În variate contexte istorice, religioase şi mitice, vrăjitoria este întrebuinţarea unor puteri considerate supranaturale sau magice. O vrăjitoare sau un vrăjitor este cineva care practică vrăjitoria, realizând vindecări miraculoase sau putând aduce nenorociri, în creştinism fiind crezută ca fiind în alianţă cu demonii.
În Evul Mediu, din motive de ură şi invidie, puteau fi înlăturate şi condamnate, sub pretextul vrăjitoriei, persoane de ambele sexe, dar mai cu seamă femei.
În Evul Mediu, din motive de ură şi invidie, puteau fi înlăturate şi condamnate, sub pretextul vrăjitoriei, persoane de ambele sexe, dar mai cu seamă femei.
Marii preoţi, marii vraci
Credinţa în existenţa vrăjitoarelor provine din miturile precreştine, când se credea în zâne bune şi rele. Nuielele rupte din gard sau cozile de mătură erau întrebuinţate de vrăjitoare rele pentru zbor. Credinţa în puterile lor miraculoase de vindecare cu ierburi de leac provine tot din vremea anterioară creştinismului.
În trecutul nu prea îndepărtat, românii nu făceau diferenţa între magia albă, pozitivă, şi magia neagră, negativă. Ambele forme de vrăjitorie erau denumite farmece, din trac. PHARNAKOU „dibăcie; hărnicie; vrednicie; minune”, care în româneşte a mai dat şi furnică.
Sinonim cu PHARNAKOU era, tot în limba tracă, VERZO, de unde româna a moştenit vrajă, tinzând să înlocuiască lexemul farmec. La străbunii noştri geto-daci, marii preoţi erau consideraţi şi mari vrăjitori, ei fiind iniţiaţi de mici în şcoli speciale.
Li se spunea în mai multe feluri: C-TISTAI „Cei cu minte; Cei cu Cap” (cf. ţeastă), CAP-NOBATAI „Inteligenţă teribilă” (cf. cap; năbădăi), PLE-I-STAI „Le ştie pe toate” (cf. prea; a şti), BRA-IADOS „Pre-vestitor” (cf. pre-; a se uita; iată; uite; preot) etc.
Credinţa în existenţa vrăjitoarelor provine din miturile precreştine, când se credea în zâne bune şi rele. Nuielele rupte din gard sau cozile de mătură erau întrebuinţate de vrăjitoare rele pentru zbor. Credinţa în puterile lor miraculoase de vindecare cu ierburi de leac provine tot din vremea anterioară creştinismului.
În trecutul nu prea îndepărtat, românii nu făceau diferenţa între magia albă, pozitivă, şi magia neagră, negativă. Ambele forme de vrăjitorie erau denumite farmece, din trac. PHARNAKOU „dibăcie; hărnicie; vrednicie; minune”, care în româneşte a mai dat şi furnică.
Sinonim cu PHARNAKOU era, tot în limba tracă, VERZO, de unde româna a moştenit vrajă, tinzând să înlocuiască lexemul farmec. La străbunii noştri geto-daci, marii preoţi erau consideraţi şi mari vrăjitori, ei fiind iniţiaţi de mici în şcoli speciale.
Li se spunea în mai multe feluri: C-TISTAI „Cei cu minte; Cei cu Cap” (cf. ţeastă), CAP-NOBATAI „Inteligenţă teribilă” (cf. cap; năbădăi), PLE-I-STAI „Le ştie pe toate” (cf. prea; a şti), BRA-IADOS „Pre-vestitor” (cf. pre-; a se uita; iată; uite; preot) etc.
Iniţieri, recuzită, dansuri
La populaţiile vechi, ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau adesea momente ce simbolizau moartea şi învierea acestuia, ca urmare a „intrării spiritelor în corp”.
Mai târziu, formula de iniţiere magică primitivă a fost modificată de sacerdoţi, care îşi atribuiau rolul de intermediari între credincioşi şi zei.
Sacerdoţii se vor înconjura de numeroase mistere pentru a apăra puterile castei lor. În timp, au ajuns să posede cunoştinţele ştiinţifice ale omenirii, deţinând calculele calendarelor, prevăzând timpul şi eclipsele.
Vrăjitoria a apărut încă din paleolitic. În desenele rupestre din peşteri se văd imaginile unor vrăjitori în activitate, foarte asemănători cu cei din zilele noastre la populaţiile conservatoare. Imaginile arată vrăjitori deghizaţi într-un animal ciudat, semănânt cu un iepure având coarne de cerb, amintind şi de personaje zoomorfe din cadrul sărbătorilor noastre de iarnă, ca Brezaia, Capra, Cerbul, Turca ş.a.
Îmbrăcămintea vrăjitorilor din vechime dă impresia unor apariţii cumplite: om-bizon, om-cal sau om fără nas, gură şi urechi etc. Recuzita vrăjitorului paleolitic era bogată şi variată. Dispunea de unelte şi culori preparate de el pentru tatuajele rituale.
Făurea figurine şi păpuşi, de obicei animale, pe care le „înzestra” cu puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Acest obicei se păstrează până astăzi în Sicilia, Asia ori America de Sud şi la multe triburi polineziene sau africane.
Recuzita mai cuprindea baghete magice, unele adevărate opere de artă.Vrăjitorii mai întrebuinţau şi capcane pentru duhurile rele numite tectiforme, un soi de colivii. În vrăjitorie ei mai foloseau anumite semne magice – triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte etc.
Acestea erau desenate în paleolitic pe pereţii peşterilor. Practicile vrăjitoreşti erau întotdeauna însoţite de cântece şi dansuri, alături de declamaţii ritmice.
La populaţiile vechi, ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau adesea momente ce simbolizau moartea şi învierea acestuia, ca urmare a „intrării spiritelor în corp”.
Mai târziu, formula de iniţiere magică primitivă a fost modificată de sacerdoţi, care îşi atribuiau rolul de intermediari între credincioşi şi zei.
Sacerdoţii se vor înconjura de numeroase mistere pentru a apăra puterile castei lor. În timp, au ajuns să posede cunoştinţele ştiinţifice ale omenirii, deţinând calculele calendarelor, prevăzând timpul şi eclipsele.
Vrăjitoria a apărut încă din paleolitic. În desenele rupestre din peşteri se văd imaginile unor vrăjitori în activitate, foarte asemănători cu cei din zilele noastre la populaţiile conservatoare. Imaginile arată vrăjitori deghizaţi într-un animal ciudat, semănânt cu un iepure având coarne de cerb, amintind şi de personaje zoomorfe din cadrul sărbătorilor noastre de iarnă, ca Brezaia, Capra, Cerbul, Turca ş.a.
Îmbrăcămintea vrăjitorilor din vechime dă impresia unor apariţii cumplite: om-bizon, om-cal sau om fără nas, gură şi urechi etc. Recuzita vrăjitorului paleolitic era bogată şi variată. Dispunea de unelte şi culori preparate de el pentru tatuajele rituale.
Făurea figurine şi păpuşi, de obicei animale, pe care le „înzestra” cu puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Acest obicei se păstrează până astăzi în Sicilia, Asia ori America de Sud şi la multe triburi polineziene sau africane.
Recuzita mai cuprindea baghete magice, unele adevărate opere de artă.Vrăjitorii mai întrebuinţau şi capcane pentru duhurile rele numite tectiforme, un soi de colivii. În vrăjitorie ei mai foloseau anumite semne magice – triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte etc.
Acestea erau desenate în paleolitic pe pereţii peşterilor. Practicile vrăjitoreşti erau întotdeauna însoţite de cântece şi dansuri, alături de declamaţii ritmice.
Prigoana vră jitoarelor
În Evul Mediu, Biserica a considerat că actul magic este necurat, pentru că practicantul crede într-o eficacitate a cuvântului şi a ritualului în sine. Prigoana vrăjitoarelor a funcţionat prin valuri succesive, iar ele au fost acuzate nu numai de satanism, dar şi de a fi adus ciuma.
Perioada de apogeu a acestor odioase procese este atinsă, în Apusul Europei, între anii 1450 şi 1750. Cu toate că masele denunţaseră deja vrăjitoare şi înainte, autorităţile nu luaseră măsuri de osândire a acestora.
Motivul principal al represiunii de către Inchiziţie nu sunt de fapt vrăjitoarele ci pedepsirea ereticilor, pentru a împiedica răspândirea ereziilor. Instituţionalizarea proceselor de vrăjitorie în Transilvania s-a făcut sub domnia principelui Mihai Apafi I.
Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în veacul al XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în oraşele Cluj şi Dej. Unul dintre cele mai importante procese ardelene s-a dezbătut la Sibiu, şi datează din anul 1718, întinzându-se pe o perioadă de peste trei ani.
În Evul Mediu, Biserica a considerat că actul magic este necurat, pentru că practicantul crede într-o eficacitate a cuvântului şi a ritualului în sine. Prigoana vrăjitoarelor a funcţionat prin valuri succesive, iar ele au fost acuzate nu numai de satanism, dar şi de a fi adus ciuma.
Perioada de apogeu a acestor odioase procese este atinsă, în Apusul Europei, între anii 1450 şi 1750. Cu toate că masele denunţaseră deja vrăjitoare şi înainte, autorităţile nu luaseră măsuri de osândire a acestora.
Motivul principal al represiunii de către Inchiziţie nu sunt de fapt vrăjitoarele ci pedepsirea ereticilor, pentru a împiedica răspândirea ereziilor. Instituţionalizarea proceselor de vrăjitorie în Transilvania s-a făcut sub domnia principelui Mihai Apafi I.
Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în veacul al XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în oraşele Cluj şi Dej. Unul dintre cele mai importante procese ardelene s-a dezbătut la Sibiu, şi datează din anul 1718, întinzându-se pe o perioadă de peste trei ani.
În anul 1730, o femeie a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745, iar în anul 1745 două femei au fost interogate şi supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte şi arse pe rug.
Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în anul 1768 de împărăteasa Maria Tereza. Biserica catolică îşi justifica intervenţiile împotriva unor persoane socotite vrăjitoare printr-un pasaj din Vechiul Testament („Cartea lui Moise”), care spune:
„Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare!”
Timp de şase veacuri, Sfântul Scaun a emis aproximativ 100 de Bule Papale care condamnau practicile eretice. Din anii 1520 isteria osândirii vrăjitoarelor făcea ca şi catolicii şi protestanţii să trimită pe rug mii de persoane acuzate de vrăjitorie, inclusiv bărbaţi.
Vânătoarea de vrăjitoare s-a răspândit şi pe Insulele Britanice, unde Inchiziţia nu a fost în măsură să prindă rădăcini. Pe vremea lui Oliver Cromwell, Mattew Hopkins a fost cel mai notoriu vânător de vrăjitoare.
Biserica ortodoxă a fost cu mult mai tolerantă, căci în Ţara Românească şi Moldova nu se pomenesc procese de vrăjitorie cu condamnare la moarte!
Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în anul 1768 de împărăteasa Maria Tereza. Biserica catolică îşi justifica intervenţiile împotriva unor persoane socotite vrăjitoare printr-un pasaj din Vechiul Testament („Cartea lui Moise”), care spune:
„Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare!”
Timp de şase veacuri, Sfântul Scaun a emis aproximativ 100 de Bule Papale care condamnau practicile eretice. Din anii 1520 isteria osândirii vrăjitoarelor făcea ca şi catolicii şi protestanţii să trimită pe rug mii de persoane acuzate de vrăjitorie, inclusiv bărbaţi.
Vânătoarea de vrăjitoare s-a răspândit şi pe Insulele Britanice, unde Inchiziţia nu a fost în măsură să prindă rădăcini. Pe vremea lui Oliver Cromwell, Mattew Hopkins a fost cel mai notoriu vânător de vrăjitoare.
Biserica ortodoxă a fost cu mult mai tolerantă, căci în Ţara Românească şi Moldova nu se pomenesc procese de vrăjitorie cu condamnare la moarte!
Fiicele de Druide
În teritoriile cu ascendenţă celtică, îndeosebi în Franţa, se crede şi astăzi că vrăjitoarele sunt în posesia ştiinţei druizilor, iniţiaţii din Antichitate.
Iată ce scrie soţia cercetătorului Jean Palou în volumul acestuia, „Vrăjitoria”, apărut la Editura de Vest, 1992, în traducerea Ofeliei Screciu:
„Vrăjitoare, fiică de Druidă, expresie pe care răposatul marchiz de Villaines, fost castelan şi primar la Sainte-Severe-sur-Indre, timp îndelungat, a auzit-o întrebuinţată pentru a numi o femeie, de pe vremea când era copil, ce locuia într-o casă din colţul podului Tracat, în partea de jos a oraşului Sainte-Severe. Expresie care l-a frapat. Domnul de Villaines a folosit această expresie în timpul unei discuţii în casa sa din Paris, în 1959, la care am participat eu şi soţul meu, Jean Palou. Ea descrie transmiterea reziduală a trecerii de la vocabula de Druidă la cea de Vrăjitoare, şi asta se întâmpla încă în a doua jumătate a secolului XX, în plin ţinut al celţilor biturigi, unde se găsesc atâtea toponime celtice”.
În teritoriile cu ascendenţă celtică, îndeosebi în Franţa, se crede şi astăzi că vrăjitoarele sunt în posesia ştiinţei druizilor, iniţiaţii din Antichitate.
Iată ce scrie soţia cercetătorului Jean Palou în volumul acestuia, „Vrăjitoria”, apărut la Editura de Vest, 1992, în traducerea Ofeliei Screciu:
„Vrăjitoare, fiică de Druidă, expresie pe care răposatul marchiz de Villaines, fost castelan şi primar la Sainte-Severe-sur-Indre, timp îndelungat, a auzit-o întrebuinţată pentru a numi o femeie, de pe vremea când era copil, ce locuia într-o casă din colţul podului Tracat, în partea de jos a oraşului Sainte-Severe. Expresie care l-a frapat. Domnul de Villaines a folosit această expresie în timpul unei discuţii în casa sa din Paris, în 1959, la care am participat eu şi soţul meu, Jean Palou. Ea descrie transmiterea reziduală a trecerii de la vocabula de Druidă la cea de Vrăjitoare, şi asta se întâmpla încă în a doua jumătate a secolului XX, în plin ţinut al celţilor biturigi, unde se găsesc atâtea toponime celtice”.
Descântecele
Dacă practicile druizilor au fost moştenite de francezii moderni, de ce să nu le fi moştenit şi românii noştri de la preoţii daci?
Însuşi marele învăţat Dimitrie Cantemir admitea, în celebrul său volum „Descrierea Moldovei”, că unele vrăji au puteri benefice:
„Vreau să povestesc aici ceva ce am văzut eu însumi în patrie. Cămăraşul cel mare al răposatului meu tată avea un cal de preţ, care fusese muşcat pe câmp de un şarpe şi i se umflase într-atât trupul că nicăieri nu mai trăgea nădejde să scape. A chemat o vrăjitoare bătrână, care a poruncit stăpânului calului să caute un izvor şi să aducă din apa aceea neîncepută cât o putea mai degrabă. Pentru că el voia să trimită pe o slugă ca să aducă apa, vrăjitoarea cea bătrână i-a zis că nu trebuie să facă în aşa chip, că stăpânul trebuie să se ducă el însuşi să ia apă, dacă voieşte să-i scape calul cu viaţă. În cele din urmă, tânărul i-a dat ascultare şi a adus babei un ulcior mare cu apă. Apa aceasta a descântat-o cu un descântec neînţeles şi i-a dat tânărului să bea. El n-a făcut prea bucuros ce i-a poruncit, fiindcă adusese prea multă apă. După ce a băut-o, îndată a văzut cum calul său, ce zăcea la pământ, aproape mort, nu departe de el, îşi venea în fire iarăşi, însă el se umflă şi îl apucară nişte dureri de nesuferit. După ce baba a mai descântat o dată, într-un sfert de ceas s-a însănătoşit şi calul, iar tânărul a vărsat apa, fără să-i lase vreo urmă de durere sau de boală. Altă babă a vindecat pe de-a-ntregul în câteva zile un grajd de cai, ce se umpluse de râie – cu toate că se afla la o depărtare de trei zile de drum – prin descântece pe care le-a rostit deasupra unui smoc de păr de cal.”
Dacă practicile druizilor au fost moştenite de francezii moderni, de ce să nu le fi moştenit şi românii noştri de la preoţii daci?
Însuşi marele învăţat Dimitrie Cantemir admitea, în celebrul său volum „Descrierea Moldovei”, că unele vrăji au puteri benefice:
„Vreau să povestesc aici ceva ce am văzut eu însumi în patrie. Cămăraşul cel mare al răposatului meu tată avea un cal de preţ, care fusese muşcat pe câmp de un şarpe şi i se umflase într-atât trupul că nicăieri nu mai trăgea nădejde să scape. A chemat o vrăjitoare bătrână, care a poruncit stăpânului calului să caute un izvor şi să aducă din apa aceea neîncepută cât o putea mai degrabă. Pentru că el voia să trimită pe o slugă ca să aducă apa, vrăjitoarea cea bătrână i-a zis că nu trebuie să facă în aşa chip, că stăpânul trebuie să se ducă el însuşi să ia apă, dacă voieşte să-i scape calul cu viaţă. În cele din urmă, tânărul i-a dat ascultare şi a adus babei un ulcior mare cu apă. Apa aceasta a descântat-o cu un descântec neînţeles şi i-a dat tânărului să bea. El n-a făcut prea bucuros ce i-a poruncit, fiindcă adusese prea multă apă. După ce a băut-o, îndată a văzut cum calul său, ce zăcea la pământ, aproape mort, nu departe de el, îşi venea în fire iarăşi, însă el se umflă şi îl apucară nişte dureri de nesuferit. După ce baba a mai descântat o dată, într-un sfert de ceas s-a însănătoşit şi calul, iar tânărul a vărsat apa, fără să-i lase vreo urmă de durere sau de boală. Altă babă a vindecat pe de-a-ntregul în câteva zile un grajd de cai, ce se umpluse de râie – cu toate că se afla la o depărtare de trei zile de drum – prin descântece pe care le-a rostit deasupra unui smoc de păr de cal.”
Dar unde-s vrăjitoarele de altădată?
Sunt destule relatări de toată încrederea cu privire la puterile pe care le aveau odinioară vrăjitorii şi vrăjitoarele, mai ales cei ce vindecau cu ierburi de leac şi cu descântece. De multe ori însă, la mijloc era şi credinţa bolnavului în formulele magice.
Se pare că adevăraţii iniţiaţi în astfel de vrăji sunt pe cale de dispariţie, iar secretele lor nu au fost şi nici nu sunt la îndemâna oricui, de pildă a ţigăncilor de astăzi, care, pe lângă înşelarea clienţilor naivi au transformat practicile de odinioară într-un jalnic kitsch.
Adrian Bucurescu
Sunt destule relatări de toată încrederea cu privire la puterile pe care le aveau odinioară vrăjitorii şi vrăjitoarele, mai ales cei ce vindecau cu ierburi de leac şi cu descântece. De multe ori însă, la mijloc era şi credinţa bolnavului în formulele magice.
Se pare că adevăraţii iniţiaţi în astfel de vrăji sunt pe cale de dispariţie, iar secretele lor nu au fost şi nici nu sunt la îndemâna oricui, de pildă a ţigăncilor de astăzi, care, pe lângă înşelarea clienţilor naivi au transformat practicile de odinioară într-un jalnic kitsch.
Adrian Bucurescu
1 comentarii:
interesant !
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: