ATACUL ÎN HAITĂ
Am văzut într-o vară de mai demult într-un parc din Chişinău un grup de câini maidanezi (ai nimănui), care dormitau în iarbă, rodeau ceva, se plimbau leneş cu ochii în soare, când a trecut printre ei un copil - un elev dintr-o clasă primară, care se întorcea cu ghiozdanul în spate de la lecţii. La un moment dat copilul, care se grăbea, s-a împiedicat de ceva şi a căzut. Imediat maidanezii, care se păruse până atunci că nici nu-l observă, s-au năpustit ca la un semnal toţi odată asupra lui să-l sfâşie.
Noroc de nişte trecători, care au sărit la ţipetele copilului, alungând îndată javrele, de altfel piciul ar fi fost sfârtecat de potăi.
Din păcate atacul în haită e propriu nu doar animalelor.
Şi unii oameni procedează la fel.
Aşteaptă să te poticneşti, sau să li se pară că te poticneşti, ca să se izbească în haită asupra ta şi să-şi înfigă caninii adânc în inima şi sufletul tău. De ce în haită?! Pentru că fiecare în parte este laş, dar în grup, brusc, ei se fac viteji, încurajându-se reciproc şi devenind – ceea ce sunt şi nu se vede câteodată cu ochiul liber – nişte javre.
Pentru că atunci când îşi înfig colţii mai mulţi deodată speră că, poate, cel atacat nu va reuşi să le dea ripostă la toţi odată şi vor scăpa nepedepsiţi.
Se izbesc să te răstoarne, ca să te sfâşie, setoşi de sânge, cu dinţii şi ghearele lor de dulăi fricoşi, asmuţiţi de ilustrul lor Stăpân, care, nădăjduiesc dânşii, le va răsplăti zelul cu vreun ciolan bun de ros.
Am văzut într-o vară de mai demult într-un parc din Chişinău un grup de câini maidanezi (ai nimănui), care dormitau în iarbă, rodeau ceva, se plimbau leneş cu ochii în soare, când a trecut printre ei un copil - un elev dintr-o clasă primară, care se întorcea cu ghiozdanul în spate de la lecţii. La un moment dat copilul, care se grăbea, s-a împiedicat de ceva şi a căzut. Imediat maidanezii, care se păruse până atunci că nici nu-l observă, s-au năpustit ca la un semnal toţi odată asupra lui să-l sfâşie.
Noroc de nişte trecători, care au sărit la ţipetele copilului, alungând îndată javrele, de altfel piciul ar fi fost sfârtecat de potăi.
Din păcate atacul în haită e propriu nu doar animalelor.
Şi unii oameni procedează la fel.
Aşteaptă să te poticneşti, sau să li se pară că te poticneşti, ca să se izbească în haită asupra ta şi să-şi înfigă caninii adânc în inima şi sufletul tău. De ce în haită?! Pentru că fiecare în parte este laş, dar în grup, brusc, ei se fac viteji, încurajându-se reciproc şi devenind – ceea ce sunt şi nu se vede câteodată cu ochiul liber – nişte javre.
Pentru că atunci când îşi înfig colţii mai mulţi deodată speră că, poate, cel atacat nu va reuşi să le dea ripostă la toţi odată şi vor scăpa nepedepsiţi.
Se izbesc să te răstoarne, ca să te sfâşie, setoşi de sânge, cu dinţii şi ghearele lor de dulăi fricoşi, asmuţiţi de ilustrul lor Stăpân, care, nădăjduiesc dânşii, le va răsplăti zelul cu vreun ciolan bun de ros.
SĂPTAMÂNA PATIMILOR
După articolul „Rusoaicele-2” au sărit să mă dărâme de pe picioare atât oamenii lui Voronin, cât şi oamenii lui Roşca.
Dovadă că aceştia fac parte din aceeaşi echipă. Semn că au acelaşi Patron.
Mai multă lume naivă a rămas nedumerită:
– Atacă şi ai noştri.
– Nu, am zis. Sunt tot de-ai lor.
Şi această campanie declanşată de Voronin, în care s-a inclus Roşca, mi-a amintit de activitatea liderului PPCD din Parlamentul trecut, când făcea ce făcea (cerea demisiile unor democraţi, întru a instala în locul lor comunişti) ca să smulgă aplauze de la oamenii lui Voronin şi, din când în când, exclamaţia entuziastă a acestora:
– Maладец, Юрий Иванович!
În orice stat dictatorial cei care se află la putere - tot ei conduc şi „opoziţia”. Pentru a prosti o parte din electorat. Şi a o manevra. PPCD este anume cazul clasic al opoziţiei controlate şi dirijate de putere, care conlucrează cu ea pentru aceleaşi scopuri. Nu aparenţele trebuie să ne impresioneze („Jos comuniştii!”), ci finalitatea acţiunilor (sper să nu fi uitat că anume P.P.C.D-iştii lui Roşca, prin toate acţiunile lor din fostul Parlament, i-au adus în anul 2001 pe comuniştii lui Voronin la putere).
Şi de astă dată presa rusă a fost foarte solidară: n-a existat publicaţie care să nu se năpustească asupra umilei mele persoane, repovestind în pagini întregi de ziar nu articolul meu, ci comentariul Agenţiei ,,Moldpres”, croit în stil Goebells: cu minciuni („Dabija e responsabil de ideologie în Alianţa ,,Moldova Noastră” etc), cu fraze rupte de context (,,… el e categoric împotriva căsătoriilor mixte”, când am scris negru pe alb: ,… nu sunt împotriva căsătoriilor mixte, cu condiţia ca copiii rezultaţi să cunoască limbile ambelor popoare”), cu insinuări aiurite etc.
Cei mai ticăloşiţi au fost, însă, anume fruntaşii creştin-democraţilor, care au depus tot zelul lor pentru a-l supune unei execuţii morale publice pe un alt creştin, chiar dacă dânşii consideră că acela n-ar fi atât de evlavios ca ei, în Săptămâna Patimilor, lucru care vorbeşte de faptul că dânşii nu sunt vai! nici creştini şi nici democraţi.
După articolul „Rusoaicele-2” au sărit să mă dărâme de pe picioare atât oamenii lui Voronin, cât şi oamenii lui Roşca.
Dovadă că aceştia fac parte din aceeaşi echipă. Semn că au acelaşi Patron.
Mai multă lume naivă a rămas nedumerită:
– Atacă şi ai noştri.
– Nu, am zis. Sunt tot de-ai lor.
Şi această campanie declanşată de Voronin, în care s-a inclus Roşca, mi-a amintit de activitatea liderului PPCD din Parlamentul trecut, când făcea ce făcea (cerea demisiile unor democraţi, întru a instala în locul lor comunişti) ca să smulgă aplauze de la oamenii lui Voronin şi, din când în când, exclamaţia entuziastă a acestora:
– Maладец, Юрий Иванович!
În orice stat dictatorial cei care se află la putere - tot ei conduc şi „opoziţia”. Pentru a prosti o parte din electorat. Şi a o manevra. PPCD este anume cazul clasic al opoziţiei controlate şi dirijate de putere, care conlucrează cu ea pentru aceleaşi scopuri. Nu aparenţele trebuie să ne impresioneze („Jos comuniştii!”), ci finalitatea acţiunilor (sper să nu fi uitat că anume P.P.C.D-iştii lui Roşca, prin toate acţiunile lor din fostul Parlament, i-au adus în anul 2001 pe comuniştii lui Voronin la putere).
Şi de astă dată presa rusă a fost foarte solidară: n-a existat publicaţie care să nu se năpustească asupra umilei mele persoane, repovestind în pagini întregi de ziar nu articolul meu, ci comentariul Agenţiei ,,Moldpres”, croit în stil Goebells: cu minciuni („Dabija e responsabil de ideologie în Alianţa ,,Moldova Noastră” etc), cu fraze rupte de context (,,… el e categoric împotriva căsătoriilor mixte”, când am scris negru pe alb: ,… nu sunt împotriva căsătoriilor mixte, cu condiţia ca copiii rezultaţi să cunoască limbile ambelor popoare”), cu insinuări aiurite etc.
Cei mai ticăloşiţi au fost, însă, anume fruntaşii creştin-democraţilor, care au depus tot zelul lor pentru a-l supune unei execuţii morale publice pe un alt creştin, chiar dacă dânşii consideră că acela n-ar fi atât de evlavios ca ei, în Săptămâna Patimilor, lucru care vorbeşte de faptul că dânşii nu sunt vai! nici creştini şi nici democraţi.
RĂSPLATĂ „CREŞTINĂ”
De când mă ţin minte am făcut politică naţională, am sprijinit o cauză, am căutat împreună cu domniile voastre dreptatea, am protejat Adevărul, v-am apărat.
Este pentru prima dată când voi scrie nişte lucruri în apărarea mea. Ierte-mi-se nemodestia, cât şi faptul dacă voi spune şi nişte lucruri incomode pentru unii.
Gândindu-mă la domniile voastre şi copiii domniilor voastre, am alcătuit manuale şcolare, de literatura română şi istorie, am efectuat sute de emisiuni radio (emisiunile-teatru la microfon „Din tată-n fiu”) şi de televiziune („Istoria Moldovei”) pe parcursul mai multor ani, înainte de 1989, care v-au ajutat să vă cunoaşteţi istoria, Patria, Neamul, am scris poeme şi cântece de îmbărbătare (,,Cât trăim pe acest pământ”) a fost recunoscut drept Imn al Mişcării de Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor ‘80 - începutul anilor ‘90), am fost prezent, joie de joie, de-a lungul a peste două decenii, cu editoriale în „LA”, care să vă facă mai demni, mai buni, mai informaţi, mai curajoşi. V-am vrut stăpâni în casa voastră. Pentru asta m-au urât de moarte neprietenii mei, dar şi ai d-voastră.
Mi-am făcut, cu alte cuvinte, datoria, şi răsplată pentru asta mi-au fost de cele mai multe ori hula şi invidia, ura fostei nomenclaturi, dar şi a unor zişi „creştini”. Lucru care până la un punct mi s-a părut şi firesc, pentru că zicea N. Iorga: „Dacă te bat cu pietre, înseamnă că faci ceva bun pentru oameni”.
Presa bolşevică m-a etichetat în fel şi chip în ultimele două decenii.
Dar cele mai ticăloase articole, cele mai murdare insinuări, cele mai perfide minciuni despre umila mea persoană au venit din păcate, din partea „creştinilor” lui Roşca.
Şi aici trebuie să recunosc că minciunile lansate de duşmanii noştri pe lângă cele difuzate de ei sunt floricele pe câmpii.
Numai cine n-a fost înjurat în publicaţiile lui Roşca (editate cu bani veniţi din România) – „Ţara” şi „Flux”?!
Au fost bălăcăriţi toţi cei care lucrează pentru cauza Românească. Doar ei.
Pe Ilie Ilaşcu l-au făcut „nebun”, când se mai afla în temniţa de la Hlinoaia.
Pe Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, cu o lună înainte de tragicul lor accident, ziarul “Ţara” zicea în vers despre tragica Doina:
„Doamnă-n tricolor îmbrăcată,
Cum mergi, Doamnă a noastră, la veceu?!”
Pe cel care a făcut Siberie pentru Cauza Naţională – Gheorghe Ghimpu – l-au numit „comunist lipsit de moralitate”, deşi acesta n-a fost niciodată membru de partid.
Pe marele patriot care a zăcut în temniţele bolşevice – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, nu l-au mai scos din „kaghebist”. Ca şi pe fostul deţinut politic Gheorghe Muruziuc.
Pe ilustrul savant Alexandru Moşanu, care a crescut generaţii de istorici ce-au transplantat în şcoli şi apără acum „istoria românilor”, l-au făcut în mai multe articole albie de porci.
Pe Grigore Vieru, despre care Roşca a zis că şi-a „mobilizat talentul” doar „pentru preamărirea lui V. Lenin” l-au bălăcărit umilindu-l, “Flux”-ul învinuindu-l că a vrut să-l asasineze pe I. Roşca.
Pe Mihai Cimpoi, pe Dumitru Matcovschi, pe Ion Hadârcă, pe Mircea Druc, pe Lidia Istrati, pe Vladimir Beşleagă, pe Andrei Strâmbeanu, pe Vasile Nedelciuc, pe Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Constantin Tănase, Nina Josu, Nicolae Negru, Mihai Ghimpu, Ion Răzlog, Alecu Reniţă, Ion Tănase, Valentin Dolganiuc, Nicolae Cojocaru, Anatol Petrencu, Iurie Matei, Ion Dediu, Valeriu Dulgheru, Ion Bostan, Anton Grăjdieru, Mihai Moroşanu (deţinut politic), Petru Soltan, Ion Batcu, Valeriu Muravschi, Ion Borşevici ş.a.m.d. - toţi aceştia au fost scuipaţi, murdăriţi etc - nu pentru că ar fi fost „corupţi”, „kaghebişti”, „netalentaţi”, „rătăciţi”, „boşorogi”, „vânduţi” etc, ci pentru că sunt unionişti.
Aceasta este vina lor cea mare.
Au fost hăituite personalităţile - multe, puţine, care le avem - cele mai de seamă ale Basarabiei. Asta nu înseamnă că ei s-au oprit, asta nu înseamnă că nu se va ajunge şi la tine, cel care citeşti aceste rânduri.
Care vor fi următorii?!
Citiţi „Flux”-ul de mâine.
De când mă ţin minte am făcut politică naţională, am sprijinit o cauză, am căutat împreună cu domniile voastre dreptatea, am protejat Adevărul, v-am apărat.
Este pentru prima dată când voi scrie nişte lucruri în apărarea mea. Ierte-mi-se nemodestia, cât şi faptul dacă voi spune şi nişte lucruri incomode pentru unii.
Gândindu-mă la domniile voastre şi copiii domniilor voastre, am alcătuit manuale şcolare, de literatura română şi istorie, am efectuat sute de emisiuni radio (emisiunile-teatru la microfon „Din tată-n fiu”) şi de televiziune („Istoria Moldovei”) pe parcursul mai multor ani, înainte de 1989, care v-au ajutat să vă cunoaşteţi istoria, Patria, Neamul, am scris poeme şi cântece de îmbărbătare (,,Cât trăim pe acest pământ”) a fost recunoscut drept Imn al Mişcării de Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor ‘80 - începutul anilor ‘90), am fost prezent, joie de joie, de-a lungul a peste două decenii, cu editoriale în „LA”, care să vă facă mai demni, mai buni, mai informaţi, mai curajoşi. V-am vrut stăpâni în casa voastră. Pentru asta m-au urât de moarte neprietenii mei, dar şi ai d-voastră.
Mi-am făcut, cu alte cuvinte, datoria, şi răsplată pentru asta mi-au fost de cele mai multe ori hula şi invidia, ura fostei nomenclaturi, dar şi a unor zişi „creştini”. Lucru care până la un punct mi s-a părut şi firesc, pentru că zicea N. Iorga: „Dacă te bat cu pietre, înseamnă că faci ceva bun pentru oameni”.
Presa bolşevică m-a etichetat în fel şi chip în ultimele două decenii.
Dar cele mai ticăloase articole, cele mai murdare insinuări, cele mai perfide minciuni despre umila mea persoană au venit din păcate, din partea „creştinilor” lui Roşca.
Şi aici trebuie să recunosc că minciunile lansate de duşmanii noştri pe lângă cele difuzate de ei sunt floricele pe câmpii.
Numai cine n-a fost înjurat în publicaţiile lui Roşca (editate cu bani veniţi din România) – „Ţara” şi „Flux”?!
Au fost bălăcăriţi toţi cei care lucrează pentru cauza Românească. Doar ei.
Pe Ilie Ilaşcu l-au făcut „nebun”, când se mai afla în temniţa de la Hlinoaia.
Pe Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, cu o lună înainte de tragicul lor accident, ziarul “Ţara” zicea în vers despre tragica Doina:
„Doamnă-n tricolor îmbrăcată,
Cum mergi, Doamnă a noastră, la veceu?!”
Pe cel care a făcut Siberie pentru Cauza Naţională – Gheorghe Ghimpu – l-au numit „comunist lipsit de moralitate”, deşi acesta n-a fost niciodată membru de partid.
Pe marele patriot care a zăcut în temniţele bolşevice – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, nu l-au mai scos din „kaghebist”. Ca şi pe fostul deţinut politic Gheorghe Muruziuc.
Pe ilustrul savant Alexandru Moşanu, care a crescut generaţii de istorici ce-au transplantat în şcoli şi apără acum „istoria românilor”, l-au făcut în mai multe articole albie de porci.
Pe Grigore Vieru, despre care Roşca a zis că şi-a „mobilizat talentul” doar „pentru preamărirea lui V. Lenin” l-au bălăcărit umilindu-l, “Flux”-ul învinuindu-l că a vrut să-l asasineze pe I. Roşca.
Pe Mihai Cimpoi, pe Dumitru Matcovschi, pe Ion Hadârcă, pe Mircea Druc, pe Lidia Istrati, pe Vladimir Beşleagă, pe Andrei Strâmbeanu, pe Vasile Nedelciuc, pe Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Constantin Tănase, Nina Josu, Nicolae Negru, Mihai Ghimpu, Ion Răzlog, Alecu Reniţă, Ion Tănase, Valentin Dolganiuc, Nicolae Cojocaru, Anatol Petrencu, Iurie Matei, Ion Dediu, Valeriu Dulgheru, Ion Bostan, Anton Grăjdieru, Mihai Moroşanu (deţinut politic), Petru Soltan, Ion Batcu, Valeriu Muravschi, Ion Borşevici ş.a.m.d. - toţi aceştia au fost scuipaţi, murdăriţi etc - nu pentru că ar fi fost „corupţi”, „kaghebişti”, „netalentaţi”, „rătăciţi”, „boşorogi”, „vânduţi” etc, ci pentru că sunt unionişti.
Aceasta este vina lor cea mare.
Au fost hăituite personalităţile - multe, puţine, care le avem - cele mai de seamă ale Basarabiei. Asta nu înseamnă că ei s-au oprit, asta nu înseamnă că nu se va ajunge şi la tine, cel care citeşti aceste rânduri.
Care vor fi următorii?!
Citiţi „Flux”-ul de mâine.
POET INTERZIS
Viaţa mea s-a desfăşurat în văzul tuturor. N-am ce ascunde de nimeni nimic.
Şi-acum câteva detalii despre “relaţiile” mele cu fostul KGB.
În anul trei am fost exclus de la facultatea de ziaristică a Universităţii ,,pentru activitate naţionalistă şi antisovietică”, fiind restabilit peste un an, dar deja la filologie.
Am fost reabilitat abia la 28 februarie 1991 printr-o Hotărâre a Comisiei Juridice a Parlamentului (preşedinte T. Panţâru) şi printr-un ordin special al ministrului învăţământului N. Matcaş. Încă pe când eram student Avram Mardare, redactor-şef la televiziune, mă angajase pe jumătate de salariu în redacţia pentru tineret a televiziunii, dar după absolvire secţia de cadre a televiziunii, şi şeful de secţie Ion Mihailo, atenţionaţi de KGB, au refuzat până aproape de sfârşitul anului să mă treacă pe un salariu întreg. Din prima mea carte „Ochiul al treilea” n-am putut publica până la apariţia ei nici măcar o singură poezie, din motiv că nu aveam dreptul de semnătură în presa scrisă şi doar după ce scriitorul Arhip Cibotaru mă invită la revista „Nistru” am reuşit să public câteva cicluri de versuri.
Am putut să revin cu adevărat în presă abia după 1977, când am devenit Laureat al Premiului „B. Glavan” pentru cea mai bună carte de debut.
Cu toate astea, la radio şi televiziune numele meu mai este interzis încă mult timp (martori îmi sunt Vanda Zadnipru care m-a întrebat pe atunci: „Nicolae, ce-ai făcut, că Lozan a spus să nu te dăm pe post?” şi poeta Galina Furdui, care a fost atenţionată să nu mă invite la emisiuni „pentru că Dabija nu vorbeşte moldoveneşte”, fiind învinuit că aveam o pronunţie „ca peste Prut”). Problemele au continuat şi după ce am fost ales redactor-şef la „Literatura şi Arta”.
Viaţa mea s-a desfăşurat în văzul tuturor. N-am ce ascunde de nimeni nimic.
Şi-acum câteva detalii despre “relaţiile” mele cu fostul KGB.
În anul trei am fost exclus de la facultatea de ziaristică a Universităţii ,,pentru activitate naţionalistă şi antisovietică”, fiind restabilit peste un an, dar deja la filologie.
Am fost reabilitat abia la 28 februarie 1991 printr-o Hotărâre a Comisiei Juridice a Parlamentului (preşedinte T. Panţâru) şi printr-un ordin special al ministrului învăţământului N. Matcaş. Încă pe când eram student Avram Mardare, redactor-şef la televiziune, mă angajase pe jumătate de salariu în redacţia pentru tineret a televiziunii, dar după absolvire secţia de cadre a televiziunii, şi şeful de secţie Ion Mihailo, atenţionaţi de KGB, au refuzat până aproape de sfârşitul anului să mă treacă pe un salariu întreg. Din prima mea carte „Ochiul al treilea” n-am putut publica până la apariţia ei nici măcar o singură poezie, din motiv că nu aveam dreptul de semnătură în presa scrisă şi doar după ce scriitorul Arhip Cibotaru mă invită la revista „Nistru” am reuşit să public câteva cicluri de versuri.
Am putut să revin cu adevărat în presă abia după 1977, când am devenit Laureat al Premiului „B. Glavan” pentru cea mai bună carte de debut.
Cu toate astea, la radio şi televiziune numele meu mai este interzis încă mult timp (martori îmi sunt Vanda Zadnipru care m-a întrebat pe atunci: „Nicolae, ce-ai făcut, că Lozan a spus să nu te dăm pe post?” şi poeta Galina Furdui, care a fost atenţionată să nu mă invite la emisiuni „pentru că Dabija nu vorbeşte moldoveneşte”, fiind învinuit că aveam o pronunţie „ca peste Prut”). Problemele au continuat şi după ce am fost ales redactor-şef la „Literatura şi Arta”.
„L.A.” PE BARICADE
Cum lumea noastră are memorie scurtă, aş aminti aici câteva lucruri, totuşi. „Literatura şi Arta”, odată cu venirea mea, s-a transformat într-o publicaţie naţională. În curând ea va declanşa o luptă pe viaţă şi pe moarte cu nomenclatura comunistă. Ziarul francez „Le Figaro” avea să scrie la 1 martie 1990: „Literatura şi Arta” a jucat acelaşi rol în Revoluţia Renaşterii basarabene, pe care l-a jucat Televiziunea Română în evenimentele din decembrie 1989”. (Articolul semnat de Victor Lupan). V. Kubreakov mă învinuieşte că aş fi fost prieten cu C.C. al P.C.M. Dar anume lui aş vrea să-i aduc aminte câteva lucruri.
În preajma Conferinţei XIX unionale de partid (28 iunie 1988) „Literatura şi arta” publicase un VOT DE BLAM acordat de scriitori conducerii de stat şi comitetului central al partidului comunist al RSSM, caz unic în toată URSS, unde partidul comunist se afla la putere.
Imediat a fost convocată şedinţa biroului C.C. al P.C.M., care a luat în dezbatere Apelul Scriitorilor şi săptămânalul „LA”. Peste alte câteva zile la cererea C.C. al P.C.M. la Moscova a fost întrunită şi o şedinţă comună a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS şi a unor ştabi de la C.C. al P.C.U.S., în frunte cu Egorov, şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, la care s-a pus în discuţie articolul respectiv, de faţă cu N. Bondarciuc, secretar al C.C. al P.C.M. Am fost salvat atunci de marii scriitori ruşi: E. Evtuşenco, A. Vosnesenski, R. Rojdestvenski, V.Korotici, I.Gherasimov ş.a.
Ceva mai înainte, în august 1987 la o plenară a C.C. al P.C.M. „LA” a fost calificată drept o publicaţie „naţionalistă şi anticomunistă” (de către preşedintele Academiei Jucenco, preşedintele radioteleviziunii Stepan Lozan, directorul ATEM-ului Fiodor Angheli ş.a.).
Activitatea săptămânalului ,,LA” a fost discutată la şedinţa Biroului C.C. al P.C. la 22 septembrie 1987. La acea şedinţă a fost adoptată Hotărârea C.C. al P.C.M. „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului „Literatura şi Arta” .
La acea şedinţă G. Volkov, şeful K.G.B-ului moldav (pe care Roşca a insistat să fie inclus pe listele Frontului la alegirile în Parlamentul ex-URSS din 1989), avea să menţioneze între altele: „Pe când era student, N. Dabija s-a aflat în fruntea unui grup naţionalist de la Universitate”, prezentând activitatea mea de la ziar ca o consecinţă a celei anterioare.
Am scăpat „ieftin”: doar cu o „mustrare aspră”.
Mai aveam încă o admonestare, aceea fiind aplicată la 23 aprilie 1987 de către Biroul Comitetului raional de Partid Frunze, pentru că publicasem articolul „Povara istoriei” de Dumitru Matcovschi (şi poetul se alesese cu una).
La 11 martie 1988 Biroul C.C. îmi va aplica o mustrare pentru că ignorasem că la 21 ianuarie fusese ziua morţii lui V.I. Lenin.
La 18 aprilie 1989 (scrie „Moldova socialistă” din 23 aprilie 1989) la Biroul C.C. N. Dabija a fost aspru avertizat ,,asupra inadmisibilităţii publicării unor materiale care provoacă încordare în domeniul relaţiilor dintre naţiuni”.
V. Pşenicinikov, secretar 2 al C.C. al P.C.M., menţionase la şedinţă: ”Tirajul şi popularitatea „LA” a crescut mult. Dar cu ce preţ? Pentru că contrapuneţi ruşii cu moldovenii”.
Săptămânalul avea pe atunci 186 000 abonaţi, iar către sfârşitul anului atinsese un tiraj unic pentru o publicaţie literară de 260 000 exemplare.
În toamna anului 1988 C.C. al P.C.M. a emis o hotărâre prin care interzisese abonarea la „LA” (vezi şi „Chişinău, gazetă de seară”, din 17.08.1988), dar tocmai datorită acestui fapt tirajul revistei a crescut brusc.
Am fost pus în discuţie de mai multe ori la Biroul C.C. al P.C.M., iar în luna mai 1988 acesta a luat decizia să lichideze ziarul. Câţiva scriitori – M. Cimpoi, I.C. Ciobanu ş.a. – am cerut atunci o audienţă la S. Grossu, prim-secretar al C.C., care a fost convins de către Gh. Malarciuc să n-o facă; el a ameninţat că dacă se întâmplă acest lucru toţi scriitorii îşi vor depune carnetele de partid, şi de către V. Beşleagă care a fost şi mai categoric: „Vom depune şi carnetele de membri ai Uniunii Scriitorilor”. Auzind acestea, V. Pşenicinikov, care era de faţă, a promis că problema, ce urma să fie discutată a doua zi, va fi scoasă de pe ordinea de zi.
Am fost nu o dată ameninţat cu moartea, I. Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri (la şedinţa Biroului C.C. din 18 aprilie 1989), m-a ameninţat că mă va aresta, am fost nu o dată înjurat de la cele mai înalte tribune, denigrat în presă, dar mi-am făcut datoria, într-o perioadă grea pentru destinele românismului din Basarabia.
Cam pe atunci marii activişti de azi ai P.P.C.D. erau: I. Roşca – secretar al organizaţiei consomoliste la Radioteleviziune, V. Cubreacov – secretar al Comitetului raional al Comsomolului din Cahul, I. Neagu – secretar al Comitetului raional al Partidului Comunist din Cantemir, M. Beleuţă – vicepreşedinte al Executivului de la Leova etc:, dânşii luptând de zor cu ideile naţionaliste ale „LA” (pot exemplifica în acest sens, unele dintre cuvântările lor de atunci păstrându-se), cu religia, cu viitorii frontişti ş.a.m.d.
Cum lumea noastră are memorie scurtă, aş aminti aici câteva lucruri, totuşi. „Literatura şi Arta”, odată cu venirea mea, s-a transformat într-o publicaţie naţională. În curând ea va declanşa o luptă pe viaţă şi pe moarte cu nomenclatura comunistă. Ziarul francez „Le Figaro” avea să scrie la 1 martie 1990: „Literatura şi Arta” a jucat acelaşi rol în Revoluţia Renaşterii basarabene, pe care l-a jucat Televiziunea Română în evenimentele din decembrie 1989”. (Articolul semnat de Victor Lupan). V. Kubreakov mă învinuieşte că aş fi fost prieten cu C.C. al P.C.M. Dar anume lui aş vrea să-i aduc aminte câteva lucruri.
În preajma Conferinţei XIX unionale de partid (28 iunie 1988) „Literatura şi arta” publicase un VOT DE BLAM acordat de scriitori conducerii de stat şi comitetului central al partidului comunist al RSSM, caz unic în toată URSS, unde partidul comunist se afla la putere.
Imediat a fost convocată şedinţa biroului C.C. al P.C.M., care a luat în dezbatere Apelul Scriitorilor şi săptămânalul „LA”. Peste alte câteva zile la cererea C.C. al P.C.M. la Moscova a fost întrunită şi o şedinţă comună a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS şi a unor ştabi de la C.C. al P.C.U.S., în frunte cu Egorov, şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, la care s-a pus în discuţie articolul respectiv, de faţă cu N. Bondarciuc, secretar al C.C. al P.C.M. Am fost salvat atunci de marii scriitori ruşi: E. Evtuşenco, A. Vosnesenski, R. Rojdestvenski, V.Korotici, I.Gherasimov ş.a.
Ceva mai înainte, în august 1987 la o plenară a C.C. al P.C.M. „LA” a fost calificată drept o publicaţie „naţionalistă şi anticomunistă” (de către preşedintele Academiei Jucenco, preşedintele radioteleviziunii Stepan Lozan, directorul ATEM-ului Fiodor Angheli ş.a.).
Activitatea săptămânalului ,,LA” a fost discutată la şedinţa Biroului C.C. al P.C. la 22 septembrie 1987. La acea şedinţă a fost adoptată Hotărârea C.C. al P.C.M. „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului „Literatura şi Arta” .
La acea şedinţă G. Volkov, şeful K.G.B-ului moldav (pe care Roşca a insistat să fie inclus pe listele Frontului la alegirile în Parlamentul ex-URSS din 1989), avea să menţioneze între altele: „Pe când era student, N. Dabija s-a aflat în fruntea unui grup naţionalist de la Universitate”, prezentând activitatea mea de la ziar ca o consecinţă a celei anterioare.
Am scăpat „ieftin”: doar cu o „mustrare aspră”.
Mai aveam încă o admonestare, aceea fiind aplicată la 23 aprilie 1987 de către Biroul Comitetului raional de Partid Frunze, pentru că publicasem articolul „Povara istoriei” de Dumitru Matcovschi (şi poetul se alesese cu una).
La 11 martie 1988 Biroul C.C. îmi va aplica o mustrare pentru că ignorasem că la 21 ianuarie fusese ziua morţii lui V.I. Lenin.
La 18 aprilie 1989 (scrie „Moldova socialistă” din 23 aprilie 1989) la Biroul C.C. N. Dabija a fost aspru avertizat ,,asupra inadmisibilităţii publicării unor materiale care provoacă încordare în domeniul relaţiilor dintre naţiuni”.
V. Pşenicinikov, secretar 2 al C.C. al P.C.M., menţionase la şedinţă: ”Tirajul şi popularitatea „LA” a crescut mult. Dar cu ce preţ? Pentru că contrapuneţi ruşii cu moldovenii”.
Săptămânalul avea pe atunci 186 000 abonaţi, iar către sfârşitul anului atinsese un tiraj unic pentru o publicaţie literară de 260 000 exemplare.
În toamna anului 1988 C.C. al P.C.M. a emis o hotărâre prin care interzisese abonarea la „LA” (vezi şi „Chişinău, gazetă de seară”, din 17.08.1988), dar tocmai datorită acestui fapt tirajul revistei a crescut brusc.
Am fost pus în discuţie de mai multe ori la Biroul C.C. al P.C.M., iar în luna mai 1988 acesta a luat decizia să lichideze ziarul. Câţiva scriitori – M. Cimpoi, I.C. Ciobanu ş.a. – am cerut atunci o audienţă la S. Grossu, prim-secretar al C.C., care a fost convins de către Gh. Malarciuc să n-o facă; el a ameninţat că dacă se întâmplă acest lucru toţi scriitorii îşi vor depune carnetele de partid, şi de către V. Beşleagă care a fost şi mai categoric: „Vom depune şi carnetele de membri ai Uniunii Scriitorilor”. Auzind acestea, V. Pşenicinikov, care era de faţă, a promis că problema, ce urma să fie discutată a doua zi, va fi scoasă de pe ordinea de zi.
Am fost nu o dată ameninţat cu moartea, I. Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri (la şedinţa Biroului C.C. din 18 aprilie 1989), m-a ameninţat că mă va aresta, am fost nu o dată înjurat de la cele mai înalte tribune, denigrat în presă, dar mi-am făcut datoria, într-o perioadă grea pentru destinele românismului din Basarabia.
Cam pe atunci marii activişti de azi ai P.P.C.D. erau: I. Roşca – secretar al organizaţiei consomoliste la Radioteleviziune, V. Cubreacov – secretar al Comitetului raional al Comsomolului din Cahul, I. Neagu – secretar al Comitetului raional al Partidului Comunist din Cantemir, M. Beleuţă – vicepreşedinte al Executivului de la Leova etc:, dânşii luptând de zor cu ideile naţionaliste ale „LA” (pot exemplifica în acest sens, unele dintre cuvântările lor de atunci păstrându-se), cu religia, cu viitorii frontişti ş.a.m.d.
MICII PÂRÂTORI
Se ştie că Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia a fost declanşată de scriitori. Pe atunci lumea toată era cu ochii pe Uniunea Scriitorilor.
În toiul evenimentelor, din 1988, la Muzeul de Literatură de la parterul Casei Scriitorilor apare un tânăr de 27 de ani, pe numele lui Iurie Roşca, ce se transferase în grabă de la televiziune, unde, ca redactor, avusese un salariu de peste 400 de ruble (200 – salariul, plus 200 – onorariile) – la un salariu mai mult decât modest de 75 de ruble.
La Muzeul de Literatură cei mai mulţi angajaţi erau lucrători oneşti, dar erau şi dintre cei care, bănuiam, mai primeau salarii şi din altă parte. Cu 75 de ruble pe lună, numai I. Roşca a putut să-şi cumpere pe atunci un apartament – cooperativă de patru camere. Ceilalţi – o duceau de azi pe mâine. O parte dintre ei erau omniprezenţi şi la barul U.S., şi la petrecerile scriitoriceşti, chiar dacă se îmbătau ultimii, şi la adunările noastre, şi la manifestări cu divers aspect, ascultând şi conspectând entuziaşti aforismele condeierilor.
Acestora li se spunea cu drag „micii pârâtori”. Nu le atrăgeam prea tare atenţia când mă trăgeau pe coridoare de limbă, ci îmi ziceam: fiecare să-şi facă datoria, ei – să mă ispitească şi eu să nu le spun prea multe.
Azi Roşca şi Kubreakov pretind că nu ei mă urmăreau pe mine, ci eu, în calitate de redactor-şef şi secretar al Uniunii Scriitorilor, aş fi fost interesat de persoanele şi muţenia lor (pentru că pe atunci ei încă nu învăţaseră să vorbească).
Nu noi, scriitorii, îi urmăream pe nişte anonimi, care erau în acea perioadă actualii mari politicieni, şi care nu interesau pe nimeni, ci, dimpotrivă, dânşii umblau cu magnetofonul muzeului din urma noastră. Cu atât mai mult, că exista o lege pe care securiştii o cunosc bine: niciodată nu erau angajaţi ca informatori membrii de partid şi funcţionarii cu posturi înalte, ci doar, de regulă, trepăduşii, mediocrităţile, executorii lamentabili.
Când avea loc vreo şedinţă a Sfatului Frontului Popular sau o altă manifestare scriitoricească, numai ce-i vedeai pe Roşca şi pe Burcă, sosind neinvitaţi şi târând din urma lor un magnetofon uriaş cât un geamantan.
„Ce vreţi să faceţi ?,, - “ Să imprimăm, pentru istorie”, era răspunsul lor. Iar nouă ne plăcea să facem istoria şi să vorbim pentru „viitorime”.
Când răposatul Iacob Burghiu devenise director al Muzeului de Literatură, îi vorbesc de acele tainice imprimări care ar fi trebuit să se păstreze în fonduri, pe care aş fi vrut să le descifrez pentru nu ştiu care pagină tematică. Burghiu le-a căutat în fondurile Muzeului, dar aşa şi nu le-a mai găsit.
Cei doi zeloşi funcţionari ai Muzeului făcuseră deci acele imprimări pentru altfel de istorii şi pentru altă instituţie decât Muzeul.
La primele şedinţe ale Sfaturilor F.P. Roşca era nevorbăreţ, dânsul fiind preocupat să imprime la magnetofonul Muzeului, „pentru istorie” discursurile patriotice ale celor prezenţi, dar de fapt având grijă ca acestea să ajungă chiar în acea zi la Securitate. În pauze însă era de fiecare dată foarte volubil: Cutare e „băşinos” (despre academicienii-membri ai Sfatului), Cutare e kaghebist, Cutare iată ce-a spus despre Cutare, că dânsul le-a răsfoit dosarele etc.
De ce?! Pentru că mediocrităţile politice, se ştie, nu se folosesc pentru a accede atât de propriile calităţi (pe care nu prea le au), cât de eventualele gafe (sau presupuse gafe) ale altora.
I. Roşca avea alcătuite „dosare” aproape despre fiecare personalitate din Mişcarea de Eliberare Naţională: când a zis, ce-a zis, cu cine era etc. Le frunzărea cu mare satisfacţie la calculatorul său, în 1994, când stăteam odată de vorbă în biroul domniei sale, ca să mă convingă cât de rău e Matei şi cât de trădător e Nedelciuc.
Se ştie că Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia a fost declanşată de scriitori. Pe atunci lumea toată era cu ochii pe Uniunea Scriitorilor.
În toiul evenimentelor, din 1988, la Muzeul de Literatură de la parterul Casei Scriitorilor apare un tânăr de 27 de ani, pe numele lui Iurie Roşca, ce se transferase în grabă de la televiziune, unde, ca redactor, avusese un salariu de peste 400 de ruble (200 – salariul, plus 200 – onorariile) – la un salariu mai mult decât modest de 75 de ruble.
La Muzeul de Literatură cei mai mulţi angajaţi erau lucrători oneşti, dar erau şi dintre cei care, bănuiam, mai primeau salarii şi din altă parte. Cu 75 de ruble pe lună, numai I. Roşca a putut să-şi cumpere pe atunci un apartament – cooperativă de patru camere. Ceilalţi – o duceau de azi pe mâine. O parte dintre ei erau omniprezenţi şi la barul U.S., şi la petrecerile scriitoriceşti, chiar dacă se îmbătau ultimii, şi la adunările noastre, şi la manifestări cu divers aspect, ascultând şi conspectând entuziaşti aforismele condeierilor.
Acestora li se spunea cu drag „micii pârâtori”. Nu le atrăgeam prea tare atenţia când mă trăgeau pe coridoare de limbă, ci îmi ziceam: fiecare să-şi facă datoria, ei – să mă ispitească şi eu să nu le spun prea multe.
Azi Roşca şi Kubreakov pretind că nu ei mă urmăreau pe mine, ci eu, în calitate de redactor-şef şi secretar al Uniunii Scriitorilor, aş fi fost interesat de persoanele şi muţenia lor (pentru că pe atunci ei încă nu învăţaseră să vorbească).
Nu noi, scriitorii, îi urmăream pe nişte anonimi, care erau în acea perioadă actualii mari politicieni, şi care nu interesau pe nimeni, ci, dimpotrivă, dânşii umblau cu magnetofonul muzeului din urma noastră. Cu atât mai mult, că exista o lege pe care securiştii o cunosc bine: niciodată nu erau angajaţi ca informatori membrii de partid şi funcţionarii cu posturi înalte, ci doar, de regulă, trepăduşii, mediocrităţile, executorii lamentabili.
Când avea loc vreo şedinţă a Sfatului Frontului Popular sau o altă manifestare scriitoricească, numai ce-i vedeai pe Roşca şi pe Burcă, sosind neinvitaţi şi târând din urma lor un magnetofon uriaş cât un geamantan.
„Ce vreţi să faceţi ?,, - “ Să imprimăm, pentru istorie”, era răspunsul lor. Iar nouă ne plăcea să facem istoria şi să vorbim pentru „viitorime”.
Când răposatul Iacob Burghiu devenise director al Muzeului de Literatură, îi vorbesc de acele tainice imprimări care ar fi trebuit să se păstreze în fonduri, pe care aş fi vrut să le descifrez pentru nu ştiu care pagină tematică. Burghiu le-a căutat în fondurile Muzeului, dar aşa şi nu le-a mai găsit.
Cei doi zeloşi funcţionari ai Muzeului făcuseră deci acele imprimări pentru altfel de istorii şi pentru altă instituţie decât Muzeul.
La primele şedinţe ale Sfaturilor F.P. Roşca era nevorbăreţ, dânsul fiind preocupat să imprime la magnetofonul Muzeului, „pentru istorie” discursurile patriotice ale celor prezenţi, dar de fapt având grijă ca acestea să ajungă chiar în acea zi la Securitate. În pauze însă era de fiecare dată foarte volubil: Cutare e „băşinos” (despre academicienii-membri ai Sfatului), Cutare e kaghebist, Cutare iată ce-a spus despre Cutare, că dânsul le-a răsfoit dosarele etc.
De ce?! Pentru că mediocrităţile politice, se ştie, nu se folosesc pentru a accede atât de propriile calităţi (pe care nu prea le au), cât de eventualele gafe (sau presupuse gafe) ale altora.
I. Roşca avea alcătuite „dosare” aproape despre fiecare personalitate din Mişcarea de Eliberare Naţională: când a zis, ce-a zis, cu cine era etc. Le frunzărea cu mare satisfacţie la calculatorul său, în 1994, când stăteam odată de vorbă în biroul domniei sale, ca să mă convingă cât de rău e Matei şi cât de trădător e Nedelciuc.
INSINUĂRI GRATUITE
V. Kubreakov reia o insinuare mai veche, a lui I. Roşca, că aş fi colaborat şi eu cu fostul KGB. Dar ei ştiu prea bine că nu este aşa. În 1993, când Roşca lansase între membrii Sfatului Frontului Popular nişte zvonuri, i-am adus lui şi colegilor săi un răspuns oficial de la Ministerul Securităţii Naţionale (primit după ce expediasem într-acolo aproape 20 de interpelări de deputat, cu precizarea că „nerăspunsul” e o încălcare a Legii despre statutul deputatului), semnat de ministrul V. Calmoi, care confirma că numele meu nu se află printre cei care au colaborat într-un fel sau altul cu fostul KGB.
Tot pe atunci am publicat în presă şi un jurământ că n-am scris niciodată în viaţă vreo „pâră”, raport sau „notă informativă” pe adresa respectivei instituţii, propunându-i şi lui Roşca să facă şi el la fel, domnia sa însă a scris în „Ţara” ceva evaziv, eschivându-se.
Şi avea şi de ce.
V. Kubreakov reia o insinuare mai veche, a lui I. Roşca, că aş fi colaborat şi eu cu fostul KGB. Dar ei ştiu prea bine că nu este aşa. În 1993, când Roşca lansase între membrii Sfatului Frontului Popular nişte zvonuri, i-am adus lui şi colegilor săi un răspuns oficial de la Ministerul Securităţii Naţionale (primit după ce expediasem într-acolo aproape 20 de interpelări de deputat, cu precizarea că „nerăspunsul” e o încălcare a Legii despre statutul deputatului), semnat de ministrul V. Calmoi, care confirma că numele meu nu se află printre cei care au colaborat într-un fel sau altul cu fostul KGB.
Tot pe atunci am publicat în presă şi un jurământ că n-am scris niciodată în viaţă vreo „pâră”, raport sau „notă informativă” pe adresa respectivei instituţii, propunându-i şi lui Roşca să facă şi el la fel, domnia sa însă a scris în „Ţara” ceva evaziv, eschivându-se.
Şi avea şi de ce.
CONFUZII VOITE
Se ştie că fosta securitate urmărea intelectualii.
Unii aveau dosare de informatori, alţi — de urmăriţi. Astăzi careva ar vrea sa facă confuzii între aceste două feluri de dosare. Dosarul de informator conţinea notele informative scrise de acesta. Dosarul de urmărit — note despre cel urmărit. Note scrise de unii dintre colegii noştri informatori azi circulă prin oraş. Ca şi fişa de agent secret a lui I.Roşca, care-şi semna harnic zecile de note-pâre cu numele conspirativ „Predvoditeli” (Călăuza). V. Kubreakov, ca deputat, poate cere M.S.N. să-i pună le dispoziţie cel puţin o copie după vreo careva „notă informativă” scrisă de mâna mea şi atunci, dacă există măcar una singură, îi promit să abandonez viaţa politică — exact ce doreşte domnia sa şi Ministerul SecurităţiiNaţionale, ca să-mi pot căuta de hârtiile mele.
Se ştie că fosta securitate urmărea intelectualii.
Unii aveau dosare de informatori, alţi — de urmăriţi. Astăzi careva ar vrea sa facă confuzii între aceste două feluri de dosare. Dosarul de informator conţinea notele informative scrise de acesta. Dosarul de urmărit — note despre cel urmărit. Note scrise de unii dintre colegii noştri informatori azi circulă prin oraş. Ca şi fişa de agent secret a lui I.Roşca, care-şi semna harnic zecile de note-pâre cu numele conspirativ „Predvoditeli” (Călăuza). V. Kubreakov, ca deputat, poate cere M.S.N. să-i pună le dispoziţie cel puţin o copie după vreo careva „notă informativă” scrisă de mâna mea şi atunci, dacă există măcar una singură, îi promit să abandonez viaţa politică — exact ce doreşte domnia sa şi Ministerul SecurităţiiNaţionale, ca să-mi pot căuta de hârtiile mele.
O SOCIETATE KAGHEBISTĂ
Cine nu ştie că societatea de până la 1990 era supravegheată, că cei urmăriţi erau intelectualii, în deosebi scriitorii, mai ales cei cu autoritate, că interesau doar persoanele care însemnau ceva?
După 1986, când am fost ales redactor-şef la „LA”, mă simţeam în centrul atenţiei, de multe ori simţeam că mi s-au făcut percheziţii în birou, în casă, în geantă. Intuiţia femeiască n-o înşela nici pe soţie, care în câteva rânduri când reveneam din concedii îmi spunea: „A fost cineva în casa noastră”. Avea ea semnele ei. Toate lucrurile erau la locul lor, dar dânsa ştia că cineva ne face vizite. Nu ştiu cu câţi oameni de-ai securităţii am vorbit, câţi m-au descusut, că nu se prezentau. Când îi bănuiam — îi evitam. Când nu — nu.
Unicul contact pe care l-am avut cu securitatea erau vizitele „curatorului” de la Comitetul respectiv care intra o dată în lună în biroul meu să întrebe amabil ce mai e nou prin redacţie. Îi răspundeam în doi peri, că totul e minunat. Şi el pleca. În 1988 i-am spus secretarei Raisa Ciobanu: dacă va mai sosi să-i spună că sunt ocupat şi nu pot să-l primesc. Dar omul era unul priceput şi n-a mai venit.
Poate că ar fi fost mai îndrăzneţ din partea mea, dacă îl înşfăcam de guler şi-l dădeam afară mai devreme. Dar care dintre redactorii-şefi au avut curajul s-o facă atunci?
Dar dacă asta înseamnă a colabora cu securitatea, înseamnă că toată lumea a colaborat.
Cine nu ştie că societatea de până la 1990 era supravegheată, că cei urmăriţi erau intelectualii, în deosebi scriitorii, mai ales cei cu autoritate, că interesau doar persoanele care însemnau ceva?
După 1986, când am fost ales redactor-şef la „LA”, mă simţeam în centrul atenţiei, de multe ori simţeam că mi s-au făcut percheziţii în birou, în casă, în geantă. Intuiţia femeiască n-o înşela nici pe soţie, care în câteva rânduri când reveneam din concedii îmi spunea: „A fost cineva în casa noastră”. Avea ea semnele ei. Toate lucrurile erau la locul lor, dar dânsa ştia că cineva ne face vizite. Nu ştiu cu câţi oameni de-ai securităţii am vorbit, câţi m-au descusut, că nu se prezentau. Când îi bănuiam — îi evitam. Când nu — nu.
Unicul contact pe care l-am avut cu securitatea erau vizitele „curatorului” de la Comitetul respectiv care intra o dată în lună în biroul meu să întrebe amabil ce mai e nou prin redacţie. Îi răspundeam în doi peri, că totul e minunat. Şi el pleca. În 1988 i-am spus secretarei Raisa Ciobanu: dacă va mai sosi să-i spună că sunt ocupat şi nu pot să-l primesc. Dar omul era unul priceput şi n-a mai venit.
Poate că ar fi fost mai îndrăzneţ din partea mea, dacă îl înşfăcam de guler şi-l dădeam afară mai devreme. Dar care dintre redactorii-şefi au avut curajul s-o facă atunci?
Dar dacă asta înseamnă a colabora cu securitatea, înseamnă că toată lumea a colaborat.
UNDE-S SCRIITORII?
Cine nu ştie azi că Mişcarea de Renaştere Naţională a fost iniţiată de scriitori?! Dar aceştia, încetul cu încetul, au fost dezlocuiţi de anonimii lucrători de la Muzeul de Literatură.
Mişcarea a fost iniţiată de Gr. Vieru, I. Hadârcă, M. Cimpoi, P. Soltan, A. Moşanu, I. Dediu, L. Lari, D. Matcovschi, ca roadele eforturilor lor să fie culese de nişte anonimi. În fruntea Frontului s-au postat, încetul cu încetul, „micii pârâtori”: I. Roşca, lucrător la Muzeul de Literatură, S. Burcă, lucrător la Muzeul de Literatură, V. Kubreakov, lucrător la Muzeul de Literatură, N. Pascal, lucrător la Muzeul de Literatură, A. Grumeza, lucrător la Muzeul de Literatură şi răposatul S. Cucuietu, lucrător la Muzeul de Literatură.
Să se fi luat lumea în perioada anilor 1988-1990 după nişte băieţei pe care nu-i cunoştea nimeni ca să declanşeze Mişcarea extraordinară de atunci?! Desigur că nu.
În 1990 colegul nostru Alexandru Donos publicase pe paginile săptămânalului o directivă secretă a KGB-ului, în care, între altele, se spunea: „Infiltraţi în Mişcările de Eliberare Naţională persoanele noastre de încredere, ca acestea să facă tot posibilul să denigreze, compromiţându-le, persoanele cu adevărat dedate acestor mişcări, ca în timp să le poată lua locul”.
Răposatul Gheorghe Ghimpu recurgea permanent la acest citat, când se referea la Mişcarea creată şi cu jertfa şi concursul său, care i se furase.
În parlamentul din perioada 1990- 1994 maiorul de securitate Valeriu Daraban, coleg de for legislativ, când era întrebat dacă securitatea are oamenii ei în Sfatul Frontului Popular, zicea râzând:
– Avem destui.
După crearea Congresului Intelectualităţii în 1993 şi Roşca a insistat să fim excluşi din Sfatul Frontului „ca făcând parte din altă formaţiune” (deşi la acea oră Congresul Intelectualităţii încă nu era o mişcare politică), dl. Daraban ne-a spus plin de haz la o pauză:
– Acum au rămas numai de-ai noştri în Sfat.
Desigur, dumnealui exagera.
Dar toată lumea ştia cine sunt „Predvoditeli”, „Haiduc”, „Vultur” etc., şi alţi eroi de după război.
La şedinţa Parlamentului din 22 noiembrie 2000, preşedintele de atunci Dumitru Diacov, care ştie ce ştie, i-a spus de la microfoanele înaltului for legislativ al republicii lui Roşca: „Nu aveţi limită la declaraţii, măcar că vă numiţi creştin şi democrat. Vă rog frumos, ştiind că sunteţi în relaţii foarte bune cu Pasat (ministrul de atunci al Securităţii Naţionale – n. n.), cereţi să vă dea orice document de care dispune despre persoana mea şi ar fi de dorit să dea şi dosarul dvs., să se vadă că aţi turnat tot Frontul Popular care a fost prin 1990”.
No coment!
Cine nu ştie azi că Mişcarea de Renaştere Naţională a fost iniţiată de scriitori?! Dar aceştia, încetul cu încetul, au fost dezlocuiţi de anonimii lucrători de la Muzeul de Literatură.
Mişcarea a fost iniţiată de Gr. Vieru, I. Hadârcă, M. Cimpoi, P. Soltan, A. Moşanu, I. Dediu, L. Lari, D. Matcovschi, ca roadele eforturilor lor să fie culese de nişte anonimi. În fruntea Frontului s-au postat, încetul cu încetul, „micii pârâtori”: I. Roşca, lucrător la Muzeul de Literatură, S. Burcă, lucrător la Muzeul de Literatură, V. Kubreakov, lucrător la Muzeul de Literatură, N. Pascal, lucrător la Muzeul de Literatură, A. Grumeza, lucrător la Muzeul de Literatură şi răposatul S. Cucuietu, lucrător la Muzeul de Literatură.
Să se fi luat lumea în perioada anilor 1988-1990 după nişte băieţei pe care nu-i cunoştea nimeni ca să declanşeze Mişcarea extraordinară de atunci?! Desigur că nu.
În 1990 colegul nostru Alexandru Donos publicase pe paginile săptămânalului o directivă secretă a KGB-ului, în care, între altele, se spunea: „Infiltraţi în Mişcările de Eliberare Naţională persoanele noastre de încredere, ca acestea să facă tot posibilul să denigreze, compromiţându-le, persoanele cu adevărat dedate acestor mişcări, ca în timp să le poată lua locul”.
Răposatul Gheorghe Ghimpu recurgea permanent la acest citat, când se referea la Mişcarea creată şi cu jertfa şi concursul său, care i se furase.
În parlamentul din perioada 1990- 1994 maiorul de securitate Valeriu Daraban, coleg de for legislativ, când era întrebat dacă securitatea are oamenii ei în Sfatul Frontului Popular, zicea râzând:
– Avem destui.
După crearea Congresului Intelectualităţii în 1993 şi Roşca a insistat să fim excluşi din Sfatul Frontului „ca făcând parte din altă formaţiune” (deşi la acea oră Congresul Intelectualităţii încă nu era o mişcare politică), dl. Daraban ne-a spus plin de haz la o pauză:
– Acum au rămas numai de-ai noştri în Sfat.
Desigur, dumnealui exagera.
Dar toată lumea ştia cine sunt „Predvoditeli”, „Haiduc”, „Vultur” etc., şi alţi eroi de după război.
La şedinţa Parlamentului din 22 noiembrie 2000, preşedintele de atunci Dumitru Diacov, care ştie ce ştie, i-a spus de la microfoanele înaltului for legislativ al republicii lui Roşca: „Nu aveţi limită la declaraţii, măcar că vă numiţi creştin şi democrat. Vă rog frumos, ştiind că sunteţi în relaţii foarte bune cu Pasat (ministrul de atunci al Securităţii Naţionale – n. n.), cereţi să vă dea orice document de care dispune despre persoana mea şi ar fi de dorit să dea şi dosarul dvs., să se vadă că aţi turnat tot Frontul Popular care a fost prin 1990”.
No coment!
PERSOANE DE ÎNCREDERE
În aprilie 1988 la Chişinău a sosit V. Cebrikov, secretar al C.C. al P.C.U.S., cu misiunea să creeze o Mişcare Democratică în susţinerea Perestroicii lui M. Gorbaciov. Dânsul a avut o întâlnire cu unii „neformali”, sugerându-le propunerea.
Apoi în august 1988 V. Cebrikov îl trimite la Chişinău pe maiorul Alexandr Şevciuk, lucrător de răspundere al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mişcărilor Naţionale din republici, cu misiunea centrului de a investiga Mişcarea Democratică. Sarcina lui „nu se limita la o simplă investigaţie, dar la o pătrundere mai adâncă în structurile organizatorice ale acestor mişcări, pentru monitorizarea liderilor şi controlul asupra lor, iar în caz de necesitate şi pentru compromiterea lor sau neutralizarea lor politică” (Anton Moraru „Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice”, Chişinău, 2003, Ed. „Pontos”, p. 42).
Deşi „Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării” fusese creată la 3 iunie 1988, şi avea o conducere aleasă, maiorul KGB Alexandr Şevciuk împreună cu filiala KGB din Chişinău, mai alcătuieşte o listă de persoane pe care le recomandă C.C. al P.C.M., pentru activul „Mişcării”, listă ce nu coincide întru totul cu cea de la 3 iunie 1988.
Aceasta e prezentată C.C. al P.C.M. cu menţiunea «Совершенно секрето. Особая папка. Экземпляр N 2 » („Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2”), documentul fiind elaborat doar în două exemplare.
În Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova lista respectivă poate fi consultată (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, fila 5-6), ea conţinând, între altele, nume azi cunoscute, dorite atunci de putere în fruntea Mişcării:
În aprilie 1988 la Chişinău a sosit V. Cebrikov, secretar al C.C. al P.C.U.S., cu misiunea să creeze o Mişcare Democratică în susţinerea Perestroicii lui M. Gorbaciov. Dânsul a avut o întâlnire cu unii „neformali”, sugerându-le propunerea.
Apoi în august 1988 V. Cebrikov îl trimite la Chişinău pe maiorul Alexandr Şevciuk, lucrător de răspundere al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mişcărilor Naţionale din republici, cu misiunea centrului de a investiga Mişcarea Democratică. Sarcina lui „nu se limita la o simplă investigaţie, dar la o pătrundere mai adâncă în structurile organizatorice ale acestor mişcări, pentru monitorizarea liderilor şi controlul asupra lor, iar în caz de necesitate şi pentru compromiterea lor sau neutralizarea lor politică” (Anton Moraru „Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice”, Chişinău, 2003, Ed. „Pontos”, p. 42).
Deşi „Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării” fusese creată la 3 iunie 1988, şi avea o conducere aleasă, maiorul KGB Alexandr Şevciuk împreună cu filiala KGB din Chişinău, mai alcătuieşte o listă de persoane pe care le recomandă C.C. al P.C.M., pentru activul „Mişcării”, listă ce nu coincide întru totul cu cea de la 3 iunie 1988.
Aceasta e prezentată C.C. al P.C.M. cu menţiunea «Совершенно секрето. Особая папка. Экземпляр N 2 » („Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2”), documentul fiind elaborat doar în două exemplare.
În Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova lista respectivă poate fi consultată (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, fila 5-6), ea conţinând, între altele, nume azi cunoscute, dorite atunci de putere în fruntea Mişcării:
Совершенно секретною
Особая папка
Экз. N.2
Состав актива
«Демократического движения в подержку перестройки»
1) ………….
2) ………….
3) Бродский Александр Маркович - корректор журнала «Стелуца», член правления Союза писателей МССР;
4) Бульмага Леонид Яфимович – старший научный сотрудник института языка и литературы АН МССР;
5) Бурка Сергей Фьедорович -сотрудник литературного музея Д. Кантемир;
6) ……….
7) ……….
……….
9) Ефремов Валерий Георгевич -зам. главного редактора Молдавской Советской Энциклопедии, член КПСС.
10) ……….
11) Кикот Михаил Еремеевич - зам. начальника финансового-хозяйственного управления Прокуратуры МССР, член КПСС;
12) Косарев Валерий Дмитриевич - зав. Отделом журнала «Коммунист Молдавии», член КПСС, зам. Секретаря парторганизации по идеологической работе;
13) ……….
14) Мариан Борис Тихонович -писатель, член правления Союза писателей МССР;
15) ……….
16) Нэстасе Василий Андреевич – зав. отделом газеты «Тинеримя Молдовей»;
17) Рейдер Владислав Моисеевич - корреспондент многотиражной газеты «Штиинца» А.Н. МССР;
18 ) Ротару Пётр Игнатьевич – старший научный сотрудник редакции Молдавской Советской Энциклопедии, член КПСС, секретарь партийной организации;
19) Рошка Юрий Иванович, сотрудник республиканского литературного музея им. Д. Кантемира;
20) Фусу Михаил Дмитриевич – актёр театра «Лучафэрул»;
21) ……….
22)Цуркан Иван Афанасьевич -сотрудник литературного музея им. Д. Кантемира.
23) ……….
24) Черненко Фёдор Константинович – юрист управления «Молдлифт», член КПСС;
25) Чобану Ион Яковлевич – зав. кафедрой иностранных языков Государственной консерватории, член КПСС.
Особая папка
Экз. N.2
Состав актива
«Демократического движения в подержку перестройки»
1) ………….
2) ………….
3) Бродский Александр Маркович - корректор журнала «Стелуца», член правления Союза писателей МССР;
4) Бульмага Леонид Яфимович – старший научный сотрудник института языка и литературы АН МССР;
5) Бурка Сергей Фьедорович -сотрудник литературного музея Д. Кантемир;
6) ……….
7) ……….
……….9) Ефремов Валерий Георгевич -зам. главного редактора Молдавской Советской Энциклопедии, член КПСС.
10) ……….
11) Кикот Михаил Еремеевич - зам. начальника финансового-хозяйственного управления Прокуратуры МССР, член КПСС;
12) Косарев Валерий Дмитриевич - зав. Отделом журнала «Коммунист Молдавии», член КПСС, зам. Секретаря парторганизации по идеологической работе;
13) ……….
14) Мариан Борис Тихонович -писатель, член правления Союза писателей МССР;
15) ……….
16) Нэстасе Василий Андреевич – зав. отделом газеты «Тинеримя Молдовей»;
17) Рейдер Владислав Моисеевич - корреспондент многотиражной газеты «Штиинца» А.Н. МССР;
18 ) Ротару Пётр Игнатьевич – старший научный сотрудник редакции Молдавской Советской Энциклопедии, член КПСС, секретарь партийной организации;
19) Рошка Юрий Иванович, сотрудник республиканского литературного музея им. Д. Кантемира;
20) Фусу Михаил Дмитриевич – актёр театра «Лучафэрул»;
21) ……….
22)Цуркан Иван Афанасьевич -сотрудник литературного музея им. Д. Кантемира.
23) ……….
24) Черненко Фёдор Константинович – юрист управления «Молдлифт», член КПСС;
25) Чобану Ион Яковлевич – зав. кафедрой иностранных языков Государственной консерватории, член КПСС.
Ч-во, nr. 2309, 15.08.88.
F.51, înv.73, d. 210, p. 5-6 ¹
F.51, înv.73, d. 210, p. 5-6 ¹
¹ Notă: 1. După apariţia articolului şi plasarea pe site a cestor recomandări „secrete” pentru persoanele dorite de KGB-ul sovietic în fruntea Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, făcute de maiorul KGB Alexandr Şevciuc pentru conducerea republicii, Iurie Roşca a scris în „Flux” că acesta n-ar făcut decât să transcrie la 15 august 1988 lista persoanelor propuse în Activul Mişcării (Grupul de Iniţiativă) de către Adunarea Intelectualităţii de creaţie şi ştiinţifice care a avut loc la Casa Scriitorilor la 3 iunie 1988.
Dar nu este chiar aşa.
Iată „Lista de persoane din Sfatul Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării” propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de iniţiativă), publicată în „Documente şi materiale, vol.1(1988-1994)”, Chişinău,2008, p.28-29, editată de Partidul Popular Creştin Democrat (după Arhiva PPCD, f.1988, d. DOC-VI):
1. Grigore Vieru, poet;
2. Andrei Ţurcanu, poet, critic literar;
3. Dumitru Matcovschi, poet, redactor-şef al revistei „Nistru”;
4. Mihai Grecu, pictor;
5. Alexandr Brodschi, poet, traducător;
6. Dumitru Tanasoglu, scriitor;
7. Ion Hadârcă, poet;
8. Sergiu Burcă, sef de secţie la Muzeul „D. Cantemir”;
9. Iurie Roşca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;
10. Vasile Năstase, jurnalist;
11. Ion Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice, redactor-şef la editura „Cartea moldovenească”;
12. Ion Dediu, doctor, profesor, şeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);
13. Leonida Lari, poetă;
14. Virgil Zagaievschi, jurnalist;
15. Nicolae Dabija, poet;
16. Valeri Kosarev, jurnalist, şef de secţie la revista „Comunistul Moldovei”.
(După cum se vede, din lista lui Şevciuc dispar nume ca: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari şi Nicolae Dabija, pe care KGB-ul sovietic nu le dorea să facă parte din conducerea Mişcării).
Dar nu este chiar aşa.
Iată „Lista de persoane din Sfatul Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării” propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de iniţiativă), publicată în „Documente şi materiale, vol.1(1988-1994)”, Chişinău,2008, p.28-29, editată de Partidul Popular Creştin Democrat (după Arhiva PPCD, f.1988, d. DOC-VI):
1. Grigore Vieru, poet;
2. Andrei Ţurcanu, poet, critic literar;
3. Dumitru Matcovschi, poet, redactor-şef al revistei „Nistru”;
4. Mihai Grecu, pictor;
5. Alexandr Brodschi, poet, traducător;
6. Dumitru Tanasoglu, scriitor;
7. Ion Hadârcă, poet;
8. Sergiu Burcă, sef de secţie la Muzeul „D. Cantemir”;
9. Iurie Roşca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;
10. Vasile Năstase, jurnalist;
11. Ion Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice, redactor-şef la editura „Cartea moldovenească”;
12. Ion Dediu, doctor, profesor, şeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);
13. Leonida Lari, poetă;
14. Virgil Zagaievschi, jurnalist;
15. Nicolae Dabija, poet;
16. Valeri Kosarev, jurnalist, şef de secţie la revista „Comunistul Moldovei”.
(După cum se vede, din lista lui Şevciuc dispar nume ca: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari şi Nicolae Dabija, pe care KGB-ul sovietic nu le dorea să facă parte din conducerea Mişcării).
SPRE VÂRFUL PIRAMIDEI
Dintre oamenii politici care s-au strecurat în politică după 1988 nimeni n-a făcut un mai mare rău Cauzei Naţionale ca Iurie Roşca.
La Congresul III al Frontului (februarie 1992) Iurie Roşca şi-a înaintat şi el candidatura la preşedinţie, dar a acumulat doar… 3 voturi (Mircea Druc fusese cel preferat, cu 560 de voturi, un alt candidat, Valeriu Matei , acumulând 56).
I-am spus atunci:
– Iurie, tu ai luat doar 2 voturi.
– Nu, 3!, căuta el să mă convingă.
– Ba 2, pentru că unul era al tău!
I. Roşca a fost ales la propunerea lui M. Druc vicepreşedinte, responsabil de probleme organizatorice.
Dar timp de-un an de zile el n-a convocat nici o şedinţă a Sfatului Frontului Popular. 1992 a fost anul confruntării sângeroase - de la Nistru. Dar I. Roşca ,,de la bun început declarase că „noi suntem creştini” şi „atitudinea noastră e una neutră fată de acest război”. Lucru care nu l-a împiedicat să preia toate ajutoarele umanitare, zeci de tiruri sosite din România şi străinătate, care n-au ajuns niciodată la combatanţi sau la familiile acestora
Şi asta în timp ce zilnic la Nistru mureau zeci de tineri, într-un război de apărare a vetrelor noastre, floarea naţiunii… Apoi Roşca a plecat în România ca să-l facă pe Mircea Druc preşedinte al României.
Prin luna noiembrie a fost convocată o şedinţă a Sfatului Republican al Frontului Popular. Iurie Roşca a fost atacat dur, mai ales de oamenii din provincie, mulţi îi cereau să-şi prezinte demisia, să plece…
La un moment dat, I. Roşca s-a ridicat în picioare şi a declarat: „Eu vă împuşc pe toţi, dar de aicea nu plec”.
Vladimir Beşleagă, care stătea între mine şi academicianul Petru Soltan ne-a spus: ”Gata. Trebuie să facem o altă formaţiune. Acest om e capabil de orice”. El s-a ridicat şi-a ieşit. Iar noi l-am urmat.
Era sfârşitul anului 1992.
La începutul lui 1993 a apărut pe scena politicii basarabene Congresul Intelectualităţii, devenit ulterior Partidul Forţelor Democratice, distrus în 2001, după ce a fost partid parlamentar în două legislaturi, de presa şi de către intrigile lui I. Roşca.
Iar Frontul Popular i l-am lăsat lui Roşca şi aplaudacilor săi.
Poate că i l-am cedat prea uşor. A fost o greşeală, pentru că Frontul Popular a fost creat de scriitori, de intelectuali, nu de Roşca, el avea o încărcătură de simbol, fiind identificat cu idealul naţional.
Cu alte cuvinte, I. Roşca ne-a furat Mişcarea, ctitorită cu mari eforturi şi riscuri (inclusiv de subsemnatul, Grigore Vieru afirmând cu o ocazie : „Nu Frontul Popular a creat „Literatura şi Arta”, ci „Literatura şi Arta” a creat Frontul Popular”). Şi în loc să ne fie recunoscător, iată că el ne urăşte de moarte tocmai pentru binele pe care i l-am făcut, fără să înceteze de vreo zece ani să ne tot toarne lături în creştete.
Iar I. Roşca ştia: cu cinismul, cu lipsa de scrupule, îţi poţi face lesne drum spre vârful piramidei puterii în formaţiune, călcând peste unii, pe când alţii se vor da de bună voie la o parte.
Dintre oamenii politici care s-au strecurat în politică după 1988 nimeni n-a făcut un mai mare rău Cauzei Naţionale ca Iurie Roşca.
La Congresul III al Frontului (februarie 1992) Iurie Roşca şi-a înaintat şi el candidatura la preşedinţie, dar a acumulat doar… 3 voturi (Mircea Druc fusese cel preferat, cu 560 de voturi, un alt candidat, Valeriu Matei , acumulând 56).
I-am spus atunci:
– Iurie, tu ai luat doar 2 voturi.
– Nu, 3!, căuta el să mă convingă.
– Ba 2, pentru că unul era al tău!
I. Roşca a fost ales la propunerea lui M. Druc vicepreşedinte, responsabil de probleme organizatorice.
Dar timp de-un an de zile el n-a convocat nici o şedinţă a Sfatului Frontului Popular. 1992 a fost anul confruntării sângeroase - de la Nistru. Dar I. Roşca ,,de la bun început declarase că „noi suntem creştini” şi „atitudinea noastră e una neutră fată de acest război”. Lucru care nu l-a împiedicat să preia toate ajutoarele umanitare, zeci de tiruri sosite din România şi străinătate, care n-au ajuns niciodată la combatanţi sau la familiile acestora
Şi asta în timp ce zilnic la Nistru mureau zeci de tineri, într-un război de apărare a vetrelor noastre, floarea naţiunii… Apoi Roşca a plecat în România ca să-l facă pe Mircea Druc preşedinte al României.
Prin luna noiembrie a fost convocată o şedinţă a Sfatului Republican al Frontului Popular. Iurie Roşca a fost atacat dur, mai ales de oamenii din provincie, mulţi îi cereau să-şi prezinte demisia, să plece…
La un moment dat, I. Roşca s-a ridicat în picioare şi a declarat: „Eu vă împuşc pe toţi, dar de aicea nu plec”.
Vladimir Beşleagă, care stătea între mine şi academicianul Petru Soltan ne-a spus: ”Gata. Trebuie să facem o altă formaţiune. Acest om e capabil de orice”. El s-a ridicat şi-a ieşit. Iar noi l-am urmat.
Era sfârşitul anului 1992.
La începutul lui 1993 a apărut pe scena politicii basarabene Congresul Intelectualităţii, devenit ulterior Partidul Forţelor Democratice, distrus în 2001, după ce a fost partid parlamentar în două legislaturi, de presa şi de către intrigile lui I. Roşca.
Iar Frontul Popular i l-am lăsat lui Roşca şi aplaudacilor săi.
Poate că i l-am cedat prea uşor. A fost o greşeală, pentru că Frontul Popular a fost creat de scriitori, de intelectuali, nu de Roşca, el avea o încărcătură de simbol, fiind identificat cu idealul naţional.
Cu alte cuvinte, I. Roşca ne-a furat Mişcarea, ctitorită cu mari eforturi şi riscuri (inclusiv de subsemnatul, Grigore Vieru afirmând cu o ocazie : „Nu Frontul Popular a creat „Literatura şi Arta”, ci „Literatura şi Arta” a creat Frontul Popular”). Şi în loc să ne fie recunoscător, iată că el ne urăşte de moarte tocmai pentru binele pe care i l-am făcut, fără să înceteze de vreo zece ani să ne tot toarne lături în creştete.
Iar I. Roşca ştia: cu cinismul, cu lipsa de scrupule, îţi poţi face lesne drum spre vârful piramidei puterii în formaţiune, călcând peste unii, pe când alţii se vor da de bună voie la o parte.
UN PROFITOR
Cunoscutul istoric român Ion Pavelescu (unul din autorii cărţii „Istoria Basarabiei”), care a avut ocazia să-i cunoască pe I. Roşca şi colegii săi de partid îndeaproape, avea să scrie într-un articol publicat în „România Mare” la 8 februarie 2000 (pag. 7), următoarele: „Roşca a acumulat o avere la care, pe semne, nici nu visa. Dintr-un prăpădit de slujbaş, torturat de apropierea chenzinei, s-a pomenit magnat de presă, posesor de conturi bancare, stăpân pe un modern parc auto. Iurie Roşca a lovit fără milă în toţi aceia cu care a pornit la drum. Pe toţi i-a spurcat, pe toţi i-a terfelit. Şi e de reţinut că, în marea lor majoritate, aceştia îi erau şi îi sînt superiori şi sub raport intelectual, şi sub acela al comportamentului. E mai curând – sau în orice caz, aşa pare – un profitor al curentului ajuns la modă cu un deceniu şi mai bine în urmă. Unul care a făcut din patriotism un fel de industrie. La noi, un scenariu, dacă nu similar, în orice caz, destul de apropiat, fusese pus la punct, în secolul trecut, peste munţi, în Ardeal. Oamenii defunctului imperiu bicefal reuşiră să-i învrăjbească pe români, să-i împartă în două tabere şi să-i determine să se sfâşie reciproc. Un lucru e în afara oricărui dubiu: cu sau fără Iurie Roşca, Unirea tot se va face”.
Cunoscutul istoric român Ion Pavelescu (unul din autorii cărţii „Istoria Basarabiei”), care a avut ocazia să-i cunoască pe I. Roşca şi colegii săi de partid îndeaproape, avea să scrie într-un articol publicat în „România Mare” la 8 februarie 2000 (pag. 7), următoarele: „Roşca a acumulat o avere la care, pe semne, nici nu visa. Dintr-un prăpădit de slujbaş, torturat de apropierea chenzinei, s-a pomenit magnat de presă, posesor de conturi bancare, stăpân pe un modern parc auto. Iurie Roşca a lovit fără milă în toţi aceia cu care a pornit la drum. Pe toţi i-a spurcat, pe toţi i-a terfelit. Şi e de reţinut că, în marea lor majoritate, aceştia îi erau şi îi sînt superiori şi sub raport intelectual, şi sub acela al comportamentului. E mai curând – sau în orice caz, aşa pare – un profitor al curentului ajuns la modă cu un deceniu şi mai bine în urmă. Unul care a făcut din patriotism un fel de industrie. La noi, un scenariu, dacă nu similar, în orice caz, destul de apropiat, fusese pus la punct, în secolul trecut, peste munţi, în Ardeal. Oamenii defunctului imperiu bicefal reuşiră să-i învrăjbească pe români, să-i împartă în două tabere şi să-i determine să se sfâşie reciproc. Un lucru e în afara oricărui dubiu: cu sau fără Iurie Roşca, Unirea tot se va face”.
LEGEA LUSTRAŢIEI
Întâiul deputat care a vorbit despre necesitate unei Legi a Lustrţiei am fost eu, încă în luna mai 1990 (vezi stenograma primei şedinţe a Sesiunii Sovietului Suprem al RSSM). Şi de acolo au pornit toate probleme mele: am stârnit cuibul de viespi, care nici azi nu se ogoieşte.
V. Kubreakov afirmă perfid că „Legea lustraţiei”, înaintată de PPCD, n-a devenit lege în fostul Parlament „din cauza lui Matei, Moşanu şi Dabija”. O afirmaţie ticăloasă şi minciunoasă. Pentru că Legea lustraţiei a fost elaborată de P.F.D. Vasile Nedelciuc a muncit la ea mai multe luni de zile, pentru ca textul să-i fie furat din calculator şi să apară prezentat – cuvânt cu cuvânt – ca iniţiativă deja a PPCD.
În Parlament Legea întrunise 39 de voturi. PPCD avea doar 9 deputaţi. De unde s-au mai luat atunci încă 30 de mâini ridicate?! Tocmai că ea a fost votată de deputaţii fracţiunii PFD şi parţial, de cei din fracţiunea Convenţiei Democrate, condusă de M. Snegur.
A minţi chiar în halul acesta e ne creştineşte.
Iată însă că aprigii luptători pentru Legea Lustraţiei împreună cu aliaţii lor comunişti au votat în cadrul unei şedinţe a Parlamentului de acum o lună, ca numele celora care au colaborat cu securitatea să fie dezvăluită peste… 75 de ani. De ce oare?!
Întâiul deputat care a vorbit despre necesitate unei Legi a Lustrţiei am fost eu, încă în luna mai 1990 (vezi stenograma primei şedinţe a Sesiunii Sovietului Suprem al RSSM). Şi de acolo au pornit toate probleme mele: am stârnit cuibul de viespi, care nici azi nu se ogoieşte.
V. Kubreakov afirmă perfid că „Legea lustraţiei”, înaintată de PPCD, n-a devenit lege în fostul Parlament „din cauza lui Matei, Moşanu şi Dabija”. O afirmaţie ticăloasă şi minciunoasă. Pentru că Legea lustraţiei a fost elaborată de P.F.D. Vasile Nedelciuc a muncit la ea mai multe luni de zile, pentru ca textul să-i fie furat din calculator şi să apară prezentat – cuvânt cu cuvânt – ca iniţiativă deja a PPCD.
În Parlament Legea întrunise 39 de voturi. PPCD avea doar 9 deputaţi. De unde s-au mai luat atunci încă 30 de mâini ridicate?! Tocmai că ea a fost votată de deputaţii fracţiunii PFD şi parţial, de cei din fracţiunea Convenţiei Democrate, condusă de M. Snegur.
A minţi chiar în halul acesta e ne creştineşte.
Iată însă că aprigii luptători pentru Legea Lustraţiei împreună cu aliaţii lor comunişti au votat în cadrul unei şedinţe a Parlamentului de acum o lună, ca numele celora care au colaborat cu securitatea să fie dezvăluită peste… 75 de ani. De ce oare?!
UN FALS CREŞTIN
Kubreakov se bate cu pumnul în piept că e creştin, că luptă pentru Mitropolia Basarabiei, pentru credinţă.
Nimic mai fals.
Câteva exemple.
La 30 decembrie 1998 Parlamentul Republicii Moldova a votat Legea Cultelor Religioase, acestea urmând să fie înregistrate la Ministerul Justiţiei şi nu la Guvern, ca până atunci. Se dăduse, astfel, undă verde pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei. Ministrul Justiţiei, Ion Păduraru făcuse imediat un aviz favorabil înregistrării Mitropoliei Basarabiei. Dar Legea n-a fost promulgată de către preşedintele Lucinschi şi ea a revenit în Parlament pentru a fi revoltată. Dacă întrunea 51 de voturi intra automat în vigoare.
În ziua când a fost inclusă în ordinea de zi, însă, I. Roşca a găsit un motiv, unul fără nici un temei, ca să se certe cu Diacov şi să părăsească în semn de protest, împreună cu toată fracţiunea, sala de şedinţe. În rugam pe Kubreakov: „Vlad, nu părăsiţi sala, că se va revota Legea despre Culte, ca să poată fi înregistrată Mitropolia Basarabiei”. Dar Kubreakov a fost de neînduplecat: „Cum să nu ieşim, când banditul acesta de Diacov…” Şi a ieşit cu toată fracţiunea lui, iar la revotarea Legii n-au ajuns câteva voturi, exact ale lor, care şedeau în bufetul Parlamentului, cultele religioase urmând a fi înregistrate şi de atunci încolo tot de guvern, care avea o atitudine ostilă faţă de Mitropolia Basarabiei.
Ulterior, când i-am spus lui Roşca: „Cu voturile voastre s-ar fi reuşit înregistrarea Mitropoliei Basarabiei”, el mi-a replicat: „Şi voi ce aţi vrut?! Ca ea să fie înregistrată de un ministru PFD?”
Ion Păduraru fusese numit în această funcţie de PFD.
Deci PPCD n-a dorit înregistrarea Mitropoliei Basarabiei la începutul lui 1999, când ar fi trecut cel puţin 70-80% dintre biserici la Mitropolia Basarabiei. Pe urmă n-au mai putut-o face, clădirile de cult fiind toate „privatizate” de Patriarhia Moscovei.
La 19 noiembrie 1999, când în ordinea de zi fusese inclus „Proiectul privind modificarea Legii Învăţământului, referitor la introducerea religiei în şcoală”, comuniştii propun ca Legea să fie scoasă din ordinea de zi. Secăreanu iese la microfon şi zice: „Noi susţinem propunerea comuniştilor”.
Îi strig lui Kubreakov, care mi se păruse ceva mai creştin-democrat: „Vlad, e vorba de religia în şcoală”, la care dânsul mi-a replicat: „Cine o s-o introducă, Grimalschi?” „El”. „Decât el, mai bine deloc”.
A. Grimalschi era şi el ministru din partea PFD.
Dacă proiectul de Lege ar fi fost înaintat de către comunişti ar fi fost bun, iar dacă era elaborat de unul de-ai noştri, mai acceptabil pentru ei devenise ateismul în şcoli.
Logică necreştină!
Kubreakov se bate cu pumnul în piept că e creştin, că luptă pentru Mitropolia Basarabiei, pentru credinţă.
Nimic mai fals.
Câteva exemple.
La 30 decembrie 1998 Parlamentul Republicii Moldova a votat Legea Cultelor Religioase, acestea urmând să fie înregistrate la Ministerul Justiţiei şi nu la Guvern, ca până atunci. Se dăduse, astfel, undă verde pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei. Ministrul Justiţiei, Ion Păduraru făcuse imediat un aviz favorabil înregistrării Mitropoliei Basarabiei. Dar Legea n-a fost promulgată de către preşedintele Lucinschi şi ea a revenit în Parlament pentru a fi revoltată. Dacă întrunea 51 de voturi intra automat în vigoare.
În ziua când a fost inclusă în ordinea de zi, însă, I. Roşca a găsit un motiv, unul fără nici un temei, ca să se certe cu Diacov şi să părăsească în semn de protest, împreună cu toată fracţiunea, sala de şedinţe. În rugam pe Kubreakov: „Vlad, nu părăsiţi sala, că se va revota Legea despre Culte, ca să poată fi înregistrată Mitropolia Basarabiei”. Dar Kubreakov a fost de neînduplecat: „Cum să nu ieşim, când banditul acesta de Diacov…” Şi a ieşit cu toată fracţiunea lui, iar la revotarea Legii n-au ajuns câteva voturi, exact ale lor, care şedeau în bufetul Parlamentului, cultele religioase urmând a fi înregistrate şi de atunci încolo tot de guvern, care avea o atitudine ostilă faţă de Mitropolia Basarabiei.
Ulterior, când i-am spus lui Roşca: „Cu voturile voastre s-ar fi reuşit înregistrarea Mitropoliei Basarabiei”, el mi-a replicat: „Şi voi ce aţi vrut?! Ca ea să fie înregistrată de un ministru PFD?”
Ion Păduraru fusese numit în această funcţie de PFD.
Deci PPCD n-a dorit înregistrarea Mitropoliei Basarabiei la începutul lui 1999, când ar fi trecut cel puţin 70-80% dintre biserici la Mitropolia Basarabiei. Pe urmă n-au mai putut-o face, clădirile de cult fiind toate „privatizate” de Patriarhia Moscovei.
La 19 noiembrie 1999, când în ordinea de zi fusese inclus „Proiectul privind modificarea Legii Învăţământului, referitor la introducerea religiei în şcoală”, comuniştii propun ca Legea să fie scoasă din ordinea de zi. Secăreanu iese la microfon şi zice: „Noi susţinem propunerea comuniştilor”.
Îi strig lui Kubreakov, care mi se păruse ceva mai creştin-democrat: „Vlad, e vorba de religia în şcoală”, la care dânsul mi-a replicat: „Cine o s-o introducă, Grimalschi?” „El”. „Decât el, mai bine deloc”.
A. Grimalschi era şi el ministru din partea PFD.
Dacă proiectul de Lege ar fi fost înaintat de către comunişti ar fi fost bun, iar dacă era elaborat de unul de-ai noştri, mai acceptabil pentru ei devenise ateismul în şcoli.
Logică necreştină!
ROŞCA CONTRA EUROPEI
Ruşinoasa coaliţie cu comuniştii în Parlamentul din perioada 1998-2001, când Roşca cu Voronin au creat o stranie Alianţă Comunist-Creştină, nu are nici o scuză.
Aceasta a dat jos Guvernul Sturza, ca să nu putem adera vreodată la Uniunea Europeană.
Timp de zece ani de zile munciserăm cu toţii să intrăm în Uniunea Europeană. Ca o consecinţă a unor demersuri din partea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR) – la summitul de la Helsinki care urma să aibă loc la 10 decembrie 1999 Republica Moldova avea să fie primită ca observator în Pactul de stabilitate din sud-estul Europei. Aceasta e prima etapă de integrare în Uniunea Europeană. În acest sens primul-ministru al republicii de atunci, I. Sturza, fusese invitat pentru consultări cu şeful cabinetului de miniştri al Belgiei la Bruxelles (la 16 noiembrie), cu ministrul de externe al Germaniei, la Berlin (17 noiembrie), cu Al Gore, vice-preşedintele SUA, la Washington (28 noiembrie), care ne promiseseră din timp susţinere fermă. Încă la întrunirea de la Praga a ţărilor Uniunii Europene, care avusese loc la 5-6 noiembrie 1999, primul-ministru al Italiei a propus ca în Documentul de la Helsinki să fie inclus următorul alineat: „Republica Moldova devine o Ţară eligibilă pentru procesele de integrare europeană”.
Asta însemna o orientare clară spre integrarea europeană şi abandonarea zonei CSI. Şi atunci Moscova s-a speriat că ne pierde. Cu jocuri de culise numai de ea cunoscute Guvernul Sturza e demis, ca să nu aibă cine se prezenta la Helsinki. Acest lucru s-a făcut cu concursul comuniştilor lui Voronin şi cu frontiştii lui Roşca. Urma, într-un plan al UE, să ne integrăm în Europa Occidentală prin România şi împreună cu România. Din surse sigure ştiu că preşedintele României Emil Constantinescu s-a umilit ca să-i telefoneze lui I. Roşca, rugându-l să demită Guvernul Sturza după summitul de la Helsinki. Dar Roşca nu l-a ascultat. Se vede că a avut alte sugestii ceva mai convingătoare din altă parte.
L-am rugat atunci şi noi pe I. Roşca: «Îl demitem după Helsinki”. „Nu, acum, că-i corupt”.
Dacă era corupt, Voronin îl aresta de mult. Şi apoi noi i-am reproşat: „Eşti vicepreşedinte al Parlamentului. Ai acces la orice document, prezintă-ne măcar unul, ca să ne convingem şi noi”.
Dar nu ne-a prezentat nici unul.
Guvernul Sturza e demis la 9 noiembrie 1999, astfel că la summitul de la Helsinki, la masa cu steguleţul Republicii Moldova, nu se afla nimeni, pentru că Republica Moldova nu avea Guvern la acea oră.
Dacă nu era demis Guvernul Sturza atunci, azi eram cu un picior în Uniunea Europeană. Dar aşa suntem cu capul băgat în juvăţul CSI.
Acest detaliu vorbeşte că Roşca nu vrea integrare în Uniunea Europeană decât în vorbe, în fapte el a făcut jocul Moscovei.
Ruşinoasa coaliţie cu comuniştii în Parlamentul din perioada 1998-2001, când Roşca cu Voronin au creat o stranie Alianţă Comunist-Creştină, nu are nici o scuză.
Aceasta a dat jos Guvernul Sturza, ca să nu putem adera vreodată la Uniunea Europeană.
Timp de zece ani de zile munciserăm cu toţii să intrăm în Uniunea Europeană. Ca o consecinţă a unor demersuri din partea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR) – la summitul de la Helsinki care urma să aibă loc la 10 decembrie 1999 Republica Moldova avea să fie primită ca observator în Pactul de stabilitate din sud-estul Europei. Aceasta e prima etapă de integrare în Uniunea Europeană. În acest sens primul-ministru al republicii de atunci, I. Sturza, fusese invitat pentru consultări cu şeful cabinetului de miniştri al Belgiei la Bruxelles (la 16 noiembrie), cu ministrul de externe al Germaniei, la Berlin (17 noiembrie), cu Al Gore, vice-preşedintele SUA, la Washington (28 noiembrie), care ne promiseseră din timp susţinere fermă. Încă la întrunirea de la Praga a ţărilor Uniunii Europene, care avusese loc la 5-6 noiembrie 1999, primul-ministru al Italiei a propus ca în Documentul de la Helsinki să fie inclus următorul alineat: „Republica Moldova devine o Ţară eligibilă pentru procesele de integrare europeană”.
Asta însemna o orientare clară spre integrarea europeană şi abandonarea zonei CSI. Şi atunci Moscova s-a speriat că ne pierde. Cu jocuri de culise numai de ea cunoscute Guvernul Sturza e demis, ca să nu aibă cine se prezenta la Helsinki. Acest lucru s-a făcut cu concursul comuniştilor lui Voronin şi cu frontiştii lui Roşca. Urma, într-un plan al UE, să ne integrăm în Europa Occidentală prin România şi împreună cu România. Din surse sigure ştiu că preşedintele României Emil Constantinescu s-a umilit ca să-i telefoneze lui I. Roşca, rugându-l să demită Guvernul Sturza după summitul de la Helsinki. Dar Roşca nu l-a ascultat. Se vede că a avut alte sugestii ceva mai convingătoare din altă parte.
L-am rugat atunci şi noi pe I. Roşca: «Îl demitem după Helsinki”. „Nu, acum, că-i corupt”.
Dacă era corupt, Voronin îl aresta de mult. Şi apoi noi i-am reproşat: „Eşti vicepreşedinte al Parlamentului. Ai acces la orice document, prezintă-ne măcar unul, ca să ne convingem şi noi”.
Dar nu ne-a prezentat nici unul.
Guvernul Sturza e demis la 9 noiembrie 1999, astfel că la summitul de la Helsinki, la masa cu steguleţul Republicii Moldova, nu se afla nimeni, pentru că Republica Moldova nu avea Guvern la acea oră.
Dacă nu era demis Guvernul Sturza atunci, azi eram cu un picior în Uniunea Europeană. Dar aşa suntem cu capul băgat în juvăţul CSI.
Acest detaliu vorbeşte că Roşca nu vrea integrare în Uniunea Europeană decât în vorbe, în fapte el a făcut jocul Moscovei.
ALIANŢA COMUNISTO-CREŞTINĂ
Ce-a mai însemnat căderea Guvernului ADR?!
1) Sistarea alocării a 37 milioane de dolari pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
2) Blocarea unui credit de 35 de milioane de dolari promis de B.M. Renunţarea finanţării din partea Comunităţii Internaţionale, asta însemnând de fapt izolarea Republicii Moldova de Comunitatea Internaţională şi plasarea fără alternative pe orbita CSI-ului Economic, Politic şi Militar.
Roşca cu Voronin au mai avut şi alte acţiuni comune:
– Destrămarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme;
– Debarcarea lui Valeriu Matei, din funcţiunea de vicepreşedinte al Parlamentului, şi înlocuirea lui cu şovinul V. Mişin.
– Elaborarea Legii despre Republica Parlamentară cu alegerea Preşedintelui Ţării de către Parlament, care înseamnă lipsirea drepturilor poporului de a-şi alege preşedintele;
– Înlocuirea democratului Arcadie Gherasim de la televiziune cu un comunist; debarcarea lui Grimalschi şi substituirea lui cu comunistul Vancea, şi tot aşa…
Toate acestea n-au fost jocuri nevinovate „de-a ţara”, ci lucruri mult mai grave..
Să fi uitat lumea noastră cine i-a adus pe comunişti la putere, cine a denigrat cel mai mult noţiunile de „democraţi”, „democraţie”, „reforme” etc.?!
Publicaţia „Jurnal de Chişinău” formula Bizareria Anului 2000 astfel: „ Democratii care îi aduc la putere pe comunişti”, creând Alianţa numită „comuno-frontistă”.
Roşca şi Voronin, din păcate, fac parte din aceeaşi echipă. Numai cine nu are ochi nu poate vedea acest lucru. Doar uneltele lor sunt altele, dar scopurile lor sunt aceleaşi: distrugerea în continuare a dreptei democrate, a partidelor naţionale, consolidarea partidei filoruse etc.
Ce-a mai însemnat căderea Guvernului ADR?!
1) Sistarea alocării a 37 milioane de dolari pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
2) Blocarea unui credit de 35 de milioane de dolari promis de B.M. Renunţarea finanţării din partea Comunităţii Internaţionale, asta însemnând de fapt izolarea Republicii Moldova de Comunitatea Internaţională şi plasarea fără alternative pe orbita CSI-ului Economic, Politic şi Militar.
Roşca cu Voronin au mai avut şi alte acţiuni comune:
– Destrămarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme;
– Debarcarea lui Valeriu Matei, din funcţiunea de vicepreşedinte al Parlamentului, şi înlocuirea lui cu şovinul V. Mişin.
– Elaborarea Legii despre Republica Parlamentară cu alegerea Preşedintelui Ţării de către Parlament, care înseamnă lipsirea drepturilor poporului de a-şi alege preşedintele;
– Înlocuirea democratului Arcadie Gherasim de la televiziune cu un comunist; debarcarea lui Grimalschi şi substituirea lui cu comunistul Vancea, şi tot aşa…
Toate acestea n-au fost jocuri nevinovate „de-a ţara”, ci lucruri mult mai grave..
Să fi uitat lumea noastră cine i-a adus pe comunişti la putere, cine a denigrat cel mai mult noţiunile de „democraţi”, „democraţie”, „reforme” etc.?!
Publicaţia „Jurnal de Chişinău” formula Bizareria Anului 2000 astfel: „ Democratii care îi aduc la putere pe comunişti”, creând Alianţa numită „comuno-frontistă”.
Roşca şi Voronin, din păcate, fac parte din aceeaşi echipă. Numai cine nu are ochi nu poate vedea acest lucru. Doar uneltele lor sunt altele, dar scopurile lor sunt aceleaşi: distrugerea în continuare a dreptei democrate, a partidelor naţionale, consolidarea partidei filoruse etc.
PRIETENII AU DUŞMANI COMUNI
E straniu faptul că toţi duşmanii comuniştilor devin, brusc, şi duşmanii lui Roşca.
Roşca visează în voce:
– În viitorul Parlament comuniştii vor avea 93% şi noi 7%.
Dar acest 7 la sută, pe care-l are partidul lui Roşca de 10 ani încoace, nu va rezolva nici una din problemele cu adevărat ale noastre.
Iar Roşca nici nu vrea mai mult.
Pentru el nu e important să câştige dreapta naţională (doar ea a avut în Parlamentul trecut 61 deputaţi din 101), ci el să acceadă în Parlament cu câţiva oameni de-ai săi fideli nu Cauzei, ci lui personal.
Acum Roşca s-a apucat şi de capul lui Urecheanu, pe care Voronin, îl consideră concurentul său numărul unu. La şedinţa CAIC de la începutul lui martie, unde Roşca a lansat fraza: „Urecheanu şi Mişcarea „Moldova noastră” sunt mai periculoşi ca comuniştii”, liderul PPCD l-a atacat incalificabil pe Urecheanu, că e omul Moscovei, că la Moscova s-a întâlnit cu Lujkov între patru ochi şi iată ce-au pus la cale, apoi că s-a văzut cu un consilier al lui Putin şi în limuzină iată ce-au discutat… A relatat vreo jumătate de oră despre toate mişcările pe care le-a făcut la 25 februarie Urecheanu la Moscova şi nimeni n-a pus întrebarea: „Stai, domnule, da de unde cunoşti dumneata toate acestea?!”
Fruntaşii PPCD şi ziariştii de la „Flux” ştiu când se duce Urecheanu la Moscova, când vine; cunosc ce-a discutat acesta cu Lujkov între patru ochi. Cine îi informează? Să aibă ei împrăştiate aparate de ascultare prin toată Moscova? Să fi implantat dânşii în papucul lui Urecheanu antene de interceptare? Să se afle KGB-ul moscovit la dispoziţia PPCD-ului nostru?!
Sunt întrebări pe care orice om normal şi le pune, dar răspunsul îl cunoaşte, bănuim, numai Roşca.
E straniu faptul că toţi duşmanii comuniştilor devin, brusc, şi duşmanii lui Roşca.
Roşca visează în voce:
– În viitorul Parlament comuniştii vor avea 93% şi noi 7%.
Dar acest 7 la sută, pe care-l are partidul lui Roşca de 10 ani încoace, nu va rezolva nici una din problemele cu adevărat ale noastre.
Iar Roşca nici nu vrea mai mult.
Pentru el nu e important să câştige dreapta naţională (doar ea a avut în Parlamentul trecut 61 deputaţi din 101), ci el să acceadă în Parlament cu câţiva oameni de-ai săi fideli nu Cauzei, ci lui personal.
Acum Roşca s-a apucat şi de capul lui Urecheanu, pe care Voronin, îl consideră concurentul său numărul unu. La şedinţa CAIC de la începutul lui martie, unde Roşca a lansat fraza: „Urecheanu şi Mişcarea „Moldova noastră” sunt mai periculoşi ca comuniştii”, liderul PPCD l-a atacat incalificabil pe Urecheanu, că e omul Moscovei, că la Moscova s-a întâlnit cu Lujkov între patru ochi şi iată ce-au pus la cale, apoi că s-a văzut cu un consilier al lui Putin şi în limuzină iată ce-au discutat… A relatat vreo jumătate de oră despre toate mişcările pe care le-a făcut la 25 februarie Urecheanu la Moscova şi nimeni n-a pus întrebarea: „Stai, domnule, da de unde cunoşti dumneata toate acestea?!”
Fruntaşii PPCD şi ziariştii de la „Flux” ştiu când se duce Urecheanu la Moscova, când vine; cunosc ce-a discutat acesta cu Lujkov între patru ochi. Cine îi informează? Să aibă ei împrăştiate aparate de ascultare prin toată Moscova? Să fi implantat dânşii în papucul lui Urecheanu antene de interceptare? Să se afle KGB-ul moscovit la dispoziţia PPCD-ului nostru?!
Sunt întrebări pe care orice om normal şi le pune, dar răspunsul îl cunoaşte, bănuim, numai Roşca.
URĂ DE ORIGINE CREŞTINĂ
I. Roşca le cere de ani de zile „cinci minute de ură” obligatorii „creştinilor” săi, atunci când aceştia se întâlnesc cu electoratul.
De ce nu cinci minute de iubire?!
Dar, se ştie, nu se poate edifica nimic durabil pe ură. Dânşii apreciază oamenii nu după fapte, ci după zvonurile difuzate tot de ei despre aceştia.
Ei dezbină, distrug, urăsc şi pretind că o fac în numele lui Dumnezeu.
Nimic mai greşit.
Iar eu cred că oameni capabili de atâta ură precum sunt Roşca, Secăreanu sau Kubreakov, dacă ar pune mâna pe putere ar fi capabili de orice. În primul rând i-ar extermina pe ai lor. Apoi – pe ceilalţi.
I. Roşca le cere de ani de zile „cinci minute de ură” obligatorii „creştinilor” săi, atunci când aceştia se întâlnesc cu electoratul.
De ce nu cinci minute de iubire?!
Dar, se ştie, nu se poate edifica nimic durabil pe ură. Dânşii apreciază oamenii nu după fapte, ci după zvonurile difuzate tot de ei despre aceştia.
Ei dezbină, distrug, urăsc şi pretind că o fac în numele lui Dumnezeu.
Nimic mai greşit.
Iar eu cred că oameni capabili de atâta ură precum sunt Roşca, Secăreanu sau Kubreakov, dacă ar pune mâna pe putere ar fi capabili de orice. În primul rând i-ar extermina pe ai lor. Apoi – pe ceilalţi.
INTERESELE PERSONALE MAI PRESUS!
Eu am crezut şi cred că în Mişcarea de Eliberare Naţională e nevoie de fiecare om.
Roşca crede că e nevoie numai de el. (Şi de câţiva lingăi, care să umble să pândească, nopţile, cu bâtele de bassebal adversarii lui personali la scările blocurilor).
Roşca şi-a pus interesele personale mai presus decât cele de partid, iar pe cele ale partidului – mai presus decât cele Naţionale.
„Din înfrângere în înfrângere, aşa înaintăm spre marea victorie”, această spusă a lui Mao îi caracterizează şi pe actualii lideri ai PPCD, care au adus Mişcarea iniţiată de scriitorii, savanţii, intelectualii Basarabiei, şi nu de „muzeiştii” ei, pe o linie moartă.
Eu am crezut şi cred că în Mişcarea de Eliberare Naţională e nevoie de fiecare om.
Roşca crede că e nevoie numai de el. (Şi de câţiva lingăi, care să umble să pândească, nopţile, cu bâtele de bassebal adversarii lui personali la scările blocurilor).
Roşca şi-a pus interesele personale mai presus decât cele de partid, iar pe cele ale partidului – mai presus decât cele Naţionale.
„Din înfrângere în înfrângere, aşa înaintăm spre marea victorie”, această spusă a lui Mao îi caracterizează şi pe actualii lideri ai PPCD, care au adus Mişcarea iniţiată de scriitorii, savanţii, intelectualii Basarabiei, şi nu de „muzeiştii” ei, pe o linie moartă.
PPCD – UN PARTID ANTIUNIONIST
Cine a fost atent poate descoperi că Roşca a luptat eficient doar contra unioniştilor, contra celora care fac cu adevărat câte ceva pentru cauza românească.
Şi aici întreb: poate fi creştină o formaţiune fruntaşii căreia colcăie de ură patologică faţă de alţi creştini?!
Se ştie că cel mai subtil antiromânism este românismul ţipat.
Isteria lui Roşca a avut un efect invers: lumea s-a îndepărtat de Ideea Unirii.
Tot el a compromis noţiuni sfinte ca România, român, Unire, Basarabia etc.
Cu fraze de Unire, ne-a răzleţit şi pornit pe unii contra altora.
Cu fraze de dragoste de românism, Roşca a adus comuniştii la putere. Pentru mulţi ani înainte.
O formaţiune care luptă contra celora care luptă pentru Ţară, luptă, de fapt, contra Ţării.
Şi totuşi nu vreau încă să cred că lupta lui Iurie Roşca contra Mişcării de Eliberare Naţională s-a încununat cu succes. Mai cred că aceasta poate reînvia.
Cine a fost atent poate descoperi că Roşca a luptat eficient doar contra unioniştilor, contra celora care fac cu adevărat câte ceva pentru cauza românească.
Şi aici întreb: poate fi creştină o formaţiune fruntaşii căreia colcăie de ură patologică faţă de alţi creştini?!
Se ştie că cel mai subtil antiromânism este românismul ţipat.
Isteria lui Roşca a avut un efect invers: lumea s-a îndepărtat de Ideea Unirii.
Tot el a compromis noţiuni sfinte ca România, român, Unire, Basarabia etc.
Cu fraze de Unire, ne-a răzleţit şi pornit pe unii contra altora.
Cu fraze de dragoste de românism, Roşca a adus comuniştii la putere. Pentru mulţi ani înainte.
O formaţiune care luptă contra celora care luptă pentru Ţară, luptă, de fapt, contra Ţării.
Şi totuşi nu vreau încă să cred că lupta lui Iurie Roşca contra Mişcării de Eliberare Naţională s-a încununat cu succes. Mai cred că aceasta poate reînvia.
ÎN FAŢA ISTORIEI
Pentru că a distrus Mişcarea de Eliberare Naţională, pentru că a adus Partidul Comuniştilor la putere Iurie Roşca va trebui să dea seama în faţa Istoriei.
Şi el, dar şi colegii lui din fruntea acestei mişcări antinaţionale, antiunioniste şi anticreştine.
Dar şi cei care-l tot votează ca Roşca să ajungă deputat, care, orbiţi de sloganurile lui, nu văd că dânsul doar în vorbe este cu ei, în fapte fiind contra lor.
Pentru că a distrus Mişcarea de Eliberare Naţională, pentru că a adus Partidul Comuniştilor la putere Iurie Roşca va trebui să dea seama în faţa Istoriei.
Şi el, dar şi colegii lui din fruntea acestei mişcări antinaţionale, antiunioniste şi anticreştine.
Dar şi cei care-l tot votează ca Roşca să ajungă deputat, care, orbiţi de sloganurile lui, nu văd că dânsul doar în vorbe este cu ei, în fapte fiind contra lor.
ÎNTRE LUPI M-AŞ SIMŢI MAI OM
Când văd atâta discordie şi atâtea ambiţii, care fac numai rău neamului nostru, de-mi vine, vorba cântecului, „să dau cu cuţitul în piatră”, sau când efortul îmi este interpretat pervers, de multe ori mă gândesc, vorba marelui Eminescu, „să-mi spânzur lira în cui” şi să mă retrag la o stână sau la o mănăstire, unde m-aş simţi, între cărţile cu iz de vechime, sau între oi şi lupi, mai om.
Căci – pentru cine muncesc?!
Nu recrutează „L.A.”, de când am venit la cârma ei, sau cărţile mele, manualele şcolare, la care am trudit ani de zile, articolele de istorie etc. – unionişti, inclusiv pentru partidul lui Roşca? De ce atunci liderii acestuia lovesc în cei care muncesc pentru posibila glorie viitoare a formaţiunii lor?
Pentru că, bănuiesc, alta este misiunea lor.
Iar în privinţa articolului ,,Rusoaicele-2” – va trebui să treacă nişte ani, poate douăzeci, poate cincizeci, dragi cititori, ca să vedeţi, totuşi, câtă dreptate am avut.
Până atunci, să auzim de bine!
Când văd atâta discordie şi atâtea ambiţii, care fac numai rău neamului nostru, de-mi vine, vorba cântecului, „să dau cu cuţitul în piatră”, sau când efortul îmi este interpretat pervers, de multe ori mă gândesc, vorba marelui Eminescu, „să-mi spânzur lira în cui” şi să mă retrag la o stână sau la o mănăstire, unde m-aş simţi, între cărţile cu iz de vechime, sau între oi şi lupi, mai om.
Căci – pentru cine muncesc?!
Nu recrutează „L.A.”, de când am venit la cârma ei, sau cărţile mele, manualele şcolare, la care am trudit ani de zile, articolele de istorie etc. – unionişti, inclusiv pentru partidul lui Roşca? De ce atunci liderii acestuia lovesc în cei care muncesc pentru posibila glorie viitoare a formaţiunii lor?
Pentru că, bănuiesc, alta este misiunea lor.
Iar în privinţa articolului ,,Rusoaicele-2” – va trebui să treacă nişte ani, poate douăzeci, poate cincizeci, dragi cititori, ca să vedeţi, totuşi, câtă dreptate am avut.
Până atunci, să auzim de bine!
15 aprilie 2004
Nicolae Dabija
Nicolae Dabija
P.S. Doi saltimbanci, unul care a turnat, pe când era student, Secutirăţii moldoveneşti pe toţi basarabenii care frecventau cercurile legionare din Iaşi şi un altul – despre care se spune că a fost racolat de FSB-ul rusesc pe când studia la Praga, îşi bat joc de câteva luni de pe paginile “Flux”-ului şi de la postul ticălos Eu-TV (calomnii pentru care vor trebui să răspundă în instanţă) de numele meu, clădit cu mult greu într-o viaţă de muncă onestă. Într-o emisiune a postului de televiziune Eu-TV de vinerea trecută aceşti neoameni afirmă că “toţi scriitorii au fost turnători”. În concepţia acestor măsluitori de profesie, scriitorii, care au început Mişcarea de Eliberare Naţională, daţi la o parte de forţe oculte din fruntea Mişcării, ca locul acestora să-l preia persoanele dorite de KGB-ul din Moscova, ar fi fost cei care umblau să-i părăsească pe “activiştii” de la Muzeu şi nu invers. Tot ce gândeam, puneam în articolele şi editorialele mele, pe care le putea citi oricine. Eu eram ameninţat cu moartea şi cu arestul (de către acelaşi KGB) şi nu “muzeiştii” securişti (nu toţi erau în slujba Diavolului). Eu (ca şi alţi colegi scriitori) eram urmărit, monitorizat, tracasat: în “Chişinău, Gazetă de Seară”) de la 17 martie 1991 un N.Lupaşcu, colonel de securitate îi mărturisea unui corespondent: “Noi trebuia să-i urmărim 24 de ore din 24 pe Gr. Vieru, I. Druţă, L. Lari, N. Dabija, I. Hadârcă, D. Matcovschi, să ştim cu cine se întâlnesc, ce spun, ce intenţionează să facă”). Aici securitatea uită să-l pomenească şi pe I. Roşca şi, probabil, nu întâmplător. Pe atunci el nu era ca acum, şef de partid şi magnat de presă, cu buldogi gata să-i sfâşie pe toţi cei asupra cărora i-ar asmuţa acesta, având cu totul şi cu totul alte misiuni, pe care, după 20 de ani de activitate distructivă se constată că el şi le-a îndeplinit cu brio. Din păcate!
N. D.
1 comentarii:
Dumnezeu nu bate cu batu...atit de mare este ura ,ca pot sa spun numai aceste cuvinete "Dumnezeu nu bate cu batu".
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: