Basarabenism?

Ideile notate mai jos nu pretind la adevăruri ştiinţifice. Pentru asta, ipotezele înşirate ar avea nevoie de verificări serioase şi un fundament documentar solid. Ipotezele sunt doar nişte ipoteze, nimic ai mult. Este o încercare de a trasa o direcţie ideologică pentru discuţiile în jurul istoriei naţionale.

Până în anul 1812, Basarabia era un pământ semipustiu. Centrul regiunii era împădurit, la sud traiul era complicat din cauza invaziilor tătaro-mongole, iar la nord exista o populaţie predominant slavă (ucraineni, lipoveni, rusnaci). În urma formării oblastei Basarabiei, aici are loc intensificarea unui flux migraţionist al populaţiei din mai multe regiuni istorice: Moldova, Muntenia, Ardeal, dar şi din Imperiul Rus. Ţăranii fugeau din zonele unde mai exista şerbia (Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist) sau unde condiţiile economice erau apăsătoare (Muntenia şi Moldova), preferând locurile slab populate, unde cu greu ajungea mâna autorităţilor hrăpăreţe. Graiul transnistrenilor, precum şi elementele etno-culturale a românilor transnistrieni indică faptul că aceştia reprezintă ţăranii fugiţi din Ardeal încă de prin secolul XVIII-lea.

După trecerea Basarabiei în componenţa Rusiei, noile autorităţi au fost interesate de popularea intensă a acestor locuri, îndeosebi a regiunii de sud. Din acest motiv sunt acordate numeroase facilităţi noilor veniţi. Desigur, ţarismul era interesat, în primul rând,  în stimularea formării unei populaţii majoritare slavolingve, însă elementul românesc – care avea o tradiţie etnică puternică şi un profil antropologic specific, a asimilat elementele slave, care din cauza condiţiilor sociale şi politice în care au trăit în Rusia, erau rupţi de orice tradiţie.

Observăm că şi o bună parte a localităţilor slave au fost supuse unui proces de românizare după 1812.  Perioada 1812 şi 1918 a fost, în cele din urmă, o luptă între elementul cultural românesc şi cel slav – cel românesc devenind, în fine, unul dominant. A se observa că un proces similar are loc şi în perioada sovietică: anume în această perioadă are loc o românizare intensă a oraşelor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în pofida politicii de asimilare etnică dusă de Kremlin.  Până în acea perioadă, oraşele din Basarabia nu au fost niciodată româneşti, acestea au fost dominate preponderent de armeni, evrei şi ruşi. În Chişinău, în perioada interbelică, spre exemplu, peste jumătate din populaţie era evreiască, alte oraşe (cum ar fi Călăraşi sau Teleneşti), aveau o populaţie majoritară evreiască.

Iată că odată formarea oblastei Basarabiei (devinită mai târziu gubernie), începe istoria propriu-zisă a acestei palme de pământ. Este adevărat că o bună parte a basarabenilor, cu excepţia elitei intelectuale, nu a participat la procesul de construcţie a „culturii moderne româneşti”, dar acest lucru nu înseamnă că etnicii români ar fi încetat să mai fie români. Ei nu sunt români în sensul modern, politic, dar români în sensul tradiţional – cultural-etnic – „români aflaţi în afara naţiunii moderne române şi în afara istoriei”.

Problema identitară este o problemă a modernizării. Astfel, basarabenii se află acum între două proiecte: „moldovenist” – un produs al populaţiei rusolingve şi cel „unionist” – promovat de elitele intelectuale autohtone. În ambele discursuri se ignoră cele 200 de ani de istorie a acestui ţinut, care sunt primordiale. Este ignorată Basarabia, propriu-zisă, căreia nu i se recunoaşte dreptul la existenţă în calitate de produs al istoriei. În mod clar, lipseşte un al treilea proiect, care să pornească de la identitatea culturală şi istorică a acestui teritoriu, un proiect care ar crea un liant cultural între elită şi mase, care ne-a lipsit timp de 200 de ani. Convenţional, putem numi acest proiect „basarabenism”.