Elisa Leonida Zamfirescu: prima femeie inginer din lume

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 - d. 25 noiembrie 1973), prima femeie inginer din lume, şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, sora inginerului Dimitrie Leonida.

Tatăl său, Anastase Leonida, ofiţer de armată, şi mama sa, Matilda Gill, fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de creşterea celor 11 copii, patru fete şi şapte băieţi, şi de educaţia celor opt care au ajuns la maturitate şi care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX: în inginerie, în medicină, în artă, în învăţământ. Eliza a fost al cincilea copil al familiei Leonida.

A făcut şcoala primară la Galaţi şi liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obţinute la Paris, Viena, Berlin, Bucureşti şi a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Eliza voia să devină inginer chimist, ca bunicul său, Charles Gill.

Ca să devină inginer trebuia să obţină o diplomă de absolvire a unei secţii reale de liceu. A susţinut diferenţele la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti şi a obţinut recunoaşterea absolvirii unui liceu real. Cererea de înscriere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această şcoală, unde viitorii ingineri erau pregătiţi şi ca ofiţeri de geniu.

S-a înscris, începând cu 1909, la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912, devenind prima femeie inginer din Europa.

În momentul înscrierii, decanul a încercat s-o convingă să renunţe, aducând ca argument cei trei K: Kirche, Kinder, Küche („biserica, copiii, bucătăria”) ca elemente esenţiale pentru profilul femeii. Conducerea academiei era pusă în faţa unei situaţii inedite: era prima candidată din istoria academiei, dar scria şi vorbea impecabil limba germană cultă, avea cunoştinţe temeinice de matematică, fizică şi chimie. În final, a fost admisă. Poate a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al academiei. Cu toate acestea, era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală, a strigat: „La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică!“. Şi totuşi, abnegaţia Elizei l-a determinat pe decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, profesorul Hoffman, ca, la înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze drept „cea mai silitoare dintre silitori“.

Presa vremii a consemnat evenimentul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din ţara noastră şi din Germania“. „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912).

Investigaţiile ulterioare au arătat că era, de fapt, prima femeie inginer din Europa şi, probabil, din lume.

Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Eliza s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reuşit, cu greu, să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti, înfiinţat prin Decretul Regal nr.139 din 20 iunie 1906.

Participă la război ca membră a Crucii Roşii, ajutând şi conducând mai multe spitale de campanie, fapt pentru care a fost decorată. Merită a fi menţionată „Medalia de Război a Republicii Franceze“.

În 1918 s-a căsătorit, pe front, în localitatea Ghidiceni, cu chimistul Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. La nuntă au participat regina Maria şi principesa Ileana. Au avut două fiice: Măriuca, născută în anul 1921, şi Ancuţa Zoe, care a devenit, mai apoi, chimist, ca mama ei.

După război şi-a reluat activitatea la Institut, conducând mai multe laboratoare de analize geologice. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse de cărbune, de şisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat şi monografii: Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România (1931) şi Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei (1939).

Contribuţia sa la cercetarea bogăţiilor minerale ale României îi asigură un loc de cinste în galeria marilor figuri ale ştiinţei naţionale, europene şi mondiale.

Tot ea a pus în evidenţă calităţile bentonitei în filtrarea vinului. În paralel a activat şi ca profesoară de fizică şi chimie la Şcoala de Fete „Pitar Moş” sau la Şcoala de Electricieni şi Mecanici, condusă de fratele ei Dimitrie, din Bucureşti.

Pe 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani şi muncise 42 de ani, timp în care a arătat că dorinţa de a fi inginer venea dintr-o chemare, nu din plăcerea de a imita sau a epata.

Pentru a răsplăti contribuţiile aduse de femei în ştiinţa românească, a fost instituit, în 1997, Premiul Eliza Leonida-Zamfirescu.

A fost prima femeie membră a Asociaţiei Generale a Inginerilor din Româniaşi membră a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor Universitare.

A locuit în Bucureşti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa construită de tatăl său, Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993, această stradă se numeşte ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.

Sursa: Galateni.net, Enciclopediaromaniei.ro, traiesteromaneste.ro