Menţinerea Transilvaniei în joc: scopurile tactice ale sovieticilor

„Motivul pentru care Budapesta nu a făcut (asemenea) presiuni asupra Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei a fost acela că Moscova le garantase graniţele, dedarând în acelaşi timp România drept pradă, transformând-o astfel în unica ţintă „legitimă“ pentru revizionismul maghiar. Révai a fost limpede în această problemă, afirmând că Ungaria „nu ar putea emite pretenţii asupra Iugoslaviei şi nici „nu poate prezenta Cehoslovaciei solicitări de reanexare, nici măcar de modificare a frontierelor “, deoarece sovieticii le garantează integritatea teritorială.(5)

Stalin a încurajat, cel puţin parţial, pretenţiile Ungariei cu scopul de a menţine România concentrată în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. În chestiune erau două elemente ale participării României în război care, dacă nu erau dirijate cu atenţie de Moscova, ar fi putut complica serios controlul sovietic postbelic asupra ţării.

Primul era faptul că Moscova nu reuşise să încheie un tratat internaţional care să legalizeze invadarea şi anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei din iunie 1940 (aşa cum făcuse, spre exemplu, cu anexările finlandeze în Tratatul de la Tartu din martie 1940).(6) Ca o ironie, din iunie 1940 până în aprilie 1941, românii au insistat să încheie un asemenea tratat pentru a preveni ulterioare solicitări teritoriale sovietice (spre exemplu, forţele sovietice au anexat câteva insule dunărene româneşti, în octombrie 1940), dar Moscova intenţiona să obţină noi teritorii în Bucovina, Moldova şi Dobrogea.(7)

Când Kremlinul a decis să oficializeze anexările, în primăvara lui 1941, era prea târziu. După cum semnala Bucureştiul ambasadorului său de la Moscova:

[...] este preferabil ca raptul Basarabiei şi al nordului Bucovinei să rămână în categoria unui act de forţă pe care România nu l-a acceptat. Noi nu avem nici un interes să legalizăm acest act, oferind sovieticilor un titlu legal pentru nu menţinerea acestor provincii [...] Nu este intenţia guvernului român să renunţe la poziţiile de principiu şi să recunoască unilateral soluţiile sovietice.(8)

Aceasta a creat două probleme: prima, referitoare la pretenţiile sovieticilor pentru acele teritorii, şi a doua, referitoare la pretenţia României că a dus un război just - jus ad bellum - care i-ar fi acordat, în mod normal, statutul de victimă mai degrabă decât de cel de agresor.

România a fost, de fapt, singurul aliat din Axă care a avut o cauză legitimă, conform legilor internaţionale, pentru a intra în campania din Răsărit. De aceea, devenise imperativ ca România să recunoască formal Basarabia şi nordul Bucovinei ca teritorii sovietice, înainte de campania estică, atât în armistiţiu, cât mai ales în tratatul de pace.(9) Ameninţarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucureştiul să accepte solicitările sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor şi anulând pretenţiile sale legale faţă de Basarabia şi de nordul Bucovinei.

A doua problemă serioasă a fost creată de reintrarea României în război de partea Aliaţilor, după ce forţele germane au început să bombardeze Bucureştiul, pe 24 august 1944.(10) Acest fapt a fost considerat de Moscova un rău necesar, dar util, pentru că puterea armatei române era prea mare ca să fie lăsată acasă şi destul de importantă ca să poată da un ajutor serios mai departe în lupte.

România a trimis pe front 538 536 militari şi a suferit 167 525 de pierderi în această campanie de opt luni, un efort militar care l-a depăşit pe cel al aliatului francez sau chiar şi pe cel al Italiei cobeligerante.(11) De fapt, contribuţia militară la cauza aliată s-a situat pe locul patru pentru întreaga perioadă a războiului, depăşită numai de URSS, Marea Britanie şi SUA, şi ar fi trebuit să îi aducă statutul de stat cobeligerant.(12)

Cobeligeranţa i-ar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autorităţile sovietice - ca şi predecesorii ruşi la 1878 şi 1918 - au luptat să-l evite cu orice preţ. În contrast cu situaţia din acele două războaie, Moscova subordonase direct forţele române sub comanda sa şi le ţinea total izolate de aliaţii occidentali, care nu doreau în nici un caz să intre în dizgraţia sovieticilor şi să pună în pericol cooperarea postbelică.

De aceea, (sovieticii – n.n.) au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligeranţei şi au impus un embargo asupra discuţiilor referitoare la contribuţia militară a României, care a rămas în vigoare peste un sfert de secol.(13) Din nou, Transilvania a părut o monedă de schimb acceptabilă pentru cobeligeranţă care, dată fiind prezenţa covârşitoare a forţelor sovietice în ţară, nu ar fi putut avea consecinţe prea mari.

Şi distragerea atenţiei de la eforturile de a schimba compoziţia etnică din acea parte a Basarabiei care rămăsese în RSS Moldova se poate să fi fost o cauză a sprijinului oferit de Moscova pretenţiilor Ungariei. Negarea identităţii şi a etnogenezei româneşti - percepută de sovietici ca o justificare legitimă pentru separarea de România a teritoriilor şi a populaţiei - a fost un element central în acest efort. Un secretar al Comitetului Central moldovenesc se plângea, în 1945, că trebuiau să facă presiuni serioase cu argumentul că „locuitorii originari ai Moldovei până în secolul al XV-lea au fost slavi", teză susţinută cu încăpăţânare de istoricii sovietici care afirmau că, atunci când au sosit strămoşii vorbitori de latină ai moldovenilor, aceştia „au găsit pe teritoriul Moldovei o populaţie slavă“, astfel încât „slavii erau strămoşii direcţi ai moldovenilor pe teritoriul RSS Moldova”.(14) Aceasta a servit şi argumentelor maghiare contra continuităţii daco-romane pe teritoriul Transilvaniei şi pentru stabilirea ungurilor în secolul al X-lea, dacă nu pe un teritoriu gol, măcar pe unul nelocuit de români.

Biserica, depozitarul tradiţional al conştiinţei naţionale în timpul îndelungatei perioade de suzeranitate otomană, constituia un pericol deosebit pentru atingerea acestui scop. După cum nota şeful securităţii moldoveneşti (sovietice) în iunie 1946, Biserica se angajase „într-o activitate duşmănoasă antisovietică“, sprijinind regimul de ocupaţie românesc, românizând populaţia prin atragerea în organizaţii naţionale, colaborând cu organele legale române („organe de pedeapsă ale ocupantului”), „denunţând activiştii sovietici", raportând „observaţiile asupra stării de spirit a populaţiei” si angajându-se „într-o propagandă naţionalistă antisovietică”.(15) Securitatea moldovenească a lichidat 17 grupări religioase şi organizaţii între 1944 - 1946, şeful acesteia subliniind „tendinţa clericilor de a organiza activitatea inamică cu scopul menţinerii influenţei româneşti asupra populaţiei credincioase, prin intermediul Bisericii”.(16)

Deportările, atât cele declarate, cât şi cele deghizate ca realocări de muncitori, şi oportunităţile de stabilire „în terenuri virgine” au continuat în ritm rapid. De exemplu, în 1945, a fost solicitată deportarea a 5 000 de chiaburi (kulak în limba rusă).(17) Între 1946-1947, în Ucraina aflată încă sub conducerea lui Hruşciov, autorităţile sovietice au provocat foametea, direcţionând-o mai ales asupra etnicilor români (moldoveni).(18) Între 115 000 şi 200 000 de ţărani moldoveni au murit de foame sau de boli provocate de aceasta.(19)

Dat fiind că definirea românilor ca „popor contrarevoluţionar” intrinsec, a cărui „dispariţie” ar însemna „un pas înainte” pentru cauza revoluţionară, fusese inclusă în ideologia comunistă timp de un secol, Moscova nu a putut înscrie acum epurarea etnică şi chiar genocidul împotriva românilor la rubrica „luptă de clasă”.(20)”

Larry L. Watts «Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania», editura RAO, 2011

Note:

(1) „Matematică pentru milioane“, Time, 1 iulie 1946. Vezi şi The Manchester Guardian, 19, 20 iunie 1946. Delegaţia a propagat o linie de dezinformare pentru a-şi justifica pretenţiile, afirmând fals că, spre deosebire de România, Ungaria nu contribuise militar la efortul de război al Axei. Din contră, comandanţii germani au lăudat contribuţia ofensivă a forţelor maghiare în 1941. Fenyö (1972), pp. 33-34.

(2) Nészabadság, 13 august 1945; Attila Kóvari, The Antecedente of Today’s National Myth in Rumania, 1921-1965, Hebrew University of Jerusalem, Ierusalim, 1983, p. 130.

(3) Fenyö (1972), pp. 33-34.

(4) Vezi şi Larry L. Watts, Incompatible Allies: Small State Alliance Behavior in Wartime, Umea, Umea University Press, 2003, mai ales capitolul IV „Military and Economic Contribution“,pp. 217-238.

(5) Implicarea clară e dovedită prin faptul că România nu a fost protejată printr-o astfel de garanţie. Joszef Révai, „Asupra păcii maghiare”, Szabad Nép, 28 aprilie 1946; Nastasă (2002), document 107, p. 329; ASB, CC al PGR, Cancelarie, dos. 36/1946, f. 1-2. De asemenea, Gerö a declarat că Budapesta nu va asculta Moscova dacă se emiteau pretenţii legate de Praga. Mevius (2005), pp. 118-119.

(6) Refuzul României de a anexa teritoriul sovietic, în ciuda insistenţei lui Hider, a compli¬cat în continuare sarcinile de propagandă ale sovieticilor, la sfârşitul războiului. NARA, State Department Records, Office of Strategic Services Research and Analysis Report #1518, Rumania: The Present Situation, 17 decembrie 1943, p. 14; Erich von Manstein, Verlorene Siege, Bonn, Athenăum-Verlag, 1955, pp. 210-212; şi Deutsche Heeresmission in Rumänien, memorandum, n.d., CRS, DHMR 76152 citat în Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: Studiu de caz asupra teritoriului sovietic sub ocupaţie străină, Iaşi, Centrul de Studii Româneşti, 1998, pp. 57-60.

(7) Documents on German Foreign Policy (DGFP), seria D (193 7 - 1945), volumul XI, Washington D.C., Government Printing Officer, 1954-64, Document 75, pp. 126-128, şi documentele 81, 130, 236, 328, 380, 381, 403. În 1940 sovieticii „amânau stabilirea frontierelor astfel încât să poată avansa mai departe în teritoriul românesc şi să influenţeze trasarea frontierelor cât mai mult în favoarea lor“. Ibidem, document 380, pp. 654-672. Vezi şi Foreign Relations of the United States, 1941, volumul I, Washington, D.C., Government Printing Office, 1958, pp. 274-275 şi Ibidem, 1940, volumul I, Soviet Relations with Other Powers, pp. 507-512; Dallin (1942), p. 239; Gerhard L. Weinberg, A World At Arms: A Global His- tory of World War II, Cambridge, Cambridge University Press, 1994a, pp. 99, 137; Geof- frey Roberts, The Soviet Union and the Origins of the Second World War: Russo-German Relations and the Road to War, 1933-1941, New York, St. Martin’s Press, 1995, pp. 125-126.

(8) MAE, fond 71, URSS, vol. 136, 1940, f. 338; Grigore Gafencu, Jurnal1940-1942, Bucureşti, Globus, 1996, pp. 88-89. Conducerea comunistă a Republicii Moldova insista încă din 2008 ca România să accepte includerea stipulărilor Conferinţei de Pace de la Paris ca o precondiţie pentru un tratat bilateral, în scopul resuscitării dezinformării sovietice că ar fi existat un tratat şi că România ar fi comis o agresiune împotriva Moldovei în război.

(9) Moscova a insistat pentru o astfel de recunoaştere încă din 1941. S-a privit cu uşurinţă faptul că Secretarul de Stat al SUA, Cordell Hull, i-a semnalat lui Averill Harriman la Moscova, referitor la armistiţiu că, din moment ce Moscova „luase poziţia fermă că aceste provincii se situau în interiorul «frontierei de stat sovietice stabilite în 1940 de un tratat între Uniunea Sovietică şi România»", şi din moment ce părea „să existe disponibilitatea din partea românilor de a considera pierderea acestor provincii ca inevitabilă", Departamentul de Stat „nu doreşte să introducă această problemă în actualele discuţii pentru armistiţiu". NARA, Department of State Records, 740.00119EW/8-2744, telegrama nr. 2 073, 27 august 1944.

(10) După avertizarea repetată a Berlinului că cele două ţări se vor despărţi dacă nu va fi menţinut frontul, la 23 august 1944, Bucureştiul a oferit, şi comandantul german de la Bucureşti, generalul Ernst Gerstenberg, a acceptat, un termen de retragere de 15 zile. Aceeaşi ofertă a fost ulterior făcută de Mannerheim şi acceptată de comandantul german din Finlanda, generalul Lothar Rendulic. Spre deosebire de Rendulic din Finlanda, Gerstenberg şi-a călcat cuvântul şi a bombardat capitala, provocând reintrarea instantanee a României în război împotriva forţelor germane şi maghiare. Legenda „trădării" româneşti fost după aceea propagată de ceilalţi membri ai Tratatului (mai ales de maghiari şi est-germani), iar duplicitatea generalului neamţ Gerstenberg a fost îngropată foarte adânc.

(11) Regatul României, Memorandum asupra contribuţiei militare şi economice a României la războiul împotriva Germaniei, Bucureşti, Ministerul Afacerilor Externe, 1945, p. 13. Forţele româneşti au luptat şi în Austria, şi în Cehoslovacia. Vezi şi Axworthy et. al. (1995), pp. 185-218.

(12) Chiar dacă cele 400 000 de trupe poloneze folosite în URSS s-ar adăuga la cele 195 000 trimise pe Frontul de Vest de Polonia (fără a lua în considerare cele două divizii de români formate în URSS), pierderile poloneze pe câmpul de luptă au rămas semnificativ mai mici decât pierderile armatei române.

(13) Neacceptarea cobeligeranţei a negat efectiv şi efortul României în favoarea Aliaţilor. În 1995, România nici măcar nu a fost invitată la cea de-a 50-a aniversare a victoriei aliate.

(14) AOSPM, fond 51, inventar 3, dosar 242, £ 49; N.A. Mokhor, Ocherki istorii moldausko-russko- ukrainskikh sviazei [O scurtă istorie a contactelor moldoveano-ruso-ucrainene], Chişinău, Ştiinţa, 1961, p. 23. Vezi şi Mokhor, Ocherki istorii formirovania moldaoskovo naroda [O scurtă istorie a formării poporului moldovean], Chişinău, Cartea Moldovenească, 1978.

(15) Pasat (1994), p. 599; Şişcanu (1998), p. 109.

(16) Pasat (1994), pp. 584, 588.

(17) Şişcanu (1998), p. 101.

(18) Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Palo Alto, Hoover Institution Press, 2000, p. 96; Mihai Gribincea, „Deportările staliniste din Basarabia", în Adrian Pop, editor, Sub povara graniţei imperiale: Românii de dincolo de Prut de la ultimatumul anexării la proclamarea independenţei de stat, Bucureşti, Editura Recif, 1993, p. 47.

(19) Ibidem; Ani grei de colectivizări, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, pp. 227-229.

(20) Vezi Friedrich Engels, „Lupta maghiarilor", Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849, în Marx şi Engels (1977), p. 229.