ca şi statetele naţionale, iar locul lor este luat fie de nişte identităţi inventate (emo, punk, gay, spre exemplu), fie de nişte structuri arhaice premoderne. Sunt absurde tentativele de a lega termenul de „moldovean” cu „cetăţenia Republicii Moldova” din momentul în care tot mai mulţi locuitori ai Republicii Moldova au cetăţenii a cel puţin 2-3 state. Trebuie să înţelegem că noi, trăim într-o lume în care devin tot mai importante reţelele sociale bazate pe comunitatea religiei, limbii, culturii etnice şi chiar comuniunea rasială. Lumea modernă, pe care am cunoscută acum câteva decenii, care mai persistă în gândirea noastră prin tot felul de clişee, dispare. În locul ei vine o lume care funcţionează conform altor legităţi şi dacă vrem să supravieţuim în ea, trebuie să învăţăm să o înţelegem.

Citește mai departe...

21 de ani de independență față de România

La 19 august 1991, mă aflam la Moscova, trimis de ziarul „Tineretul liber” la… puci. Eram cu fotoreporterul Mihail Sandu. Am fost singurii ziarişti din România la acel eveniment. Desigur, cu excepţia lui Nicolae Creţu, care era corespondent permanent pentru Rompres şi pentru Radio România în capitala Rusiei.

Am văzut cum a urcat Boris Elţin pe tanc. Nu ştiam atunci că acest Samson va prefera să surpe templul peste el, numai să ajungă la Kremlin. Avea instinctul puterii şi a ales să îngroape imperiul sovietic, doar să urce. Şi urcat. (Pentru a-l distruge pe ţar, Lenin a îmbrăţişat şi ideea autodeterminării popoarelor, i-a sfătuit pe basarabenii lui Inculeţ să se unească cu România care „este ţara voastră”, chiar dacă, ulterior, a uitat de acest principiu).

Am asistat apoi la conferinţa preşedintelui Mihail Gorbaciov, după eşecul tandemului Ianaev-Kriucikov.

După liniştirea apelor, prima grijă a fost să merg la reprezentanţa Republicii Moldova de la Moscova. Atunci l-am cunoscut pe domnul Cebuc (m-a corectat imediat când am pronunţat „Ciubuc”). Au venit vreo 50 de ziarişti la o conferinţă prin care Chişinăul îşi arăta susţinerea faţă de… Federaţia Rusă care se rupea astfel de… Uniunea Sovietică. În timp ce Ion Ungureanu, care trăise o viaţă la Moscova, vorbea la mitingurile din Chişinău despre limba română şi despre unirea cu România, tovarăşul Cebuc se exprima ruseşte la conferinţa de presă. M-am dus apoi pe 27 august la reprezentanţele Georgiei, Armeniei, Kazahstanului, Turcmenistanului, Uzbekistantului… Altă atitudine: toţi vorbeau în limbile materne şi, alături, translatorii traduceau în rusă. Chiar dacă ştiau ruseşte perfect, ei deveniseră ambasadorii ad-hoc ai unor alte state.

Uneori, mă gândeam că august este o lună fatidică pentru toţi românii: 23 august 1939 – s-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop, 23 august 1944 – vina tragică, egală cu o trădare de proporţii, a regelui Mihai, prin care un duşman al românilor era schimbat cu un satrap al popoarelor, 27 august 1991 – Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

La prima vedere, pare forţată alăturarea acestui eveniment care a stârnit entuziasm popular la Chişinău. Lipsiţi de intuiţie politică, parlamentarii de la Bucureşti au crezut că, dacă recunosc primii independenţa Republicii Moldova, ei pun umărul la desprinderea Basarabiei de Rusia. Un singur om – mai sensibil, deci mai fragil – a avertizat că recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova, fără trimitere la actul Unirii din 1918, reprezintă o gravă eroare politică. Era Claudiu Iordache.

Eu, care fac parte din „gura lumii”, pot spune că acel vot necondiţionat din Parlamentul de la Bucureşti a fost o prostie crasă, prin care românii dintre Prut şi Nistru erau condamnaţi să rătăcească la nesfârşit, fără vina lor, în negura dintre Est şi Vest, într-o criză identitară unică pe continent. Erau acţiuni prin care se recunoştea de fapt independenţa celor 6 judeţe din Basarabia faţă de România. Condamnasem pactul Molotov-Ribbentrop, dar nu am făcut nimic pentru anularea consecinţelor. La fel ca Rusia, dar din motive diametral opuse.

Evenimentele ce au urmat au reconfirmat practic acest adevăr. Încă din 1990, Rusia a provocat tulburările din Găgăuzia.

Fiindcă la Chişinău erau intelectuali care înţelegeau ce se ascunde în spatele „recunoaşterii”, iar mişcarea unionistă tindea să se cristalizeze (din nefericire, fără echivalent la Iaşi sau la Bucureşti), Kremlinul a continuat diversiunile şi a provocat războiul de pe Nistru din 1992. Contrar Constituţiei Republicii Moldova, care proclamă „neutralitatea”, Rusia refuză să-şi retragă trupele şi arsenalul de la Tiraspol-Tighina. În 1999, proaspăt desemnat preşedinte de acelaşi Elţin pentru refacerea imperiului pierdut, Vladimir Putin a semnat la Istanbul o declaraţie prin care se angaja să demilitarizeze regiunea.

A uitat. A uitat şi Medvedev.

Rănile nu s-au vindecat. Rusia doreşte acum „să sprijine” integritatea Republicii Moldova prin… transnistrizare. Pentru acest preţ, va fi de acord cu orice preşedinte (cu excepţia lui Mircea Druc sau Ion Ungureanu), îl va goni pe Igor Smirnov, va susţine reunificarea cu Transnistria, dar mai pune o condiţie, convenită deja cu Angela Merkel: să i se impună României să renunţe definitiv la recuperarea teritoriilor pierdute. Din raţiuni economice proprii şi superioare, Germania „nu-şi manifestă interesul pentru acele regiuni”.

La fel ca pe timpul micului Adolf.

Nu trebuie neglijată expansiunea economică a capitalului rus şi evreiesc în Republica Moldova, care a făcut presiuni două decenii contra oamenilor de afaceri din România, dornici să investească acolo. Şi toate intrigile au fost aruncate ani la rând în capul Kremlinului. Desigur, nu fără temei.

Există încă multe argumente care ne determină să credem că am recunoscut, de fapt, independenţa faţă de România, iar nu de Rusia. Pretinşii statalişti care vor să domnească „oleacă”, la fel ca Vogoride la Iaşi, fac tot jocul Moscovei. De la Mircea Snegur la – culmea! – Iurie Roşca, toţi merg pe aceeaşi linie: orice gest de bunăvoinţă firească din partea Bucureştiului este o nouă modalitate de legitimiare a falsului, a raptului istoric, în primul rând, în detrimentul românilor din Basarabia. De aceea, nici nu mi se mai pare aiuritoare declaraţia din 24 august a lui Marian Lupu: „Faptul că s-a acceptat trimiterea drapelului lui Ştefan cel Mare la Chişinău arată că România recunoaşte – în prezent, în trecut şi în viitor – statalitatea Republicii Moldova”. Măria Sa devine martor al suveranităţii celor şase judeţe.

Un nou Voronin, incapabil să-şi descleşteze fălcile şi să rostească simplu, măcar ca activistul Petru Lucinschi: Este limba română, oameni buni! De ce s-o mai scăldăm?

Independenţa Republicii Moldova faţă de Ţara-Mamă, iar nu în raport cu Rusia, a devenit fapt prin oportunismul abject al politicienilor de la Chişinău şi Bucureşti. În egală măsură, alternativ, dar şi concomitent. „Nu e momentul, de ce să ne legăm la cap…” Sau, cum spunea maestrul Stelian Tănase de la Realitatea TV la întâlnirea cu mesagerul lui Putin: „De ce să împart eu propseritatea mea europeană cu basarabenii?”

Singurul câştig al acestor două decenii de independenţă cu trupe ruseşti pe teritoriu şi în suflet este formarea generaţiei din aprilie 2009. De-acolo se vor ridica adevăraţii luptători pentru adevărul nostru al tuturor.

Aveţi grijă, vine noua elită…

Viorel Patrichi

ARENA

Citește mai departe...

Ion Ungureanu despre 27 august 1991

Ion Ungureanu, actor, regizor, ex-ministru al Culturii din RM:

«50 de ani de putere sovietică s-au dovedit a fi mai nocivi decât un secol de ocupaţie ţaristă. Propaganda intensă contra identităţii noastre a dat rezultate nefaste. După declararea Independenţei, iată-ne aruncaţi înapoi în cea mai neagră ignoranţă, deşi suntem într-o eră cosmică, computerizată. E o realitate la care nu ne-am aşteptat.

Ne-am trezit cu un popor lipsit de identitate, care şi-a uitat rădăcinile, nici nu ştie ce limbă vorbeşte. Preoţimea a pactizat în masă cu ocupanţii, cu cei care au lovit în credinţă.

Pe de altă parte, vin emisari din Occident care ne conving că nici n-avem nevoie de identitate. Chiar în paginile ziarului dvs. («Timpul»), adepţii acestei doctrine, băştinaşi dintr-ai noştri, declară că drumul spre identitate nu poate duce decât într-o fundătură. Iată-ne în situaţia de a fi nevoiţi să luptăm pe două fronturi: contra neobolşevismului şi contra neotroţkismului. Trebuie regândite toate strategiile şi tacticile pentru a face faţă noii situaţii. Altfel, nu vom deveni oameni liberi, cu trecut istoric şi cu viitor istoric.

Acum 20 de ani, am condus Marea Adunare Naţională, la împuternicirea preşedintelui Parlamentului, dl Alexandru Moşanu. Se lucra în paralel: deputaţii - în Parlament, iar noi - în Piaţă. Parlamentul ţinea cont de ceea ce se întâmpla în Piaţă. S-a votat Declaraţia de Independenţă şi dl Moşanu a venit să ne-o citească în Piaţa Marii Adunări Naţionale. De atunci, eu n-am mai fost invitat la nici o adunare solemnă, la nici o aniversare.

Voi privi parada militară la televizor şi o să mă bucur că ostaşii noştri nu vor mai avea pasul imperial, ca pe timpuri sovietice. Felicitări!

Fragment din articol de Nicolae Roibu
(Sursa: Timpul.md)

Citește mai departe...

Topul celor mai celebre festivaluri care au loc în luna Septembrie

Ne apropiem cu paşi rapizi de luna Septembrie. Unii mai au zile de concediu şi încă nu şi-au făcut un plan. Puteţi să încercaţi să mergeţi la un festival. Am inventariat pentru voi câteva din cele mai celebre festivaluri care se desfăşoară în luna Septembrie.

De ce să mergi la un festival? Pe lângă aglomeraţie, pe care mulţi încearcă să o evite în concediu, un festival aduce în prim plan mai mult decât poţi vedea într-un muzeu cu privire la cultura şi istoria acelor locuri. De la curse de cămile, până la dansuri şi cântece, manifestările prilejuite de un festival scot la iveală individualităţi culturale aparte ce dezvăluie călătorului o altă faţă a locurile prin care trece. Iată ce vă propunem.

1. Regata Storica

Locul de desfăşurare: Castello, Veneţia, Italia
Dată: prima duminică din Septembrie
Istoria acestui festival, care are în centru o cursă de canotaj a gondolelor pe Marele Canal, îşi are începuturile spre sfârşitul secolului al XV-lea, mai exact în 1489, fiind o ceremonie de bun venit în cinstea  Caterinei Cornaro, soţia regelui Ciprului, care  a renunţat la tronul din ţara sa,  în favoarea Veneţiei. Pentru acest festival bărcile sunt decorate în stilul secolului al XVI-lea, iar echipajele poartă costume din aceeaşi epocă. Regatta începe cu o paradă a acestor peste 120 de vase, urmând apoi concursul efectiv.

2. Henley-on-Todd Regatta


Locul de desfăşurare: Alice Springs, Australia
Dată: sâmbată, la sfârşitul lunii August / începutul lunii Septembrie
Nimic nu-i opreşte pe iubitorii de sport şi bere din orăşelul Alice Springs să se distreze la acest felstival unde turiştii sunt bineveniţi. Această cursă de ambarcaţiuni nu este una normală, pentru că se desfăşoară pe nisipul râului Todd. Modalitatea în care vasele sunt puse în mişcare este una hazlie: bărcile nu au fund, iar “mateloţii” sunt cei care fac ambarcaţiunea să “plutească” ridicând-o. Cei care nu aleg să participe la cursa efectivă, ce s-a ţinut pentru prima oară în 1962, pot să aleagă doar să defileze pentru a se face remarcaţi cu originalitatea creaţiei lor. Seara se termină cu “valuri” de bere.

3. Giostra del Saracino

Locul de desfăşurare: Grande Piazza, Arezzo, Toscana, Italia
Date: Acest festival este bianula şi are loc în penultima sâmbătă din luna iunie şi în prima duminică din septembrie
Preluând ştafeta de la orăşelul Siena Il Palio, turneul medieval de la Arezzo este ca o plimbare într-o maşină a timpului. Dacă ajungeţi la acest festival simţiţi că pentru o zi aţi părăşit secolul XXI şi trăiţi în compania cavalerilor şi a domniţelor. Bisericile decorate cu imagini ale cavalerilor cruciaţi din secolul al XII-lea şi străzile pline de oameni ce poartă costume specifice secolelor de dinante şi din perioada Renaşterii te fac să te simţi cu totul aparte. Parada începe de dimineaţă cu binecuvântarea primit din partea episcopului, apoi întreg alaiul în frunte cu cei care flutură steagurile cavalerilor porneşte către Piaţa Mare. Aici este locul unde se vor desfăşura festivităţile şi unde calaverii în dorinţa lor de a cuceri Lancea de Aur vor ataca statuia de lemn a regelui sarazin. spre deosebire de turnirurile medievale, unde cavalerii îşi încrucişau lănciile în uralele publicului, azi îndemârea şi siguranţa participanţilor a luat locul luptelor brutale şi pline adesea de sânge.

4. Braemar Gathering


Locul de desfăşurare: Memorial Park, Braemar, Aberdeenshire, Scoţia
Dată: prima sâmbătă din septembrie

Apărute ca exerciţii de luptă jocurile scoţiene (highland) au loc peste tot în această regiune, însă cele mai cunoscute şi faimoase în întreaga lume sunt cele desfăşurate la Braemar. Acestea datează, conform legendei, de peste 900 de ani, din vremea domnie regelui Malcolm Cranmore şi au avut loc informal, timp de mai multe secole, ca testele de îndemânare şi rezistenţă. Au fost formalizate în perioada romantismului scoţian, iniţiată de scriitorul Sir Walter Scott, iar regele George IV, în 1820, le-a oferit un cadru specific. De altfel regina Victoria a fost unul dintre fanii înfocaţi ai acestor jocuri scoţiene, oferindu-le un caracter regal. Întrecerile sunt dintre cele mai diverse: de la aruncarea ciocanului sau alergat în pantă, până la cursa cu picioarele prinse în sac sau trasul de sfoară. Echipamentul obligatoriul este killtul şi buna dispoziţie.

5. Cure Salée

Localizare: Tegguidda-n-Tessoum, In-Gall, Niger
Perioadă: o săptămână în prima jumatate a lunii septembrie
Una dintre cele mai cunoscute sărbători din Africa este Cure Salée. Nu întâmplător sarea are un eveniment atât de important dedicat întrucât cei care ţin acest eveniment sunt crescătorii de animale Fulani şi Tuareg din zona deşertului Sahara. Acest eveniment este unul străvechi şi are o sumă de conotaţii: de la cele comerciale (achiziţionarea sării pentru animale sau tranzacţiile de orice) până la cele sociale (diversele grupuri de crescători nomade se adună). Festivalul presărat cu diverse evenimente extrem de variate: de la întreceri de cămile până la concursuri de frumuseţe masculină caută să realizeze o conexiune între micile grupuri de nomazi care îşi duc traiul mai mult izolat mergând cu turmele lor. Festivalul dezvăluie călătorului o serie de obiceiuri antropologice complet diferite de cultura occidentală.

6. Festivalul de la jumătatea toamnei sau al prăjiturii în formă de lună

Localizare: China
Data: ziua a cincisprezecea  a lunii a opta
Evenimentul are mai multe denumiri al prăjiturii Luna, al felinarelor, festivalul recoltei sau cel de la jumătatea toamnei. În mijlocul celebrării este luna plină, iar tradiţia acestui eveniment se pierde în negura vremurilor.  Conform calculelor acest eveniment este aproiat de data echinocţiului de toamnă. Tradiţia cere ca la această ocazie să se consume prăjiturele făcute din aluat subţire şi umplute la jumătate cu jeleu, nuci, pastă de fasole sau diverse gemuri. Aceasta este a doua sărbătoare ca importanţă după Anul Nou chinezesc. Prăjiturele in formă de lună apar cu aproape o lună înainte de data festivalului, dar noapte festivului nu se reduce doar la acest simbol. Au loc dansuri ale dragonului pe stradă şi celebrarea zeului nopţii care potrivit legendelor locale se ascunde sub forma unui iepure de jad în lună. De asemenea orasele sunt luminate feeric de mii de felinare.

7. Egremont Crab Fair

Locul de desfăşurare: Egremont, Cumbria, Anglia
Data: treia sâmbătă din septembrie
Acest festival este unul dintre cele mai vechi cunoscute în Marea Britanie. Mica localitate unde se desfăşoară a fost fondată printr-un hrisov semnat de Regele Henry al II-lea în 1267. Iniţial acest eveniment avea conotaţii medievale. Era un festival de toamnă în care ţăranii iobagi ofereau cotaţiile de fruncte de pădure ce le datorau nobilului local. În chimb acesta dădea copiilor merişoare. Dincolo de distracţiile arhaice scoase de-a lungul vremii din cadrul festivalului precum luptele de cocoşi sau chinuitul taurului, cea mai cunoscută manifestare rămâne Capionatul Mondial de Gurning. Concurenţii îţi pun un jug de cal şi îşi contorsionează faţa spre amuzamentul audienţei.

8. Dasain

Locul de desfăşurare: Kathmandu, Nepal
Perioadă: Festivalul durează cincisprezece zilede la încheierea lunii pline până la sfârșitul lunii septembrie / începutul lunii octombrie

Cel mai mare festival din regatul himalayan are loc chiar după încheierea musonului. Atunci aerul este mai curat, cerul mai clar şi orezul aproape de recoltare. Acest festival este unul al sacrificiilor, pentru că adepţii zeului Durga consideră că acum este momentul prielnic să adape setea de sânge a acestuia. Povestea spune că acest zeu a trebuit să lupte cu forţele răului întruchipate într-un taur fioros. Sacrificiu animalelor comemorează tocmai acest eveniment. Sângele animalelor sacrificate este folosit pentru a stropi toate bunurile omului: casa, maşină, celelalte animale etc. De aceea nu va speriaţi dacă fiind acolo în această perioadă veţi vedea pe sineva stropind avioanele cu sânge. Există şi o parte bună: meniurile abundă de carne în timpul festivalului.

9. Balul Vacii

Locul de desfăşurare: Bohinj, Slovenia
Data: Duminica de la mijlocul lunii septembrie

Festivalul este unul destul de întâlnit în multe aşezări de la poalele muntelui, inclusiv la noi. Singurul lucrul care îl face distinct este în primul rând numele şi mai apoi faptul că spre deosebire de alte locuri se ţine cu regularitate. Festivalul comemora coborârea vitelor la vale spre iernat. Bovinelor poartă la gât coroane cu flori şi tălăngi, iar alături păstorii şi familiile lor trec purtând simbolic în mâini produse lactate. Pe lângă parada vitelor sunt multe activităţi comerciale care se desfăşoară cu acestă ocazie.

10. Les Festes de la Mercè

Locul de desfăşurare: Barcelona, Spania
Dată: patru zile în jurul 24 septembrie
Capitala Catalană se află într-o mare sărbătoare în a doua jumătate a lunii Septembrie graţie serbărilor dedicate co-patronului oraşului Nostra Senyora de la Mercè, a cărui imagine se află în biserica cu acelaşi nume din Plaça de la Mercè. Momentul în care a fost numită co-patron al oraşului ţine de un eveniment istoric, scăparea oraşului de invazia lăcustelor din 1637. Au loc în cadrul festivalului peste 600 de evenimente diferite: de la curse de înot în port la o serie de concerte în diverse pieţe ale oraşului. De amintit este şi parada costumelor medievale, în care se remarcă saltimbanci , clovni şi acrobaţi.

11. Galway Oyster Festival

Localizare: Nimmo’s Pier, Galway City, County Galway, Ireland
Dată: ultimul weekend întreg din Septembrie

Galway Oyster Festivalul este un eveniment dedicat Ostrea edulis, stridie plată europeană. Aici sunt crescute în apele curate ale Golfului Brandon Bay şi Clarenbridge tip de trei ani pentru a fi consumate cu această ocazie. În această perioadă sunt consumate mii de stridii, asezonate din plin cu berea neagră tradiţională. Există chiar şi un concurs de mâncat stridii şi de deschis stridii, unde nu s-a mai depăşit recordul stabilit în 1977  – 30 de cochilii deschise într-un minut jumătate. Aşa că dacă vă plac fructele de mare şi berea Guinness nu ar trebui să rataţi acest eveniment.

12. Festivalul Balenelor de la Hermanus

Locul de desfăşurare: Hermanus, Western Cape, Africa de Sud
Perioadă: Ultima săptămână din septembrie

Situat în cel mai sudic punct al Africii, Hermanus are vedere directă către ruta de migraţie a balenelor. În această perioadă oamenii se înghesuie pe stânci să vadă marile mamifere care trec pe aici. festivalul este un bun moment pentru a afla o mulţine de lucruri noi despre aceste animale magnifice. Au loc o mulţime de evenimente şi concerte toate focusate pe protecţia cetaceelor de vânatul excesiv. Există chiar şi un crainic al evenimentului.

sursa: www.turismistoric.ro

Citește mai departe...

Cum și de ce „etnicii moldoveni” din RM îi scriu țarului rus

Ieri, unele instituții media au difuzat o știre cu adevărat șocantă, dar care poate trece neobservată și necomentată dat fiind faptul că toți ziariștii, comentatorii și analiștii politici sunt concentrați asupra vizitei cancelarului federal al Germaniei la Chișinău.  

E vorba despre o scrisoare a unor locuitori ai satului Olănești, raionul Ștefan-Vodă, către președintele Federației Ruse Vladimir Putin, care conține „rugămintea” de a „interveni” pentru a „apăra dreptul copiilor noștri moldoveni de a învăța în limba rusă, așa cum dorim noi, cetățeni ai R. Moldova, locuitorii satului Olănești”. Am citat din scrisoarea vizată.

Bineînțeles, prima reacție la această rugăminte e una... mecanică - te freci nedumerit la ochi... Pentru că nu înțelegi ce se întâmplă. Cum vine asta? „Cetățeni ai R. Moldova și locuitori ai satului Olănești” nu se adresează conducerii R. Moldova, președintelui sau prim-ministrului acestui stat, ci președintelui unui stat străin. Ce-i asta? Culmea prostiei sau culmea impertinenței? De către cine este inspirată această scrisoare?

Judecând după faptul că în sala unde a avut loc adunarea locuitorilor l-am zărit și pe Valeriu Klimenko, ne cam pricepem cine a pus la cale respectiva provocare. Așadar, o acțiune legitimă de raționalizare a sistemului de învățământ, care înseamnă în mod obligatoriu și închiderea acelor școli care nu au numărul necesar de elevi, este transformată într-o problemă politică și ridicată la nivel de problemă interstatală. Acum mă gândesc câtă dreptate a avut, totuși, președintele R. Moldova care atenționa conducerea Rusiei asupra necesității ca să-și mai „tempereze” minoritatea rusă din R. Moldova, ca să fie mai tolerantă și mai loială statului R. Moldova.

...Eu nu înțeleg ce se produce în general în capul celor care își permit gesturi atât de ofensatoare la adresa statului R. Moldova, a conducerii R. Moldova care este demonstrativ și în mod provocator neglijată. Cine e președintele acestor cetățeni și în ce țară trăiesc ei, dacă se adresează după ajutor nu președintelui R. Moldova, ci președintelui Rusiei? Această întrebare trebuie să și-o pună toți moldovenii, dar în primul rând autoritățile acestui stat, pentru că această scrisoare către țarul rus poate deveni un precedent, unul grav prin consecințele lui politice - ne putem aștepta la un val de adresări, organizate de fel de fel de klimenci, șelini, voronini, dodoni, cetățeni ai R. Moldova! către „iubitul și respectatul Vladimir Vladimirovici” ca să... „intervină”.

Autorii scrisorii se scapă cu vorba și i se destăinuie lui Putin că ei sunt „etnici moldoveni”. Reiese că moldovenii se adresează țarului rus cu rugămintea ca acesta „să-i pună la punct” pe conducătorii R. Moldova pentru că le închid școlile în... limba rusă!? Dar cum își imaginează ei că ar trebui să intervină Putin în treburile interne ale unui stat suveran? Direct, cu tancurile, sau indirect, prin șantaj și presiuni economice, politice, diplomatice, comerciale ș.a.m.d.? Să ne închidă gazul sau să-l mai scumpească ori să interzică vinurile moldovenești?

Dacă e extinsă dincolo de limitele raționalului, devine mai mult decât discutabilă și „teza” despre aceea că „limba de instruire a copilului o aleg părinții”. Dar ce ne facem atunci când din punct de vedere economic o școală nu poate fi păstrată din lipsa numărului necesar de copii? Să întreții o asemenea școală numai de aceea că așa vor părinții? E adevărat, închiderea unei școli e o situație-limită, perturbează ritmul firesc al vieții copiilor, rămân fără serviciu mai mulți oameni, dar acest lucru se întâmplă și cu școlile cu predare în limba română. Nu am auzit ca părinții din aceste sate să ceară intervenția președintelui Băsescu. De ce dar „etnicii moldoveni” apelează la țarul Rusiei ca să le „rezolve problema”? Dar dacă, de exemplu, părinții unor etnici kazahi ar dori ca odraslele lor să învețe în limba kazahă, ar trebui să se adreseze președintelui Kazahstanului ca să... intervină?!

În acest material am formulat mai multe întrebări decât răspunsuri. Și nu întâmplător. Când „etnicii moldoveni” declară că „limba rusă le oferă copiilor noștri perspective bune pentru o viață de sine stătătoare demnă”, înseamnă că statul care are asemenea cetățeni suferă de o boală gravă. Când acești „etnici moldoveni” se laudă lui Putin că „noi ne apărăm solidar, iar în această luptă ne ajută Congresul comunităților rusești din R. Moldova și Centrul de asistență a concetățenilor ruși din R. Moldova, e cazul ca statul să devină mai atent la „activitatea” acestor „organizații”... și să se intereseze dacă nu cumva lucrează împotriva lui.

sursa: timpul.md

Citește mai departe...

73 de ani de la încheierea Pactului Ribbentrop – Molotov

Istoria omenirii a cunoscut si va mai cunoaste, neindoielnic, intelegeri, aliante, compromisuri si alte forme de statuare a unor raporturi intre doua sau mai multe state, dar ceea ce s-a complotat la Moscova in urma cu sapte decenii intrece cu mult tiparele unei diplomatii cat de cat normale. Anormalitatea Pactului de neagresiune semnat de cei doi ministri de Externe ai Germaniei si Uniunii Sovietice se situeaza intr-un perimetru al cinismului si faradelegii care a purtat girul celor doi dictatori, Hitler si Stalin, constituind prologul declansarii celui de al Doilea Razboi Mondial cu traumele sale atat de dezastruoase pentru intreaga omenire.

De ce si cum s-a ajuns la acest acord sovieto-german care la sapte decenii de la semnarea sa continua sa atraga atentia istoricilor ca un moment de referinta a acelei vremi si de rascruce in viata internationala?

Impactul asupra Romaniei

Istoricul german Andreas Hillgruber subliniaza ca aceasta intelegere a avut un efect paralizant asupra libertatii de actiune a Romaniei. Hitler avea serioase temeri cu privire la atitudinea tarii noastre in eventualitatea izbucnirii unui razboi in Europa. La 8 august 1939 el a facut o declaratie ministrului de externe ungur, Csaky: “Teoretic Romania (Gafencu) face politica unui misit cinstit, practic insa incearca sa mobilizeze impotriva noastra pe cat mai multi. Dandu-si seama cat e de slaba armata romana, Gafencu este, fireste, prudent.” Grigore Gafencu era ministru de externe in acel moment. O pozitie asemanatoare a exprimat Führerul patru zile mai tarziu, la 12 august 1939 adresandu-se ministrului de externe al Italiei, contele Galleazzo Ciano: “Romania se teme de Ungaria si din punct de vedere militar este extrem de slaba , iar pe plan intern corupta. Fara indoiala ca, daca nu va fi nevoit, Regele Carol nu va renunta la neutralitate.”

Tratatul de neagresiune sovieto-german semnat la 23 august 1939 a fost precedat de mai multe conventii si convorbiri bilaterale: semnarea la Berlin a noului tratat comercial germano-sovietic (19 august), scrisoarea expediata de Hitler lui Stalin cuprinzand propunerea de primire a lui Ribbentrop la Moscova in vederea semnarii tratatului de neagresiune intre cele doua tari (20 august), raspunsul afirmativ al lui Stalin (21 august) prin care ministrul de externe german era asteptat la Moscova la 23 august, ziua semnarii tratatului.

Fiecare dintre cele doua parti au avut de castigat, bineinteles in defavoarea Romaniei; atat Germania cat si URSS isi asigurau neutralitatea tarii noastre. Hitler era interesat de relatia economica a Reichului cu Romania, indeosebi de livrarile de petrol de la noi catre Germania. In ce priveste Uniunea Sovietica, potrivit punctului trei al protocolului aditional secret al Tratatului de neagresiune acesta preciza ca: “In privinta sud-estului Europei, partea sovietica atrage atentia asupra interesului ei in Basarabia. Partea germana isi declara totalul dezinteres politic fata de aceste regiuni.” La 21 august 1939 guvernul Romaniei informa pe cel al Poloniei ca va pastra o stricta neutralitate in situatia unui conflict germano-polon, atitudine validata de mersul evenimentelor petrecute la inceputul lunii septembrie 1939. Pactul de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 a fost ratificat de catre Reichstag si de Sovietul Suprem in chiar ziua declansarii celei de a Doua Conflagratii Mondiale, odata cu atacarea Poloniei de catre Germania hitlerista. Stranie coincidenta si care spune mult despre intelegerea oculta dintre cei doi dictatori ai Europei.

Este interesant de subliniat pentru a ilustra semnificatia Pactului de neagresiune sovieto-german pentru cele doua tari, mesajul trimis la 25 august 1939 de Adolf Hitler lui Benito Mussolini: “Germania si Rusia s-au angajat in restabilirea de relatii politice reciproce. Necesitatea a fost amplificata de situatia politica internationala hotaratoare pentru puterile Axei. 1. Japonezii au taraganat mult, nu si-au definit pozitia fata de Anglia si Franta, iar cand s-au pronuntat si pentru o alianta impotriva Rusiei, devenise de interes secundar, atat pentru Germania cat si pentru Italia. 2. Relatiile cu Polonia au fost nesatisfacatoare, nu datorita unor greseli comise de Reich, ci mai degraba, amestecului Angliei. Graba manifestata de Kremlin pentru refacerea relatiilor cu Germania a devenit evidenta dupa plecarea lui Litvinov. Totul s-a desfasurat atat de repede, de aceea nu v-am informat in mod detailat.”

In continuare Hitler scria: “Turcia este nevoita sa-si revizuiasca pozitia, iar Romania nu se mai afla in postura de a mai putea lua parte la un conflict impotriva Axei. 5. Pot sa va spun, Duce, ca s-a creat o situatie politica internationala cu totul noua, situatie care poate fi considerata ca cea mai mare cucerire a Axei. In cateva saptamani noi suntem gata de actiune in Polonia (Alarmzustand). si daca suntem provocati vom actiona imediat”. De retinut faptul ca potrivit punctului 3 din mesajul catre Mussolini, se infaptuise inlocuirea lui Maxim Litvinov, diplomat de cariera, dar care era evreu si deci neacceptat de germani, cu Viaceslav Molotov, care, desi nespecialist in problemele politicii externe era extrem de agreat de Kremlin si unul din oamenii de incredere ai lui Stalin. Foarte graitor pentru cei doi dictatori, Hitler si Stalin “spiritul” Pactului de neagresiune germano-sovietic se deduce cu usurinta din cuprinsul documentului citat mai inainte.

Din cauza situatiei internationale foarte incordate, Romania a mobilizat circa 500000 de oameni la sfarsitul lui august 1939, intr-un context tensionat al relatiilor romano-ungare, guvernul de la Budapesta acuzand Bucurestiul ca ar fi construit o tripla linie de aparare amplasata la granita intre frontiera iugoslava si Muntii Carpati. Filmul evenimentelor se va derula cu repeziciune. Trupele sovietice trec frontiera polona la 17 septembrie 1939, iar guvernul roman a fost pus in situatia de a nu-si putea respecta obligatiile fata de Varsovia, dar cu toate aceste imobilisme ce decurgeau din politica de forta a Uniunii Sovietice, Romania nu a pregetat sa acorde presedintelui Poloniei si membrilor guvernului acestei tari posibilitatea de a intra in Romania in postura de persoane particulare. O declaratie a primului ministru al Romaniei, Armand Calinescu, la 19 septembrie 1939 avea darul sa sublinieze noua situatie politica si militara din aceasta zona dupa ce URSS invadase partea de est a Poloniei: ” Inaintarea rusilor schimba situatia. Pericolul german se indeparteaza. Acum pe prim plan este amenintarea rusa. Se impune schimbarea dispozitivelor noastre militare si concentrarea trupelor noastre pe Valea Siretului”.

Disparitia Poloniei si izolarea si prabusirea Romaniei

Accelerarea evolutiei evenimentelor politice, diplomatice si militare din Europa dupa incheierea Pactului de neagresiune din 23 august 1939 si izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial au insemnat pentru Romania inceputul dureros al unui drum presarat cu obstacole si incertitudini al carui capat se va termina cu nedreptele si abuzivele rapturi teritoriale din vara si toamna anului 1940. La 17 septembrie 1939 trupe sovietice patrund in Polonia iar istoria Europei consemna a patra impartire a acestei tari; Uniunii Sovietice ii revine mai mult de jumatate din totalul celor 385000 de km2 ai teritoriului polonez. Plin de aroganta Molotov declara in ultima zi a lunii octombrie 1939 de la tribuna Sovietului Suprem al URSS: “Armata germana, apoi cea rosie n-au mai lasat nimic de pe urma acestui vlastar diform al tratatului de la Versailles.” Echilibrul european devenise inexistent din cauza pactului sovieto-german care facuse posibila disparitia de pe harta Europei a patru state independente: Austria, Cehoslovacia, Albania si Polonia, urmand la rand alte trei tari: Lituania, Letonia si Estonia. La sfarsitul anului 1939 datorita noilor raporturi de forta de pe continent, a jocurilor de culise ale conducatorilor celor doua state totalitare, Germania si Uniunea Sovietica, Romania fusese izolata si incapabila sa mai reactioneze. Dupa cum foarte bine remarca istoricul Nicolae Ciachir: ” Neutralizarea Romaniei din punct de vedere politic si militar era un fapt implinit la sfarsitul anului 1939″. De la aceasta noua dar si tragica situatie pentru ea au inceput sa decurga pericole, amenintari si in cele din urma anexarile teritoriale din vara si toamna anului 1940, iunie-septembrie. Spiritul revizionist si revansard al Ungariei fata de Romania se exprima prin canale diplomatice fara nici o rezerva, jocurile urmand sa fie facute intr-o maniera foarte clara si hotarata, mai exact Ungaria urma sa ofere trupelor germane dreptul de libera trecere pentru a ajunge in zona petroliera a Romaniei, pentru a stapani perimetrele cu hidrocarburi; in schimb pentru asemenea facilitate, cabinetul de la Budapesta cerea de la germani sa primeasca Transilvania. Tot mai mult crestea si agresivitatea Uniunii Sovietice impotriva Romaniei, Basarabia devenind obiectul revendicarilor sovietice, dupa cum declara Molotov intr-un discurs din 29 martie 1940, expozeul ministrului de externe sovietic fiind astfel comentat de Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de Externe: “Simptomul cel mai amenintator dintre toate era cuvantarea lui Molotov din 29 martie 1940, in care acesta sublinia existenta unei probleme nesolutionate: chestiunea Basarabiei”. Amenintarea tot mai fatisa a Uniunii Sovietice fata de Romania, precum si prabusirea Frantei, una din garantele tarii noastre in anii de dupa Primul Razboi Mondial, determina Romania sa aleaga calea gasirii unui sprijin in Germania, ajungandu-se in acest sens la Pactul petrol-armament intre Romania si Germania, din 27 mai 1940, iar doua zile mai tarziu, ministrul de externe, Grigore Gafencu este inlocuit in aceasta functie cu Ion Gigurtu, un om de afaceri cunoscut pentru orientarea sa politica pro-germana. Acelasi Alexandru Cretzianu sublinia drama Romaniei din primavara anului 1940: “(…) nici o forta nu mai putea sta intre noi si formidabilul imperiu, iar destinul ne plasase la frontierele sale. Singura putere militara care mai parea capabila inca sa impiedice expansiunea sovietica era cel de-al III-lea Reich. Dar in acest moment Germania era pentru toate intentiile si scopurile aliatul Uniunii Sovietice.”

Pe langa Basarabia… si Bucovina plus tinutul Herta

A intervenit insa o noua problema care nu fusese mentionata in Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, anume cea a Bucovinei, pe care Molotov, la 23 iunie 1940, o considera ca ar trebui sa revina Uniunii Sovietice, intrucat populatia de aici este ucraineana. Noua situatie a surprins cercurile conducatoare germane, dar sovieticii au batut oarecum in retragere, Molotov informandu-i pe aliatii lor ca Moscova isi manifesta disponibilitatea nu asupra intregii Bucovine ci doar asupra partii de nord a acesteia cuprinzand insa si orasul Cernauti. Al III-lea Reich primea asigurari ca populatia germana din Bucovina va fi protejata de autoritatile sovietice. Odata cu pierderile sale teritoriale din lunile iunie, august si septembrie 1940, Basarabia, Bucovina si tinutul Herta, Transilvania de nord-vest si Cadrilaterul, Romania a fost sacrificata de cele doua mari puteri totalitare ale Europei – Germania hitlerista si Uniunea Sovietica comunista. Nefastul Pact de neagresiune de la 23 august 1939 isi indeplinise rolul sau devastator si distrugator impotriva intereselor legitime ale unor tari mici si mijlocii din Europa, intre care si Romania. Maresalul Alexandru Averescu anticipase in acest sens: “Cea dintai primejdie pentru un stat mic sau slab populat este Marea Putere cea mai apropiata geografic.” Urmarile tratatului sovieto-german coroborate cu esecul proiectatelor intelegeri tripartite la Moscova intre Anglia, Franta si Uniunea Sovietica au creat o situatie noua in sud-estul Europei pe care diplomatul roman Alexandru Cretzianu o explica in termeni realisti: “Din momentul cand Hitler a ajuns la o intelegere cu Stalin (…) destinul tarilor din Balcani nu a mai ramas in mainile propriilor conducatori. Barbatii de la conducere puteau sa incerce sa vireze sau sa schimbe directia. Ei puteau sa incerce o derivatie, sa mearga mai strans in sensul vantului sau sa arunce ancora de salvare. Puteau sa arunce balastul care-i incurca. Dar mainile lor nu mai tineau ferm carma. Vasul lor era in voia celui dintai val care putea sa-l inghita, indiferent de abilitatea pe care o desfasura echipajul.” Ceea ce reprezenta de jure si de facto tratatul de la Moscova a fost exprimat printr-o judecata rece si clara de catre diplomatul Grigore Gafencu: “Nimeni in Europa nu s-a putut insela asupra semnificatiei tratatului de la Moscova. Marea coalitie preventiva murea. Tot atunci aveau sa dispara asociatiile mai mici. Politica Antantei Balcanice, politica Turciei au fost paralizate dintr-o lovitura. Estul European s-a trezit rupt de Occident. (n.n.)” O cutie a Pandorei care o data deschisa a imprastiat asupra Europei si a intregii lumi totodata un cortegiu de rautati si dezastre, de suferinte si nenorociri. Pactul Ribbentrop-Molotov s-a dovedit a fi un instrument al unei politici agresive si generatoare de noi si periculoase strategii geopolitice. Conciliatorismul anglo-francez i-a permis lui Hitler sa subjuge Europa occidentala. Incurajarea lui Stalin de catre Hitler i-a facilitat dictatorului de la Kremlin apetitul tot mai nesatios al cotropirilor teritoriale, intr-o Europa bulversata, intr-un razboi care devenea tot mai amenintator si care contabiliza tragic pierderi umane: morti, raniti, disparuti si prizonieri. Dupa incheierea Tratatului Romania a trecut la livrarea in regim de urgenta catre Germania a unei cantitati de petrol evaluate la 1500 milioane de lei (25 august 1939), aprobarea unor cereri exprimate de scolile confesionale germane din Romania (30 august 1939), etc, iar din octombrie 1939 se constata o crestere semnificativa a comertului Romaniei cu cel de al III-lea Reich in spiritul Tratatului economic dintre cele doua tari incheiat la 23 martie 1939.

Dupa declansarea “Operatiunii Barbarossa” la 22 iunie 1941 de catre Germania impotriva URSS deruta rusilor si a conducatorilor lor a fost totala. In patru luni de operatiuni militare de anvergura, armatele Wermachtului ajunsesera la portile Moscovei iar pierderile sovieticilor au devenit uriase ridicandu-se la 92 la suta din militarii incorporati la inceputul razboiului (morti, raniti sau prizonieri). Dezastrul pierderilor materiale a inregistrat procente de necrezut: 92 la suta din blindate si 90 la suta din avioane erau distruse. Atitudinea lui Stalin in primele doua saptamani dupa declansarea razboiului a fost aproape de neinteles, deoarece el s-a retras intr-o mutenie care a pus pe jar conducerea sovietica a vremii, incapabila sa inteleaga ce se intampla cu liderul de la Kremlin. Pe data de 3 iulie 1941 Stalin a rupt tacerea si a rostit o cuvantare radiodifuzata in care a expus un program al luptei antihitleriste, utilizand un discurs cu un pronutat caracter national in care evoca personalitati militare de seama ale trecutului si faptele lor de eroism impotriva invadatorilor externi: Alexandr Nevski, Suvorov, Kutuzov. Imobilismul lui Stalin fata de atacul Germaniei a fost amplu comentat si interpretat de catre analistii militari si politici. Una dintre tezele acceptate si acceptabile s-a referit la increderea nemarginita a dictatorului in loialitatea lui Hitler in litera si spiritul Pactului de neagresiune din 23 august 1939. Asemenea unei perdele de fum care incetoseaza nu numai privirea ci si mintile oamenile Pactul a insemnat potrivit unei afirmatii a lui Adolf Hitler o mare inselaciune: “Marea masa a oamenilor cade victima mult mai usor unei minciuni mari decat uneia mici.”

Glasul opiniei publice, al unor voci competente

Istoricul militar Radu R. Rosetti, consemna chiar in ziua incheierii Pactului de neagresiune semnat la Moscova: “Incheierea acestui pact aduce o mare primejdie: stiind ca Rusia nu va misca, Germania va fi si mai agresiva fata de Polonia.” In opinia lui Pamfil seicaru incheierea acordului de la Moscova a fost “o noua izbitura pe care a trebuit sa o sufere ordinea europeana.” Dupa incheierea pactului sovieto-german opinia publica din tara noastra isi exprima teama fata de un posibil pericol din partea Uniunii Sovietice, iar acelasi istoric Radu R. Rosetti scria la 27 septembrie 1939 despre calculele geopolitice ale germanilor si sovieticilor dupa incheierea pactului de la Moscova: “Iesind spre seara pentru plimbarea zilnica intalnesc mai multi ingrijorati, mai ales de rusi. Eu socotesc ca nici rusii nu ar dori sa vada pe nemti ajunsi la Marea Neagra, precum nici nemtii nu au interes sa aibe rusii stapani pe gurile Dunarii”. Mai tarziu, intr-un articol publicat despre al Doilea Razboi Mondial, intitulat Politica Romaniei intre 1933-1944, ziaristul Pamfil seicaru, aflat in exil, foarte cunoscut dar si foarte temut pentru stilul sau coroziv scria referindu-se la unul dintre subiectele tabu ale istoriografiei romanesti din perioada regimului comunist: ” Tinerilor istorici romani le este interzis sa aminteasca de Pactul Ribbentrop-Molotov ca si de ultimatumul Rusiei sovietice, dat in iunie 1940, imediat dupa infrangerea Frantei. “Independenti si suverani”, ne proclamam oficial, dar suveranitatea limitata subzista, adevarul in legatura cu politica Rusiei este interzis. Inutil sa ne revoltam, este consecinta fatala a actului de la 23 august 1944.”

Interesul istoricilor dar si al opiniei publice de la noi si din alte tari nu a incetat pentru aceasta intelegere diabolica care a constituit unul dintre pilonii fundamentali ai celei de a Doua Conflagratii Mondiale. La 26 iunie 1991 a avut loc o conferinta internationala cu tema: “Pactul Ribbentrop – Molotov si consecintele sale pentru Basarabia” iar istoricul roman Florin Constantiniu a publicat in acelasi an cartea Intre Hitler si Stalin, Romania si pactul Ribbentrop – Molotov, aceste exemple dar si altele asemanatoare ilustrand interesul constant pentru un moment relevant al istoriei contemporane.

Bibliografie

– Nicolae Ciachir, Marile puteri si Romania (1856 – 1947), Editura Albatros, Bucuresti, 1996

– A. Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, Bucuresti, 1996

– Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol si maresalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994

– Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editura Adevarul, Bucuresti, 1993

– Grigore Gafencu, Insemnari politice 1929-1939, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991

– Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militara, Bucuresti, 1992

– Pamfil seicaru, Scrieri, vol. 2, Editura Victor Frunza, Bucuresti, 2002; vol. 4, Bucuresti, 2005-2006

Citește mai departe...