Există unele mamifere care obişnuiesc să
marcheze teritoriul: să nu îndrăznească altă vietate să păşească în
„spaţiul vital”. Iată că mass-media naţională ne comunică – cancelarul
Angela Merkel vine într-o vizită oficială la Chişinău, chiar înainte ca
acest lucru să fi fost făcut de noul ţar de la Kremlin. Ce ar căuta
cancelarul german într-un stat ex-sovietic care este considerat într-o
zonă de influenţă a Rusiei? O personalitate de un rang atât de înalt nu
vine într-o „republică bananieră” pentru a sta la taclale sau purta
negocieri cu nişte politicieni mărunţi, vizita este una mai curând
simbolică.
Logica geopolitică spune că Germania şi
Rusia sunt condamnate să fie parteneri strategici (a se vedea Karl
Haushofer), respectiv, această vizită nu poate fi tratată ca una ostilă
intereselor ruseşti, ci una cât se poate de „complementară”. Bine, în
continuare voi încerca să dezvolt o serie de ipoteze care nu pretind la
exclusivitate. Comentarii şi critici nu pot fi decât binevenite.
Germania sprijină actualul Guvern, atât
pe linia diplomatică, cât şi pe linia de partid (creştin-democraţii
germani au sprijinit aderarea PLDM la PPE). Practic, Berlinul are la
Chişinău un guvern filo-german, care poate juca în calitate de pion în
regiune, mai ales după eşecul „regimurilor oranj” de la Kiev şi
Bucureşti.
Care ar fi interesele Germaniei în
această zonă? Să privim iniţial problema dintr-un context mai general:
Berlinul este îngrijorat de politica neootomană a Turciei, care este pe
cale să devină cea mai influentă forţă în bazinul Mării Negre, iar
Moscova este îngrijorată de consolidarea poziţiei Turciei în Asia
Centrală (îndeosebi în Azerbadjan şi Turkmenistan) şi regiunea
Caucazului. Poziţiile turcilor au devenit şi mai puternice în urma
aşa-numitei „primăveri arabe”, care au adus la putere în statele
nordafricane grupările islamiste susţinute de cercurile conservatoare de
la Ankara. Turcia este un investitor activ în regiunea de sud a
Republicii Moldova (în special în UTA Găgăuzia), regiunea Odesa, precum
şi în peninsula Crimeea.
În termeni geopoliticii americane, Turcia
acţionează în spiritul strategiei „Anaconda”. Preluând controlul asupra
zonei de ţărm (rimland), ea împiedică extinderea intereselor statelor
din zona continentală (heartland) – Germania şi Rusia. Despre pericolul
pe care îl poate reprezenta parteneriatul dintre ruşi şi nemţi au scris
mai mulţi autori europeni şi americani, printre ultimii fiind George
Friedman[1],
care reconfirmă în continuare că cel mai periculos lucru pentru
interesele americane îl reprezintă alierea resurselor minerale ruseşti
cu înalta tehologie germană. În acest fel, una din părţile care profită
de pe urma politicii neootomane este şi SUA.
Un alt actor, dar mai puţin vizibil, este
China. În iunie 2011, liderul ucrainean şi cel chinez au semnat la Kiev
un acord prin care Ucraina devine un partener strategic al Beijingului,
benificiind de o investiţie de 2 miliarde de dolari. Chinezii investesc
activ în Ucraina în industria grea şi extragerea de resurse minerale şi
căile de transport (şoseaua Odesa-Reni, spre exemplu) . Dragonul chinez
se extinde şi în Bielorusia, preluând întreprinderi care reprezintă un
interes strategic pentru Federaţia Rusă[2].
China, Rusia, Turcia şi UE se află într-o
concurenţă pentru construcţia unei autostrăzi în jurul bazinului Mării
Negre, fapt care determină implicarea activăa Germaniei în această zonă.
Într-un context mai îngust, Germania este
interesată de accesul la Marea Neagră prin porturile din Ucraina
(Odesa) şi Republica Moldova (Giurgiuleşti), Zone Economice Libere care
sunt conectate la căile ferate care trec printr-o zonă geografică
predominant de câmpie, spre deosebire de portul Constanţa, spre care
accesul este mult mai complicat şi costisitor. Ieşirea la Marea Baltică
şi Marea Neagră a constituit mereu o prioritate a politicii externe
germane. În acest sens, Ucraina şi Republica Moldova devine o zonă de
interese comune ale nemţilor şi ruşilor, în special pentru Germania
pentru care Moldova şi o parte a Ucrainei nu reprezintă decât o zonă de
tranzit a mărfurilor, iar soluţionarea diferendumului transnistrian
devine o condiţie necesară pentru menţinerea stabilităţii în regiune.
În anul 2012, Banca Europeană pentru
Reconstrucţii şi Dezvoltare (coacţionar al portului internaţional
Giurgiuleşti) a oferit Republicii Moldova credite pentru reconstrucţia
căilor ferate, îndeosebi a segmentului feroviar
Giurgiulești-Cahul-Cantemir. BERD urmează să acorde şi un împrumut de
180 milioane euro în vederea achiziţionării de vagoane noi pentru
transportul de călători, transportul pe relaţiile către Moscova, Sankt
Petersburg, Rostov şi Bucureşti. În colaborarea cu Căile Ferate Române,
partea moldovenească intenţionează să realizeze conexiunea Odesa –
Constanţa şi ieşirea către statele Baltice[3].
În principiu, Berlinului îi este absolut
indiferentă forma sub care va avea loc unificarea Republicii Moldova.
Germania ar accepta orice formulă care ar garanta stabilitatea şi
funcţionarea infrastructurii în zonă. În orice caz, este puţin probabil
ca Merkel să pună în discuţie statutul regiunii transnistriene în
perioada în care decurg negocieri pentru lichidarea barierelor dintre
ambele maluri, un aspect esenţial, de care este interesat Berlinul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: