Ziua Națională a României va fi sărbătorită și la Bălți

La Bălți, pe 1 și 2 decembrie vor avea loc câteva evenimente dedicate zilei naționale a României și a românilor de pretutindeni, a declarat consulul Radu Ciobotea.

Sărbătoarea va începe pe 1 decembrie la ora 17.00 în holul Teatrului Național ”Vasile Alecsandri”, unde va avea loc deschiderea salonului de carte românească. Aici vor fi expuse lucrările clasice, dar și moderne, din literatura românească. La 18.00, sărbătoarea va continua cu spectacolul ”Dialog Muzical”. Intrarea liberă.

Pe 2 decembrie, la 17.00, în incinta cinematografului ”Patria” se va difuza filmul ”Concertul” de regizorul Radu Mihăileanu. Acest film a fost declarat cel mai bun din Uniunea Europeană în anul 2010, la festivalul italian «David di Donatello». Prețul biletelor pentru elevi și studenți va fi de 5 lei, pentru maturi - 10 lei.

sursa: Basarabia de după independență

Citește mai departe...

Cel mai frumos film despre România - ”Wild Carpathia” [VIDEO]

Documentarul prezintă, din viziunea unui grup de britanici, frumuseţea Munţilor Carpaţi din România, în încercarea de a arăta străinilor minunata diversitate a faunei şi florei din zonă, dar şi în încercarea de a-i face pe români să conştientizeze "comoara nepreţuită" de care se bucură şi pe care trebuie să o conserve pentru generaţiile viitoare.

Vezi mai multe peTeava.ro

Citește mai departe...

Mesajul domnului Eugen Tomac, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a României și a Românilor de Pretutindeni

Cu ocazia celor două sărbători ale românilor – ziua închinată celui care ne-a creştinat, Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, ocrotitorul României şi al românilor, şi cea în care România a revenit în fruntariile ei fireşti – îndrept către dumneavoastră gânduri de prietenie şi respect

Permiteţi-mi să adresez îndemnul să întâmpinaţi, şi în acest an, sărbătorile neamului românesc cu mândrie şi recunoştinţă pentru cei care le-au făcut posibile şi să le celebraţi cu optimism pentru viitorul acestui neam.

La mulţi ani!

Eugen Tomac

Secretar de stat pentru românii de pretutindeni

Citește mai departe...

Distanța dintre Chișinău și Iași s-ar putea reduce cu 20 de kilometri

Distanța dintre Chișinău și Iași se va reduce cu 20 de kilometri. Asta dacă România acceptă propunerea ministrului Transporturilor, Anatol Şalaru, de a construi un pod peste Prut, scrie jurnal.md

Discuții în acest sens au fost purtate la București de către ministrul Șalaru și omologul său român, Anca Boagiu.

Cei doi oficiali au convenit crearea unui grup de lucru comun în scopul identificării unor soluții tehnice privind amplasarea podului peste râul Prut.

Podul va interconecta drumul național R1 Chișinău-Ungheni-Sculeni, prin drumul de ocolire a orașului Ungheni, cu viitoarea autostradă Târgu-Mureș-Iași-Ungheni.

Citește mai departe...

Maria Cucereanu, femeia deportată de două ori

Distinsul om de stat al României, Ion Inculeț, a fost oaspete în casa lor. În 1941, ocupanţii sovietici au smuls bărbaţii din sânul familiilor şi i-au trimis pe ultimul lor drum în Ivdel-lag, Maria rămânând în trenul deportării să nască de pe o zi pe alta. Şase ani mai târziu ea a reuşit să adoarmă vigilenţa NKVD-ului şi s-a întors acasă. Dar au arestat-o iar în 1950 şi au trimis-o într-o nouă robie, călăii neţinând cont că are trei copii minori.

Acestei curajoase femei, Maria Cucereanu din Tătărești, Strășeni, i s-au întocmit tocmai patru dosare: unul în Kazahstan, unde a fost deportată în anul 1941 și în care a încăput destinul ei și al celor trei copii pe pământ străin. Altul, instrumentat de organele NKVD din „RSS Moldovenească”, vizează scurta perioadă de libertate, dar plină de foamete şi suferinţe, după evadarea sa din robia siberiană în 1947. Cruntul dosar penal şi arestarea ei în 1950, cu o nouă deportare, vine ca un cuţit în spate. Şi tot ea face parte din dosarul soţului său, Tenuţă Cucereanu.

Prieteni cu Ion Inculeț

Era o tânără frumoasă cum rar se întâlnesc. După căsătoria nereuşită cu un beţivan leneş, în 1934 a acceptat să-i devină soţie celui mai bogat om din sat, Tenuță Cucereanu, unul dintre activiştii de vază ai Partidului Naţional Liberal din România în judeţul Chişinău. Distinsul politician şi fostul preşedinte al Sfatului Ţării, Ion Inculeț, era deseori oaspete aşteptat în casa lor.

Dar a venit 28 iunie 1940 cu hoarde sălbăticite peste capul gospodarilor, care în scurt timp s-au pomenit cu toţii în Siberia. Urcată în tren pe vârful baionetelor sovietice, Maria Cucereanu, cu doi copilaşi de mână şi însărcinată în luna a noua, urma să nască de pe o zi pe alta. A dat viaţă unui băieţel în vagonul deportării, până să ajungă la „locul destinaţiei”, în regiunea Kizyl-Orda din Kazahstan. Soţul i-a fost smuls din familie cu forţa armelor la gara Tighina şi, împreună cu alţi bărbaţi, au fost trimişi pe ultimul lor drum în lagărul de exterminare sovietic Ivdel-lag, rămânând să zacă până astăzi într-o groapă necunoscută.

Mordoveț cel bun

Odată cu terminarea războiului, deportaţii din primul val sperau să se întoarcă acasă. Însă regimul comunist nu avea de gând să le facă oamenilor o asemenea „binefacere”. Astfel, Maria Cucereanu a fost nevoită să-şi mobilizeze tot spiritul inventiv, pentru a se salva de la destinul nedrept în stepele kazahe.

S-a înţeles cu un invalid de război, Stepan Kușleak, originar din Ucraina Apuseană, un croitor demobilizat în acest oraş kazah, Cyily, și au înregistrat o căsătorie fictivă. Apelând la autoritatea sa de veteran, acesta a expediat câteva scrisori pe adresa instanţelor, de la cele raionale până la Kremlin, spre a li se permite traiul în „RSS Moldovenească”. Purtate dintr-o cancelarie în alta, scrisorile veteranului au ajuns şi la Chişinău. Într-un sfârşit, la 17 ianuarie 1947, însuşi Iosif Mordoveț, ministrul Securităţii din RSS Moldovenească, călăul principal al miilor de basarabeni deportaţi ulterior, semnează decizia de a o elibera pe Maria Cucereanu și cei trei copii ai săi din detenţia nedreaptă. Până în toamnă, ei au revenit la baştină, mulţumindu-i din suflet binefăcătorului lor ucrainean, însă casa şi averea statul nu le-au mai retrocedat, fiind nevoiţi să se adăpostească pe la rude. (Dosarul de urmărire nr. 53, instrumentat de Ministerul Securităţii al RSSM la 27 iunie 1947.)

Treisprezece ani de surghiun

În scurt timp, a venit şi anul 1949 cu al doilea val al deportărilor, care a trecut oarecum pe lângă Maria Cucereanu. Însă după ce trenurile morţii au plecat, cioflingarii din sat şi-o fi pus întrebarea: „Cum aşa, pe asta noi am trimis-o încă în anul 1941, acum le-am mai dat un contigent întreg ca să putrezească toţi acolo, dar ea se mai află fericită alături de noi…!”

Astfel, în ianuarie 1950, Maria Cucereanu a fost arestată pentru „evadare din locurile deportării”. Pentru asemenea „crimă” femeia trebuia să facă douăzeci de ani de puşcărie, însă instanţele se prefac „bune la suflet” şi-i aplică doar re-trimiterea la locul vechi al deportării, staţia Cyily din regiunea Kizyl-Orda, Kazahstan.

Au ridicat-o cu ţeava puştilor la ceafă, pe nepusă masă, astfel cei trei copii ai săi, de treisprezece, unsprezece şi opt ani, rămânând de acum şi fără mamă. Torţionarii au avut grijă să adune filă cu filă în dosarul Mariei Cucereanu. Astfel, descoperim mai multe adresări disperate ale femeii în diverse instanţe, pentru a-i permite să-şi găsească copiii şi să-şi reunifice cumva familia. Doar peste jumătate de an, minorii Grigore, Zinaida și Ion au reuşit să-şi revadă mama, iar tatăl lor, Tenuță Cucereanu, a dispărut fără veste în imensitatea gulagului.

Încă doisprezece ani au rămas Maria Cucereanu și copiii săi despărţiţi de baştină. Abia în 1962 le-a fost permisă revenirea acasă, fiind nevoiţi să reia viaţa de la zero.

Prin destinul acestei familii, puterea sovietică ocupantă în Basarabia şi-a demonstrat întregul său comportament inuman, pe care tot sovieticii îl inoculau în minţile oamenilor ca „fascist”, numai că arătând cu degetul spre cel „german”, desigur. După cum vedem, totalitarismul, fie el fascist, fie comunist, are aceeaşi sete de sânge pretutindeni.

Gheorghe MĂRZENCU, Jurnal de Chișinău

Citește mai departe...

Interviu cu profesorul Ion Coja despre inventarea holocaustului în Transnistira

Domnule profesor ION COJA, mai prin vară spuneaţi că aţi fost invitat în Israel să participaţi la o emisiune despre Holocaust, în care să vă prezentaţi în faţa telespectatorilor din Israel argumentele împotriva ideii de Holocaust. Care mai este situaţia?

Am fost invitat la emisiunea pe care o face cel mai popular moderator, mi s-a spus numele, nu l-am reţinut. Un moderator vestit de incomod, nu iartă niciun subiect care ar putea stârni interesul maxim al telespectatorilor. Invitaţia am primit-o prin iunie, din partea unui domn cu care m-am mai conversat pe Internet şi telefonic. Am fost de acord şi am propus luna septembrie, cu precizarea că nu putem aborda decât subiectul Holocaust în Transnistria, în România. Despre ce s-a întâmplat la noi, la români, afirm şi demonstrez oricând că nu a fost holocaust!… În rest, să se pronunţe alâii, eu nu am suficiente informaţii despre ce a fost la Auschwitz sau Dackau… După câteva zile mi s-a comunicat că luna septembrie nu este potrivită pentru a merge în Israel, se aşteptau la o serie de evenimente neprevăzute, legate de intenţia Palestinei de a-şi declara statalitatea. Aşa că emisiunea se amâna la o dată greu de anticipat. Atunci eu am propus să facem o emisiune format DUPLEX, eu la Bucureşti într-o redacţie TV, iar moderatorul „adversar” la Jerusalim, şi să discutăm prin satelit! Propunerea mea a fost acceptată, mi s-a cerut să discut în acest sens cu o televiziune din România, eu m-am gândit la OTV sau Neptun, le-am comunicat numele celor două televiziuni, să aleagă ei dacă au vreo preferinţă. Domnul Puiu, ca să-i zic pe numele cu care i se adresează prietenii din România, mi-a spus că vine în România cu nişte afaceri şi ca să discutăm şi emisiunea TV. Ne-am întâlnit şi am discutat.

A căzut, din păcate, şi această variantă, cu explicaţia că o emisiune în care li s-ar explica evreilor că nu a fost niciun holocaust în Transnistria, că niciun evreu nu a fost făcut săpun, ar fi o emisiune care le-ar scădea moralul şi combativitatea de care au nevoie în momentele grele prin care trece Israelul, confruntat cu înfiinţarea statului Palestina şi cu adversitatea multor state din lume. Aşteptăm deci să se risipească norii adunaţi deasupra Israelului!

Asta-i tot?

Nu chiar. Au fost foarte interesante discuţiile cu dl H.N., informaţiile primite, cu totul neaşteptate.

Cea mai interesantă?

Pe situl Armatei Israelului a apărut în vară un text neaşteptat de favorabil faţă de Mareşalul Ion Antonescu. Adică un text corect, relatând fapte care s-au petrecut întocmai. şi anume un text despre soarta paraşutiştilor evrei din aviaţia anglo-americană, căzuţi prizonieri în România guvernată de Ion Antonescu. Au fost 12 cu toţii, iar la sfârşitul războiului, toţi doisprezece erau în viaţă şi s-au putut repatria fără probleme. În mod deosebit este interesant cazul unor paraşutişti evrei pe care nemţii i-au cerut de la autorităţile române pentru a-i interoga. Românii, din ordinul lui Antonescu, au refuzat, căci nu aveau nicio obligaţie faţă de nemţi în acest sens. Cazul a ajuns să fie cunoscut şi discutat la Berlin, la cancelaria Fuhrerului, de la care Ion Antonescu a primit cererea insistentă de a-i da pe paraşutişti pentru a fi interogaţi. Mareşalul, înţelegând raţiunile militare ale unui astfel de interogatoriu, dar temându-se că nu vor fi aplicate metode de interogatoriu civilizate, a acceptat să-i „cedeze” pe prizonierii evrei, câteva zile, să fie duşi în Germania şi interogaţi, dar a pus condiţia ca acei evrei să fie în permanenţă însoţiţi de doi ofiţeri români. După o săptămână s-au întors cu toţii în România!…

S-a ştiut că era vorba de aviatori evrei?

Binenţeles! Mi s-a promis o traducere a acestui text, site-ul armatei israeliene fiind editat numai în limba ivrit! Dacă cineva dintre cititorii noştri, evrei sau români, pot să facă această traducere spre a o pune în circulaţie publică cât mai largă, ar fi grozav! Menţionez că pe site-ul Yad Vashemului a apărut cu privire la Mareşal şi această precizare: „Nu există niciun motiv (document) care să acrediteze ideea că Ion Antonescu a avut vreun amestec în pogromul de la Iaşi!” Am citat din memorie. De asemenea, în mai multe rânduri şi apăsat se vorbeşte la Yad Vashem despre refuzul lui Ion Antonescu de a-i preda pe evreii din România nemţilor, care, la un moment au trimis chiar şi garniturile de tren în care să fie transportaţi bieţii evrei. S-au întors goale în Germania…

Să fie vorba de o schimbare de atitudine a oficialităţilor evreieşti faţă de Ion Antonescu?

Eu aştept de ani de zile să se producă această schimbare! Adevărul este adevăr şi nu poate fi ţinut sub obroc la infinit!… În plus, nu mi se pare deloc întâmplător ca această repunere a adevărului în drepturile sale să se declanşeze la iniţiativa Armatei! Armata este o instituţie care cultivă demnitatea şi onoarea! Pe un ofiţer evreu, ins care este pregătit să moară oricând pentru patrie, mi-e greu să mi-l imaginez lipsit de onoare în halul în care se arată lipsit de onoare un Elie Wiesel sau Radu Ioanid! Or, minciuna cu Holocaustul din Transnistria, cu crimele lui Antonescu, ale Jandarmeriei şi Armatei Române, este o minciună dezonorantă pentru evrei. Nu-l văd eu pe un Tismăneanu sau Oişteanu capabili să resimtă această dimensiune a Holocaustului!… Există onoare, dar nu la toţi evreii!

Onoare la evrei?! Unii se îndoiesc că evreilor le este cunoscut acest sentiment! Unii evrei, vreau să zic, se îndoiesc! …V-am citat pe Dumneavoastră, mai exact spus o carte pe care mi-aşi arătat-o, scrisă în limba franceză, la care din păcate nu am acces!… Cum se numea acea carte?

Le siècle juif, de Yuri Slezkine, traducere din engleză, The Jewish Century. Da, autorul susţine, foarte pe scurt spus, că evreii au fost un popor nomad, un popor „mercurian”, de negustori, din stirpea zeului Mercur, zeu al comerţului, al celor descurcăreţi, care se pricep să-i „tragă în piept” pe ceilalţi şi să trăiască de pe urma muncii altora. E o carte ciudată, nu ştiu cum a fost primită de evrei… Autorul îi compară mereu pe evrei cu ţiganii şi alte popoare nomade, şi consideră că modul nomad de viaţă le-a pervertit sufletele. Nomadul este cel care „refuză lupta”, lupta, aş completa eu, voinicească. Nomadul se lasă înjosit dacă aceasta îi aduce un beneficiu… Spre deosebire de popoarele „apoliniene” (intră şi dionisiacii în această categorie!), adică popoarele sedentare, agrariene şi războinice, care au un cult pentru ideea de onoare şi demnitate. O anume mobilitate a spiritului pe care o capeţi ducând o viaţă nomadă, ca şi predispoziţia pentru camătă şi înşelătorie, ar fi una din explicaţiile succesului evreiesc, succes materializat în resursele financiare imense pe care au ajuns evreii să le stăpânească, dar şi în modul mercurian de comportament şi succes, pe care evreii sunt pe cale să-l impună întregii planete!… O planetă pe cale să se „jidovească”, crede Yuri! Reversul acestei teorii, care pică aşa de greu pentru orice evreu onorabil, este acela că evreii, în secolul 20, care a fost un secol „al evreilor”, au ajuns să pună capăt vieţii lor nomade şi, ştiindu-se cu sacii în căruţă, au început să evolueze acum spre un tipar uman apolinian, „boieresc”, să se intereseze tot mai mult de nobleţea gesturilor şi a comportamentului, asta în vreme ce vechile popoare apoliniene, încercând să copieze reţeta de succes evreiască, încep să alunece inexorabil spre mercurianism, îşi pierd „firea”, decad în starea pe care evreii abia ce au părăsit-o… Astfel că evreii vor continua să se deosebească de noi, căci ei devin apolinieni exact în epoca în care noi, noi creştinii în primul rând, facem pasul în afara teritoriului închinat zeului Apollon şi păşim fericiţi în interiorul hulitului mercantilism, de care evreii încep să se dezbare!… Complicat?

Îl luaţi în serios pe acest Yuri?

M-a pus pe gânduri faptul că îi bagă în aceeaşi oală pe evrei şi pe ţigani!… Riscantă operaţie, dar nu şi lipsită de argumente, de temeiuri! Prima oară când m-am gândit la vreo similitudine între evrei şi ţigani a fost mai anţărţ, când s-a inventat la Bucureşti un monument comun în memoria evreilor şi ţiganilor care nu au pierit, nu!, am spus, nu au pierit în Transnistria, şi pe care evrei mercurieni, de teapa lui Mozes Rozen sau Hary Culler, îi declară morţi de mâna asasină a Mareşalului!… Hai să luăm în serios teza acestui Yurii Gargarin, să vedem ce iese… Aşadar, evreii, care dintotdeauna sau măcar de numai două mii de ani au fost lipsiţi de sentimentul onoarei şi al demnităţii, acum, când au ţara lor, când au încetat să mai rătăcească pe toată planeta, încep să-şi modeleze o forma mentis nouă, o mentalitate conformă noii lor situaţii, de stăpâni, stăpâni ai unui teritoriu, ai unui stat, ai unei planete!(sic!) Evreii ultimelor decenii prind gustul demnităţii, al generozităţii dezinteresate, al exigenţelor morale, află de binefacerile standardului unic, ale respectului faţă de adevăr şi de propria persoană, adandonează hulitul standard dublu al nomadului… Află de respectul cuvîntului dat, chiar cu riscul anticului pereat mundus!…

Evident, evrei de onoare vor fi existat dintotdeauna, dar evreul nostru, Yuri Slezkine, are în vedere majoritatea evreimii, trăitoare sub fatalitatea unui calapod mercurian… Aceştia, adică majoritatea, evreii în general vorbind, abia de curând, de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, încep mişcarea, ultima lor migraţie masivă, „exodul” dinspre Modelul Mercur spre modelul Apollon. ( Repet, după părerea lui Slezkine, comportamentul dionisiac le-a fost evreilor la fel de străin şi nu este decât altă faţă a omului apolinic, orice ar zice Nietzsche!…) Această schimbare, ca orice schimbare serioasă, organică deci, nu se produce brusc, dintr-odată, ci durează în timp, astfel că printre evrei se va naşte curând conflictul dintre evreii mercurieni (ca să nu le zicem mercantili, denumire altminteri utilă şi potrivită), majoritari, dar în pierdere de teren, şi evreii apolinieni, în minoritate, dar tot mai mulţi, cu fiecare generaţie… Deja, fără să urmăresc în mod dedicat lumea evreiască, am băgat de seamă că istoricii evrei din generaţiile mai noi sunt mult mai exigenţi în aprecierea şi aplicarea unor metode şi principii de cercetare a istoriei, apropiindu-se de standardele validate în celelalte culturi.

Nu prea vă înţeleg!

Vreau să spun că nu prea apar în generaţia tînără succesorii lui Radu Ioanid sau Ellie Wiesel, mă refer la tinerii evrei! Istoricii evrei din Israel, cât am băgat eu de seamă, nu prea calcă pe urmele evreilor holocaustologi din România! Alde Lya Benjamin, Jean Ancel…

Apar în schimb tineri istorici români bucuroşi să susţină ei mai departe inepţiile acestor foşti istorici ai mişcării comuniste. Alde Cioroianu, alde…

Nu, nu ai dreptate. E adevărat, mai zic şi ei câte-o prostie la un talk show, mai scriu un articolaş festiv, dar nu au pretenţii că fac astfel cercetare istorică.

…Ne întoarcem la evreii de onoare, în număr tot mai mare cu fiecare generaţie!… Probabil că se poate vorbi de un conflict între generaţii la evreii de azi, ceea ce ar fi iarăşi un semn bun! Un semn de normalizare a evreilor. Să sperăm că nici ţiganii nu vor întârzia să apuce calea aceasta…

De asemenea, numărul, procentul evreilor de onoare cred că variază şi după profesie. Cum spuneam, mă aştept ca evreii militari, care nu sunt puţini, să aprecieze mult mai corect acţiunile lui Ion Antonescu, să le înţeleagă şi să le judece din prisma lor, militară, supusă altor criterii. Militarii evrei de azi, care ajung să cunoască situaţia din România anilor 1940-45, nu se poate să încuvinţeze sau să treacă cu vederea odiosul comportament al evreilor simpatizanţi comunişti din Basarabia şi Bucovina! Ei vor înţelege şi politica lui Antonescu de izolare a evreilor pe a căror loialitate statul român nu mai putea conta! Iar întâmplări precum cea relatată mai sus, a paraşutiştilor evrei, le vor înţelege şi interpreta corect, ca dovezi că nici pe departe nu poate fi vorba de un antisemitism „irepresibil”, aşa cum trăncănesc toţi evreii expiraţi, în frunte cu Teşu!

Antonescu anti-semitul? Prostia asta n-o mai cred mulţi evrei! Şi nu e de mirare că cei mai mulţi sunt militarii evrei care resping această vorbă nesăbuită. Dovadă, situl lor, unde a apărut textul amintit!

Aşi văzut cu ochii dumneavoastră acel text?!

N-am niciun motiv să mă îndoiesc. Am primit această informaţie de la domnul Puiu, un evreu de onoare! Nu întâmplător fost militar!

Ce altă informaţie v-a mai dat?

Nu propriu zis o informaţie, ci o impresie, a unui militar pensionar, care are flerul său în anumite probleme de mare anvergură: impresia dlui Puiu că autorităţile din Israel pregătesc discuţii cu partea română pe tema Ion Antonescu, a Holocaustului din Transnistria. Discuţii care nu pot avea ca finalitate decât recuperarea adevărului cât mai repede cu putinţă. Mi se pare normal să apară la conducerea Israelului oameni tineri, cu altă viziune asupra istoriei, care să priceapă că poate exista ceva mai odios decât însuşi holocaustul: inventarea unui holocaust, acuzaţia de holocaust adusă unor oameni nevinovaţi care, dimpotrivă, te-au protejat, te-au ferit de un genocid! Probabil că dovezile adunate de Ion Antonescu, duse de ruşi la Moscova după 23 august 1944 şi cumpărate de evrei de la ruşi după 1990, au ajuns să fie citite şi de evrei normali, evrei cu simţul onoarei, care şi-au dat seama de adevăr şi de cumplita crimă de care se fac vinovaţi cei care îi acuză pe români de holocaust, de genocid!

De altfel, dacă Nicolae Ceauşescu mai rămânea în fruntea ţării câteva luni, în primăvara anului 1990 era stabilit ca o delegaţie a B’nai Brith să vină la Bucureşti şi, într-un cadru solemn şi emoţionant, să prezinte mesajul de recunoştinţă al evreimii mondiale faţă de poporul român, pentru felul cum s-au purtat românii cu evreii în perioada 1940-1944.

Nu cred că am auzit bine! Vreţi să repetaţi?…

Ai auzit foarte bine: Ceauşescu a dus tratative cu conducerea mondială a evreimii şi, probabil, a ştiut să le explice că, pe termen lung, este în interesul evreilor să nu mai mintă! Să înceteze propaganda anti-românească pe această temă! …S-a ajuns la această înţelegere: evreii să recunoască public adevărul despre Antonescu şi Transnistria! ….O să încerc să aflu mai multe detalii, cine a dus aceste tratative, cine au fost consilierii lui Ceauşescu în această chestiune…

De la cine vreţi să aflaţi aceste detalii?

De la Ceauşescu!

Cum aşa?! Cum de la Ceauşescu?!

De la Ion Ceauşescu! Fratele cel mic! Am avut mai multe discuţii extrem de interesante cu domnia sa pe mai multe subiecte, am să-l caut, nu l-am mai văzut de mult! Sper să nu fi păţit ceva! Sper să nu aflu că a fost internat la spitalul Elias!… Şi să păţească apoi ce au păţit Nicu şi Zoe Ceauşescu!

Ce să păţească?

O infecţie intra-spitalicească. Se pare că Nicu şi Zoe au făcut cancerul de care au murit după o scurtă internare la Elias… Mă rog, zvonuri! Tot intra-spitaliceşti! De la Fănuş Neagu citire!

Că veni vorba, când aţi fost invitat în Israel şi aţi acceptat, nu v-a fost frică?

De ce frică?!… Aştept de multă vreme o invitaţie în Israel! E normal să se cunoască mai bine între ei oamenii care nu se înţeleg prea bine!

Ştiu că aţi primit ameninţări cu moartea din Israel, aţi sesizat şi la SRI…

Ameninţarea aceea, cu blestemul Pulsa De Nura aruncat asupra mea, se pare că a fost opera lui Jean Ancel. Bietul Ancel, înainte de a muri a avut remuşcări şi a rugat să mi se transmită cererea sa de iertăciune… L-am iertat, dar nu prea am ştiut pentru ce anume! Pentru minciunile scrise despre români, pentru Pulsa De Nura?… Am primit multe lovituri de-a lungul anilor şi câteodată n-am ştiut de la cine venea lovitura de copită!… Ceva asemănător am păţit cu Aurel Dragoş Munteanu. De pe patul morţii mi-a trimis mie şi lui Marcel Petrişor rugămintea să-i aprindem o lumînare în biserică, pentru iertarea păcatelor şi liniştea sufletului!… Dumnezeu să-i ierte pe amândoi! Au trăit în minciună, sărmanii!

Ce aţi mai aflat de la domnul Puiu?

Povestea atât de frumoasă a celor doisprezece aviatori evrei, prizonieri ai Armatei Române, a avut un sfârşit cumplit, nedrept şi tragic: în 1954, când se împlineau 10 ani de la intrarea în luptă a primilor paraşutişti evrei din trupele aliate, în cinstea lor, mi-a povestit domnul Puiu, a fost organizat un miting aviatic. Toţi cei doisprezece paraşutişti au fost invitaţi într-o tribună de onoare, să-i vadă toată lumea şi să-i ovaţioneze. Din nefericire, în modul cel mai absurd cu putinţă, un avion care făcea exhibiţii pe cer a scăpat de sub controlul pilotului şi s-a prăbuşit exact peste tribuna respectivă… I-a ucis pe toţi cei doisprezece eroi!

Chiar cumplit!… Nici nu ştii ce să zici! Domnul Puiu ce zicea?

Domnul Puiu mi-a declarat că este ateu… Pentru dînsul a fost vorba de o întâmplare, tragică, dar întâmplare, nimic mai mult! Dar eu, ca drept-credincios, nu mă împac uşor cu ideea de întâmplare într-un asemenea caz! Să mă ierte familiile acelor evrei plini de curaj şi vitejie, dar eu, fără voia mea, printr-un act reflex al minţii mele de creştin, mă întreb ce păcate au ispăşit astfel bieţii oameni! Ce crimă sau greşeală cumplită, au săvârşit în comun bieţii omeni?! Toţi doisprezece!

Nu cumva simplificaţi într-un mod aş zice prea naiv, prea …fundamentalist?

Simplific cu mintea maică-mii, care obişnuia să identifice intervenţia lui Dumnezeu, „mâna Domnului”, la tot pasul. Cu mintea maică-mii, minte de ţarancă cu patru clase, mă întreb ce făceau cei doisprezece eroi în primăvara anului 1946! Nu citeau şi ei ziarele? Nu aflaseră că la Bucureşti se ţinea un proces în care Mareşalul Ion Antonescu risca să fie condamnat la moarte pentru asasinarea a sute de mii de evrei nevinovaţi?! Nu i-a trecut niciunuia prin minte să meargă să depună mărturie la proces despre anti-semitismul lui Ion Antonescu, aşa cum resimţiseră pe pielea lor acest anti-semitism?

Insinuaţi că…

Nu insinuez nimic, ci doar încerc să înţeleg raţiunea divină, în care cred: cum a fost cu putinţă asemenea tragedie, tragedia celor doisprezece evrei pe care Ion Antonescu i-a ţinut în viaţă, i-a apărat, cu preţul ştiut: l-a înfruntat de dragul lor pe cel mai puternic om de pe planetă la acea dată?! Iar ei mor apoi, după numai câţiva ani, mor toţi deodată, răpuşi într-un mod atât de stupid de un aviator evreu, în faţa a zeci de mii de evrei, sub privirile întregului Israel!… Nu-i prea mult pentru o simplă întâmplare?!

Are ceva de tragedie greacă!

Perfectă observaţie! Iar în tragedia greacă lucrurile se petrec cumva la întâmplare?! Fără nicio motivaţie?! Fără ca spectatorii să înveţe ceva din tragedia eroului?!…

Bun, unii zic că viaţa şi omul au apărut în univers din întâmplare. Ei acceptă un lanţ de întâmplări, un lanţ de coincidenţe matematic imposibil să se producă! Vor zice aceşti atei, ca şi amicul Puiu din Israel, că şi moartea celor doisprezece aviatori a fost o întâmplare! E punctul lor de vedere, ateist! Pe mine mă tentează însă alt punct de vedere şi încerc să găsesc o explicaţie propriu zisă. În termeni creştini mă întreb ce lucru de nefăcut l-au făcut cei doisprezece, săracii de ei, de au fost loviţi atât de dur?! Iar destinul lor ce semnificaţie poartă, pentru „spectatori”? Nu spectatorii de la mitingul aviatic, ci spectatorii care contemplă spectacolul istoriei! A acelei istorii care cuprinde şi aceste două episoade! Atât de tragice!

Care sunt cele două episoade? Unul este cel petrecut la mitingul aviatic! Celălalt? La ce vă referiţi? La felul cum i-a salvat Ion Antonescu?

Am zis „tragice”! Episoade tragice! Intervenţia lui Antonescu nu este un episod tragic. Dimpotrivă! La altceva mă refeream, la alt episod din viaţa lui Antonescu, tragic rău, cel mai tragic!

Vorbiţi de proces? Procesul prin care mareşalul a fost condamnat la moarte?

La ce altceva?! A fost dreaptă condamnarea sa?

Deloc! N-a fost deloc dreaptă!

De aici trebuie pornit! De la incriminarea şi condamnarea pe nedrept a Mareşalului!.. ştii care a fost capul de acuzaţie care a atârnat cel mai greu?

Acuzaţia de crime de război săvârşite mai ales împotriva evreilor! I s-au pus în cârcă sute de mii de evrei!

Câteva sute de mii de evrei, minus doisprezece evrei, aviatorii noştri!

Nu înţeleg! Ce vreţi să spuneţi?

Nu crezi că la proces ar fi trebuit să se ţină seama de cei doisprezece evrei salvaţi de Ion Antonescu personal? Şi să se fi spus că a omorît el foarte mulţi evrei, vreo 250.000, bob cu bob număraţi, minus 12 însă! Ce vreau să zic cu asta?

Că trebuia invocat acest episod de către cei ce i-au luat apărarea Mareşalului! Probabil că avocaţii mareşalului nu cunoşteau însă acest episod!

Dar cei 12 aviatori evrei nu cunoşteau acest episod?!…

Acum înţeleg unde bateţi… Mda, cred că aveţi dreptate. Nu este normal ca din cei 12 – număr biblic, niciunul să nu intervină în proces ca martor din proprie iniţiativă şi să spună o vorbă în apărarea hulitului mareşal!… Nici atunci, la proces, nici mai apoi, vreme de 10 ani, au tăcut tăcere vinovată!… Credeţi că asta l-a supărat pe Bunul Dumnezeu?!

Dacă aş crede că aşa ceva l-ar putea lăsa indiferent pe Bunul Dumnezeu, atunci mă întreb cu ce se ocupă Doamne-Doamne pe lumea asta?!… Procesul Mareşalului a fost urmărit cu atenţie în lumea evreiască. Evrei din Statele Unite, evrei …apolinieni, s-au apucat şi au strâns mii de semnături în apărarea Mareşalului! …Mă rog, aşa se zice,aşa am auzit, cu ani mulţi în urmă, este un fel de legendă, şi m-aş bucura dacă cineva ar putea confirma această legendă! În orice caz, dacă nu e adevărat, atunci cei care au inventat acest zvon înseamnă că asta au crezut ei că ar fi trebuit să fie reacţia evreimii româneşti! Ca şi-n legenda cu statuia Mareşalului de la Haifa, ridicată de evrei în semn de recunoştinţă!

Există acea statuie?

Am cercetat oareşicât subiectul. Se pare că există la intrarea în portul Haifa o statuie care seamănă cu Mareşalul, iar evreii localnici, în bătaie de joc, le-au spus marinarilor români că aceea este statuia lui Ion Antonescu… Umor evreiesc, este celebru!… Ca şi lipsa de recunoştinţă a evreilor, încă mai celebră! …Nu ştiu exact cât este de adevărată povestea cealaltă, cu evreii din America care au semnat în 1946 o petiţie către Tribunalul Poporului, în favoarea Mareşalului! Ştiu bine însă că apărarea a citat ca martori câţiva evrei importanţi, proeminenţi, printre care pe Wilhelm Filderman, liderul politic al evreimii din România, şi pe rabinul Alexandru Şafran, liderul spiritual. Amândoi au avut mustrări de cuget toată viaţa pentru laşitatea dovedită atunci, când nu s-au prezentat la proces…

Aşadar credeţi că din tragedia celor doisprezece paraşutişti evrei se poate desprinde o învăţătură, o morală? Care?…

Îmi ceri prea mult! Nici nu sunt sigur că faptele s-au petrecut aşa cum le-am descris eu! Să zicem însă că acestea sunt faptele! Fiecare înţelege cum îl taie capul. Unii pot spune că nu e nimic de înţeles pentru că însăşi lumea, universul în întregime nu are niciun sens… Pentru mine însă toate au un sens, nu există coincidenţe întâmplătoare. Cel puţin ştiu că gândind aşa mă apăr pe mine însumi de tentaţia de a fura, de a ucide, de a minţi în situaţii în care ştiu că o pot face fără să pot fi dovedit că am furat, am ucis sau am minţit! N-au cum să mă afle nici poliţia, nici opinia publică, nici altcineva! Şi totuşi nu fur, nu ucid, nu mint. De ce? Ei, bine, la întrebarea aceasta noi, popoarele apoliniene, avem un răspuns! M-aş bucura ca acest răspuns să se iţească şi în mentalul evreiesc. E un răspuns vechi, de dinainte de Iisus Hristos, primul care l-a consemnat a fost Pitagora, dar cred că era mai vechi.

Nu vreţi să fiţi mai explicit?

Ba da! Mergi şi citeşte pe acest site Predica de pe munte a Căpitanului, la secţia Legionarii în eternitate! E citat şi Parmenide cu textul lămuritor. Mai mult de atât…

Mulţumesc!

Ai pentru ce!

O ultimă întrebare: ce mai aveţi de declarat în apărarea dumneavoastră?

Mda… Se pare că la Jerusalim s-a ajuns la concluzia că tot mai bun e adevărul!… Dar nu va fi uşor pentru evrei să întoarcă pe dos discursul lor. Trebuie să-i înţelegem, mai ales că evreii care vor veni spre noi cu acest mesaj nou, de normalitate, aceşti evrei, fiecare, ca persoane, nu au fost implicaţi în campania de calomniere a românilor! Cred că trebuie ajutaţi! Misiunea lor este grea! Eu unul m-am gândit de multe ori la momentul acesta şi am imaginat fel şi fel de scenarii. Cred că m-aş putea face util autorităţilor evreieşti – evreieşti am zis, nu israelite, cu anumite sugestii privind paşii ce urmează a fi făcuţi pentru recuperarea adevărului!

Cu alte cuvinte vă oferiţi consultanţa de specialitate?!

Exact!

Contra cost?

Om vedea! Dacă între timp devin şi eu mercurian, atunci o să coste… Pe gratis este numai în următoarele câteva luni!… Să se grăbească!

Bucureşti, 22 noiembrie 2011

A consemnat PETRE BURLACU

Citește mai departe...

Tiraspolul se oferă să ajute Moscova în problema scutului antirachetă american

Aşa-zisul ministru transnistrean de externe, Vladimir Iastrebciak, a exprimat luni disponibilitatea Transnistriei de a oferi asistenţă Rusiei în problema sistemului de apărare antirachetă, la capătul unei întâlniri avute cu liderul regiunii Igor Smirnov, relatează agenţia de presă RIA Novosti, citată de Agerpres.

Preşedintele rus Dmitri Medvedev avertizase săptămâna trecută că Rusia va lua măsuri de retorsiune împotriva SUA, în replică la instalarea în Europa a unor elemente din sistemul lor antibalistic.

'Am confirmat că, dacă există un apel corespunzător şi interes din partea rusă, Transnistria este dispusă să examineze problema acordării unei asistenţe maxime, inclusiv în contextul scutului antirachetă, şi să se implice în asigurarea securităţii Rusiei', a afirmat Iastrebciak.

Săptămâna trecută, Medvedev a anunţat un set de măsuri cu caracter militar-tehnic şi diplomatic pe care Rusia le va lua ca răspuns la instalarea elementelor sistemului american antirachetă în Europa. Între acestea se numără şi desfăşurarea sistemelor operativ-tactice Iskander în enclava Kaliningrad.

Se pare că tocmai o astfel de iniţiativă are în vedere regimul transnistrean, scrie RIA Novosti, amintind că Tiraspolul a mai sugerat şi înainte Moscovei să desfăşoare pe teritoriul Transnistriei rachete cu destinaţie strategică Iskander. De data aceasta oferta intervine în contextul unor tensiuni în creştere între cele două părţi.

Kremlinul nu-l mai doreşte pe Igor Smirnov la conducerea Transnistriei, iar justiţia rusă a declanşat mai multe dosare penale împotriva fiului acestuia Oleg, în timp ce nora sa Marina a fost eliminată din cursa pentru alegerile în Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului federal rus).

sursa: arena.md

Citește mai departe...

Proiectul ”Voluntari fără frontieră” în Cernăuți, Suceava și Bălți

Recent, Liga Tineretului Român "Junimea" din regiunea Cernăuţi – partener în cadrul proiectului transfrontalier cu genericul „Voluntari fără frontiere”, a demarat o campanie întitulată Caravana de informare , care s-a finalizat cu o conferinţa de presa la care au participat alături de managerul de proiect, Nelu Todireanu, preşedintele Fundaţiei Ana, si reprezentanţi ai celorlalţi coorganizatori, Primăria Bălți și Asociaţia "Small Euro Business" din aceiași localitate, precum și Inspectoratul Judeţean de Poliţie Suceava şi Direcţia regională de interne din Cernăuţi, comunică Centrul bucovinean de artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești din Cernăuți.

Acestea au prezentat activităţile desfăşurate până în prezent în cadrul proiectului demarat începând cu 1 martie curent si programat sa se finalizeze in aprilie 2012.
În luna mai a avut loc o campanie de informare pe temele proiectului în circa 50 de instituţii de învăţământ din Suceava, Cernăuţi si Bălţi, grupul ţintă fiind format din 3.000 de copii şi tineri din această zonă transfrontalieră.

În august au avut loc cursurile de formare la care au participat cei 60 de voluntari aleşi in urma completării unor chestionare impartite prin scoli, voluntari care, au organizat singuri prin unităţi de învăţământ din municipiile Suceava şi Cernăuţi o caravana de informare privind voluntariatul, combaterea traficului de droguri, de persoane, crima organizata, a migraţiei ilegale si infracţionalităţii transfrontaliere.
Preşedintele Fundaţiei Ana, Nelu Todireanu, a anunţat ca, in perioada următoare, caravana de informare cu temele proiectului va avea loc la Bălți.

Din conferinţa de presă desfăşurată recent la Cernăuţi a rezultat că marea problemă, fie că este vorba de Suceava, Cernăuţi sau Bălţi, este legată de consumul de droguri în rândul tinerilor.
În decembrie vor urma trei workshopuri, în Suceava, Cernăuţi şi Bălţi, scopul acestora fiind întocmirea unei strategii de dezvoltare a activităţilor de voluntariat fără frontiere, de asemenea urmând a se pune bazele unor parteneriate cu mediul de afaceri în vederea sprijinirii, pe viitor, a unor acţiuni similare, comunică Centrul bucovinean de artă.

sursa: Basarabia de după independență

Citește mai departe...

Eremia Grigorescu: “Pe aici nu se trece!”

Eremia Teofil Grigorescu (n 28 noiembrie 1863, Târgu Bujor, județul Galați - d. 21 iulie 1919, București) a fost un general de artilerie al Atmatei Române, ministru de Război între 24 octombrie 1918 – 29 noiembrie 1918, erou naţional.

Urmează şcoala primară (1870 - 1874) şi gimnaziul „Vasile Alecsandri” din Galați (1874 - 1878). Obţine diploma de bacalaureat în 1881, la Liceul Naţional din Iași. După absolvirea ciclului inferior, se înscrie la cursurile Facultăţii de Ştiinţă şi Medicină din acelaşi oraş. Urmează doar primul an, după care, în 1882, pleacă la Bucureşti şi se dedică carierei militare.

Este admis în urma unui examen la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie. După absolvirea acestei în 1884, mai urmează încă doi ani la Şcoala de artilerie şi geniu. Pentru că a obţinut rezultate excepţionale a fost ataşat comitetului de artilerie Saint Thomas d'Acquin din Paris, urmând cursurile de matematică la Sorbona (1887 - 1889).

După ce s-a întors în ţară a publicat lucrarea Calculul probabilităţilor aplicat la gurile de foc şi a început să predea cursuri de algebră superioară şi de artilerie la şcolile militare din ţară. În 1895 a înfiinţat Pulberăria de la Dudeşti, pe care a condus-o mulţi ani.

Grade militare:
sublocotenent (1884)
locotenent (1889)
căpitan (1892)
maior (1899)
locotenent-colonel (1902)
colonel (1911)

A avansat rapid în ierarhia militară, până la gradul de general de brigadă (28 noiembrie 1915), apoi, în timpul I Război Mondial, este avansat la general de divizie (1 aprilie 1917), şi general armată (24 ianuarie 1918).

Funcţii militare:
comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 şi 1 artilerie (1884; 1889-1896)
sudirector al Pulberăriei Armatei (1896-1899)
director al Pulberăriei Armatei (1899-1903)
director al Artileriei în Ministerul de război (1903-?)
comandant al Şcolii de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1907-1910)
director al direcţiei de personal din Ministerul de război
comandant al Brigăzii 3 artilerie
comandant al Diviziei 15 infanterie (1915-1917)
comandant al Corpului 6 Armată (1917)
comandant al Armatei 1 (1917-1918)
ministru de război (24 octombrie-29 noiembrie 1918)

În timp ce era director al Pulberăriei Armatei a refuzat în mod repetat să recepţioneze o comandă de fulmicoton (un tip de exploziv), achiziţionat de la firma vieneză Blumau, pentru că acesta nu corespundea caietului de sarcini. Din acest motiv a fost schimbat, din ordinul ministrului de război, Dimitrie Sturdza, din funcţia de director al Pulberăriei.

Intrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, îl găseşte pe post de comandant al Diviziei 15 infanterie. Obţine victoriile de la Mulciova şi Arabagi în Dobrogea. De aici este trimis de urgenţă cu divizia sa la Oituz. Aici va câştiga trei bătălii decisive, reuşind să stabilizeze frontul.

Până în iulie 1917 rămâne cu Divizia sa pe poziţii, apoi este trimis la Nămoloasa, în calitate de comandant al Corpului VI armată. De aici este trimis la Mărăşeşti la comanda Armatei I română şi a celei de-a IV-a rusă. În condiţii vitrege, reuşeşte să câştige bătălii extrem de grele împotriva germanilor conduşi de feldmareşalul Mackensen supranumit „spărgătorul de fronturi”. În final a fost pentru prima dată învins la Mărăşeşti de armata germană mult superioară.

Eremia Grigorescu este autorul lozincii „Pe aici nu se trece” de la Oituz şi a lozincii „Nici pe aici nu se trece”, de la Mărăşeşti. Este considerat eroul de la Mărăşeşti şi Oituz.

În momentul reintrării României în război, Grigorescu a ocupat funcţia de ministru de Război (24 octombrie 1918 – 29 noiembrie 1918) în guvernul Coandă.

După Marea Unire, a îndeplinit funcţia de inspector general de armată până la moartea sa, survenită la 21 iulie 1919, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântat iniţial în cimitirul ostaşilor de la Mărăşeşti, osemintele fiindu-i mutate ulterior la Mausoleul de la Mărășești, în sarcofagul din partea centrală a acestuia.
Lucrări
Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc de artilerie
Studiul balistic al armei Manlicher md. 1893 şi altele

Sursa: Enciclopediaromaniei.ro

Citește mai departe...

28 noiembrie 1918: Unirea Bucovinei cu Regatul României

Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu Regatul Român. La 28 noiembrie 1918, a avut loc proclamarea Unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară a Basarabiei – 27 martie 1918 - şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 decembrie 1918.

La 27 octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedintia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”.

Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă. De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru.

La 11 noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina.

Sextil Puşcariu, ajuns secretar de stat la externe, pleacă la Iaşi pentru a mulţumi Regelui Ferdinand pentru trimiterea armatei în Bucovina. După audienţă, se întâlneşte cu Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, cei doi vechi prieteni ajungând la concluzia unirii necondiţionate a Bucovinei cu România. Revenit la Cernăuţi la 23 noiembrie, Ion Nistor înmânează şefului guvernului, Iancu Flondor, un mesaj din partea guvernului român.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucranienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.

La 28 noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, tricolorul romănesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Ion Nistor a făcut o amplă expunere a motivelor istorice ale acestei declaraţii de unire. Votul Congresului a fost adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand printr-o telegramă. Regele a răspuns prin următorul mesaj:

“Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei întregului popor al acestui vechi pământ românesc, a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul Român. Din adâncul sufletului mulţumesc Proniei divine că mi-a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 de ani să se reîntoarcă la sânul ţării-mame, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului. În aceste clipe înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel, fără şovăire şi însufleţiţi de un patriotism cald, ziua binecuvântată de azi. Cu adâncă recunoştinţă primesc, dar, în numele poporului meu, întruparea Bucovinei la Regatul Român, asigurând populaţia Bucovinei că în mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească”.

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică 1 decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrcut orice aşteptare.

Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington.

Sursa: ziuanationala.ro

Citește mai departe...

27 noiembrie 1918: Sfatul Țării votează declarația de Unire necondiționată a Basarabiei cu Regatul României

În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie (4 decembrie 1917) și a fost ales ca președinte Ion Inculeț.

Prima sesiune s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin-un Înalt Decret Regal, ținându-și lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

La 27 noiembrie (10 decembrie) 1918 are loc ultima ședință a Sfatului Țării.

După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia, pe data de 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu Reagtul României , exprimându-și încrederea în viitorul noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia:

“... constatând caracterul profund democratic al structurilor sociale, legislative, guvernamentale şi cetăţeneşti ale Statului Român, precum şi adoptarea votului universal pentru alegerea Constituantei şi votarea reformei agrare.”

La data de 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, Sfatul Țării se autodizolvă.

Foto: Sfatul Țării, steag

Citește mai departe...

Al treilea război mondial va fi între SUA și China?

Expansiunea economica dar si cea militara a Chinei in regiunea Pacificului ingrijoreaza Washingtonul. De aceea, Statele Unite au incheiat un acord cu Australia privind stationarea militarilor americani in zona.

In ultimul timp, s-au acumulat tensiuni intre cele doua superputeri, facandu-i pe analisti sa prevada un posibil conflict militar in viitor, pentru asigurarea dominatiei in regiune.

Forta militara a Chinei creste pe zi ce trece. Statele Unite trimit trupe in Australia, ca raspuns. Deoarece tensiunea creste intre cele doua superputeri, Max Hastings avertizeaza in legatura cu o amenintare la pacea lumii, potrivit Daily Mail.

Americanii au fost implicati in razboiul din Coreea in anii ’50, insa atunci interventia armatei chineze a uimit lumea. Dupa aceea, zeci de ani, Statele Unite au avut o pozitie dominanta in regiunea indo-pacifica.

Cu toate acestea, totul se schimba. China a devenit o mare putere economica si tinde sa ajunga si una militara. Spectrul unui conflict armat intre superputeri, care nu a mai avut loc din 1953, se intrevede la orizont.

“Daca experienta din trecut ne este ghid, Statele Unite si China s-ar putea gasi intr-o grava criza, la un moment dat, in viitor”, a spus strategul American Paul Stares.

Marina chineza este in plina dezvoltare, achizitionand avioane si sisteme sofisticate de rachete. In acest an, China a refuzat accesul navelor americane in porturile sale. Washingtonul este din ce in ce mai sensibil la faptul ca bazele sale din Pacificul de Vest au devenit vulnerabile la rachetele chineze.

Acesta este un motiv pentru care, saptamana trecuta, SUA au incheiat un acord istoric cu Australia, pentru stationarea a 2.500 de militari americani, in partea de nord a acestei tari.

Beijingul a denuntat acordul, spunand ca “nu este adecvat sa se intensifice si sa se extinda aliante militare, nefiind in interesul tarilor din aceasta regiune”.

“Politica SUA trebuie sa creeze un climat, in care China sa nu fie tentata sa-si foloseasca puterea in regiune”, a declarat Richard Haas, presedintele Consiliului pentru Relatii Externe al SUA.

Taiwanul, o rana deschisa

O alta problema fierbinte din zona, este cea a Taiwanului, care este o rana deschisa in permanenta. SUA sunt angajate sa-i protejeze independenta. Taiwanul s-a rupt de China in 1949 si si-a stabilit un guvern propriu.

Beijingul s-a infuriat in urma vanzarii recente de arme americane catre Taiwan, in care au fost incluse si rachete balistice Patriot si 60 de elicoptere Blackhawk.

Dincolo de simplul zanganit al armeler, China desfasoara atacuri cibernetice sofisticate impotriva corporatiilor americane, cat si asupra sistemelor militare si informative guvernamentale.

Este prematur sa sugeram ca Statele Unite si China sunt pe cale sa inceapa un razboi, precum cel din noiembrie 1950. Dar nu este nicio indoiala ca SUA si China sunt dispuse sa se confrunte in regiunea indo-pacifica.

Chiar daca, din motive economice, China nu doreste un razboi, expertii militari considera ca regiunea Pacificului este locul cel mai plauzibil, pentru un conflict de mari proportii.

George Titus Albulescu – Ziare.com

Citește mai departe...

Rusia se pregătește de un război nuclear total împotriva Statelor Unite?

Rusia n-a mai fost considerată a fi o putere militară, după căderea fostei URSS. Dar cei care au subestimat Rusia se află într-o profundă eroare. Astăzi, Rusia e cea de a doua putere militară din lume (după SUA), dar şi numărul 2 în lume la producţia de petrol şi gaze. Revista ”Forbes” estimează că în Rusia se află 79 de miliardari, cu 21 în creştere faţă de anul trecut.

Un general rus de înalt rang din Armata Rusiei a declarat recent că o extindere mai spre est a

NATO (de exemplu, Ucraina sau Georgia) sau un atac al Iranului de către Israel şi SUA, ar duce la intrarea Rusiei în conflict. ”În anumite condiţii, nu exclud ca anumite conflicte locale şi regionale să degenereze în conflicte armate la scară înaltă, prin folosirea inclusiv de arme nucleare”. Cu alte cuvinte, Rusia se pregăteşte să folosească arme nucleare.

În timp ce SUA s-a dezarmat în mod naiv, Rusia deţine peste 12.000 de rachete antibalistice în sistemul ei de apărare. Multe din aceste rachete sunt îndreptate spre oraşe şi locaţii din America. Încă de la căderea URSS, Rusia a condus masive exerciţii militare în parteneriat cu naţiuni ca Iran şi China. Aceste exerciţii au fost concepute pentru a ajuta Rusia împotriva oricărui atac cu rachete din partea SUA. În plus, ruşii şi-au construit un vast sistem de buncăre subterane şi adăposturi nucleare. Unii experţi militari speculează faptul că Rusia se pregăteşte în secret pentru cel de-al treilea război mondial.

Există experţi ai serviciilor secrete occidentale care cred că Rusia face pregătiri pentru un atac împotriva Statelor Unite. Ruşii au început să facă stocuri de cereale, alimente, aur şi petrol. Buncărele subterane ale ruşilor pot înmagazina până la 326 de milioane de tone de cereale, iar cele militare până la 80 de milioane de cereale. Chiar înainte de escaladarea tensiunilor dintre Israel şi Iran, Rusia continuă să se pregătească pentru un război nuclear cu Statele Unite. În urmă cu câţiva ani, specialiştii militari ruşi au ajuns la concluzia că un război nuclear total cu SUA este de câştigat. Rusia şi-a construit astfel super-oraşe subpământene, pentru ca liderii ei de top să poată supravieţui unui război nuclear. De exemplu, se spune că Rusia deţine un gigant complex subteran, de mărimea Washington-ului, numit ”Muntele malefic”, pentru a asigura supravieţuirea în cazul celui de-al treilea război mondial.

P.S. Deci, reînvie vechiul conflict din Rusia şi SUA, la fel ca în timpul războiului rece?

Paul McGuire

noiembrie 23, 2011

NewsWithViews.com

Citește mai departe...

Adevărul despre Mareşal. Documente.

În exclusivitate pentru Tribuna Basarabiei şi Secretele Istoriei
Alexandru Moraru „BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL”. DOCUMENTE DE ARHIVĂ.

Documentul 189

PREŞIDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
SECRETARIATUL GENERAL
„CABINETUL PENTRU BASARABIA
BUCOVINA ŞI TRANSNISTRIA”

NOTĂ
1944 luna Ianuarie, ziua 26

SUMAR:
Constatările făcute
De Dl.Kolb, delegatul
Comitetului Internaţional
de Cruce Roşie de la Geneva
cu ocazia vizitei făcute la ghettourile din Transnistria.

Cu onoare se supune cunoştinţei Domnului VICE PREŞEDINTE al Consiliului de Miniştri copia raportului adresat Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din Geneva de către Domnul Kolb, asupra vizitei făcute la ghettourile din Transnistria între 10-21 Decembrie 1943.

Din cuprinsul acestui raport se desprind următoarele:
I. Situaţia statistică a deportaţilor
1) Majoritatea evreilor deportaţi în Transnistria provin din cele două provincii „Basarabia şi Bucovina”, reocupate de Români în 1941, statul român pretinzând că măsura a fost luată în urma actelor violente şi crimelor săvârşite contra armatei române pe timpul cedării provinciilor precum şi datorită cauzelor de distrugere ale oraşului Chişinău şi altor oraşe din Basarabia de către populaţia evreiască în unire cu bolşevicii, înaninte de retragerea acestora.

2) La această deportare s-a procedat în mod arbitrariu, fără a se trimite în faţa tribunalelor pe adevăraţii vinovaţi şi din această cauză actul de deportare s-a răsfrânt şi asupra nevinovaţilor.

3) Datorită condiţiilor insuficiente în care a avut loc deportarea, populaţia evreiască deportată a avut de suferit pierderi considerabile – pe care le evaluează la circa 241.000 persoane după datele statistice care au fost probabil culese pe cale particulară de la evreii cu care Dl.Kolb a luat contact chiar înaninte de vizita în Transnistria.

4) Deşi Dl. Kolb arată în cuprinsul raportului său la pagina 4, alin.1 şi 2, date statistice relative la deportarea evreilor care după Bukarester Tageslatt se cifrează la 180.000 persoane, iar după Ministerul Afacerilor Interne (date oficiale) la 110.000 persoane. (cifra de 180 000 e aberantă şi n-are suport documental - Al.M.)

Domnia sa nu ţine seama de datele oficiale ale Ministerului Afacerilor Interne şi complet eronat, după datele furnizate de către evreii interesaţi, afirmă în raportul său erori, pentru care nu s-a ostenit cel puţin de a le confrunta şi verifica cu datele oficiale.

Datorită acestui procedeu, Statul Român este pus într-o lumină defavorabilă, întrucât din constatările făcute la faţa locului rezultă că populaţia deportată a avut în toate ocaziunile cel mai larg concurs din partea Statului român şi al autorităţilor locale, aşa după cum declară însuşi evreii din Transnistria.

Dl.Kolb nu a ţinut cont nici cel puţin de rugămintea ce i-a fost adresată de către evreii din Transnistria care l-au rugat să intervină pe lângă statul român de a obţine permisiunea de a fi aduşi în ţara românească, preferând chiar viaţa de lagăr decât a rămâne în Transnistria care este ameninţată cu reocuparea de către bolşevici.

Această dorinţă nu este decât convingerea pe care au căpătat-o de la coreligionarii lor deportaţi că Statul român duce o politică tolerantă în ceea ce priveşte asigurarea vieţii chiar a evreilor deportaţi şi pe care evreii localnici din Transnistria o preferă.


II. Constatările făcute la faţa locului

1) Ghettoul Tiraspol
Evreii au confirmat că sunt foarte mulţumiţi că au de lucru suficient şi sunt bine plătiţi, că au hrană bună, lemne de încălzit şi adăpost bun.
Nu au formulat nici o reclamaţie şi nu au cerut nimic, declarând că sunt foarte mulţumiţi de viaţa lor actuală şi de tratamentul aplicat de către autorităţi.

2) Atelierele de la Odessa
evreii au declarat că se câştigă suficient pentru a se întreţine.
Nu au adresat nici o plângere şi nu au formulat nici o cerere decât că Dorohoienii, când se vor repatria, să poată pleca şi cei aflaţi la aceste ateliere.
Atelierele care urmau a fi puse la dispoziţia lor au fost găsite în bună stare, bine aerisite şi luminate şi cu posibilităţi de încălzire.

3) Ghettoul din Balta
a) Spitalul are puţine medicamente şi insturmente. Bolnavii sosiţi de la lucrarea podului peste Bug (Varvarovca şi Tribaty) sunt lipsiţi de lengerie.
b) Orfelinatele de băieţi şi fete. Copiii îmbrăcaţi în parte în pulovere. Paturile cu cearşafurile noi. Starea sănătăţii părea destul de bună.
Se simte nevoia de încălţăminte şi îmbrăcăminte.
c) Farmacia duce lipsă de medicamente.
d) Cantina distribuie masă gratuită la 120 persoane, fiind în bună stare şi cu veselă nouă.
Alimentele se pot procura după piaţă la preţurile maximale.
e) Munca evreilor este plătită cu 75 % din tariful pentru lucrătorii ucraineni.
f) Comitetul de conducere a afirmat că trăiesc în foarte buni termeni cu autorităţile locale.
g) Vizita făcută la una din locuinţele ghettoului a lăsat impresia că evreii trăiesc o viaţă lipsită de cea mai elementară higienă. S-a atras atenţiunea asupra pericolului la care se expun din această cauză atât evreii deportaţi cât şi populaţia indigenă din cauza epidemiilor care nu vor întârzia să apară.

4) Ghettoul Râbniţa
Ghettoul a fost găsit bine întreţinut, cu libertate de a circula în oraş.
Membrii comitetului au afirmat că trăiesc în bune relaţiuni cu toate autorităţile româneşti şi că evreii sunt foarte mulţumiţi de viaţa lor actuală.
Evreii păreau bine hrăniţi. Se simte nevoia de îmbrăcăminte şi de lemne.
Evreii pot cumpăra alimente la preţ maximal. Pâinea este furnizaţă de către primărie.
Boli molipsitoare nu există.
Corespondenţa funcţionează regulat.
Prefectura furnizează pe lună evreilor:
- 5000 kgr. Făină
- 500 kgr ulei
- 10000 kg cartofi
- 500 kgr brânză
- 250 kg săpun
- 1000 kg varză

5) Ghettoul din Tulcin
La întrebarea D-lui Kolb, evreii au declarat că sunt foarte satisfăcuţi de autorităţi în ceea ce priveşte libertatea şi bunăvoinţa fiind deasemenea mulţumiţi de situaţia lor. Ghettoul nu este închis şi nici păzit de poliţie şi face o bună impresie.
Nu sunt bolnavi.
Corespondenţa este destul de regulată.
Se observă lipsa lemnelor de încălzit, a îmbrăcămintei, încălţămintei şi medicamentelor.

6) Ghettoul din Djurin
Evreii au declarat că autorităţile se arată foarte binevoitoare.
Cartierul nu este înscris şi ghettoul are poliţie proprie.
Corespondenţa soseşte destul de regulat.
Ghettoul are o farmacie bine instalată.
Un spital cu 32 de paturi, un orfelinat cu 56 orfani dintre care 21 localnici.
O cantină unde se dă o dată pe zi mîncare pentru 1100 persoane.

7) Ghettoul Sargorod
Acest ghettou a făcut o bună impresie şi a demonstrat că acolo unde omul este animat de pricepere şi sârguinţă poate realiza multe lucruri frumoase. Toate instituţiile publice s-a constata că sunt bine întreţinute, autorităţile româneşti dând tot concursul posibil.
Şeful ghettoului a fost felicitat pentru munca desfăşurată.
Doctorul Teich, şeful ghettoului a afirmat în repetate rânduri că este fericit de a lucra cu autorităţile româneşti, graţie cărora s-au putut obţine aceste rezultate satisfăcătoare.
Orfelinatul, cantina şi spitalul au fost găsite în bune condiţiuni.
Orfanii sunt sănătoşi şi este interesant a se vedea că au câştigat 5-6 kgr în greutate.

8) Ghettoul Cernoveţ
Starea sanitară bună. Raporturile cu autorităţile româneşti, excelente. Corespondenţa destul de regulat. Evreii îşi cîştigă existenţa muncind în ateliere.
Ghettoul are o cantină unde se distribuie 360 porţii zilnic. Se constată lipsa îmbrăcămintei de iarnă.

9) Ghettoul Moghilev
Acest ghettou are:
- un spital cu 130 paturi cu 8 medici plus 60 medici în ghettou;
- două farmacii bine aprovizionate;
- trei orfelinate cu 665 orfani;
- o policlinică;
- patru cantine;
- unsprezece ateliere, salariile fiind înre 4-12 RKKS pe zi;
- o asociaţie de caritate a femeilor evreice;
- o şcoală primară cu 7 clase;
- o şcoală industrială;
- o şcoală de meserii;
- o brutărie.
Spitalul şi orfelinatele bine întreţinute.
Ghettoul nu este închis. Circulaţia este liberă până la ora 20.00.
Evreii au afirmat că sunt mulţumiţi de viaţa lor. Prefectul însă a făcut impresia că nu îi simpatizează pe evrei.
Pe de altă parte s-a constatat că mortalitatea a scăzut odată cu venirea acestui prefect, care a luat măsuri practice pentru combaterea ei.
Corespondenţa soseşte destul de regulat.
Se simte lipsa de îmbrăcăminte, încălţăminte şi material de educaţie.

10) Ghettoul Smerinca
Ghettoul este deschis, fără restricţiuni pentru locuitori.
Starea sănătăţii locuitorilor şi copiilor ghettoului este bună.
Evreii au raporturi excelente cu autorităţile române.
Ghettoul are:
- un spital
- o farmacie
- o grădină de copii
- un cămin pentru copii
- o cantină
- o sinagogă şi
- o baie cu instalaţii pentru deparazitare.
Nu s-a formulat nici o plângere.
Se constată lipsa de lemne, de care dealtfel duce lipsă şi populaţia indigenă, inclusiv autorităţile locale din toată Transnistria, din lipsa mijoacelor de transport şi a situaţiei speciale în care se găseşte acest teritoriu.
Lipseşte îmbrcămintea şi încălţămintea.

Cernăuţi
Relaţiile dintre reprezentanţii Guvernământului şi conducătorii evreilor sunt bune.
Evreii rămaşi trăiesc într-un cartier special, unde în ultimul timp au fost adunate la un loc. O parte din evrei sunt în serviciul Guvernământului şi al Primăriei, unde sunt retribuiţi cu salarii ca şi românii, minus 15% pentru Casa Muncii.
Domnul Guvernator şi-a înscris părerea şi măsuri aprobate de Dl. Profesor Mihai Antonescu ca evreii din Cernăuţi să nu fie obligaţi a mai purta steaua lui David.
Această măsură urmează a se traduce în fapt imediat după sosirea cuvenitului ordin.
Instituţiile de asitenţă socială ale evreilor au fost găsite satisfăcător.

Chişinău
S-a observat că cea mai mare parte din Chişinău a fost distrusă de foc în timpul retragerii ruşilor în 1941 şi restaurarea executată de către autorităţile române, după aceia, este demnă de admirat.


Diverse

1) Evreii originari din Transnistria şi care au trăit sub bolşevici sunt în bune relaţiuni cu evreii deportaţi.

2) Evreii ruşi m-au rugat să intervin pe lângă Guvernul Român pentru a le permite de a părăsi Transnistria odată cu coreligionarii lor români pentru a se instala în România, ei acceptând chiar de a fi ţinuţi ca ostatici într-un cîmp de concentrare decât de a recădea din nou sub administraţia sovietică.

3) Paragraful de mai sus, care se găseşte înscris în penultimul aliniat la paginei 24 din memoriu, ilustrează complet situaţia evreilor din Transnistria, care preferă o administraţie românească în lcoul celei sovietice, Românii dovedindu-se un popor blând şi cu înalte sentimente umanitare, chiar atunci cînd sunt constrânşi de a aplica vinovaţilor pedepse care nu intră în uzanţele sale şi că chiar dacă le aplică, acestea sun administrate cu multă generozitate.

Acest paragraf, care este însuşi afirmaţiunile Domnului Kolb, trebuia să-l împiedice de a judeca printr-un raţionament superficial bazat pe date statistice necontrolate când D-sa trage concluzia că din cauza măsurii luate de Guvern, populaţia evreiască deportată a suportat o pierdere considerabilă de circa 241.000 de sfulete, căci dacă adevărul ar fi fost acesta, Domnia sa putea fi sigur că populaţia evreiască din Transnistria, de cetăţenie sovietici, care a fost supusă la aceleaşi măsuri restrictive de deportare, nu i-ar fi cerut D-sale înalta ocorotire sub egida Crucii Roşii Internaţionale de a interveni pe lângă Guvernul Român ca să fie admisă în Ţară sub orice condiţie, numai ca să scape de sub noua stăpânire bolşevică.

Domnul Kolb greşeşte complet când peste tot locul a constata personal ce au realizat şi ce concurs larg au dat Guvernul şi autorităţile române evreilor deportaţi, care nu au avut decât cuvinte de laudă şi de mulţumire pentur noi, când fiind în posesia unor date statistice neverificate şi obţinute de o manieră nefrancă, le admite ca valabile printr-un raţionament fals, Domnia sa obţinând statistica evreilor fie din reviste, fie de la evreii primiţi la Bucureşti, fie culese la faţa locului nemanifest, nu găseşte altceva de făcut decât să scadă din datele statistice numărul celor aflaţi actualmente în Transnistria şi diferenţa să o arunce în spatele Guvernului Român, pe care îl găseşte responsabil de aceste pierderi, fără a ţine cont că masele evreieşti erau bolşevizate completamente fapt care le-au detemrinat la acte vexatorii şi crime comise la adresa armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti pe timpul cedării şi care ulterior şi-au părăsit căminele îngroşind rândurile bolşevicilor cu care s-au retras.

Domnul Kolb, lipsit de această logică aruncă în sarcina Guvernului sute de mii de morţi şi dispăruţi, constatând în acelaşi timp că acelaş Guvern le dă evreilor pe timpul refugiului cel mai larg concurs pentru organizarea vieţii în condiţiuni optime omeneşti.

Cocluziunile Domnului Kolb
1) Deportarea evreilor în Transnistria constiuie „o pagină neagră în istoria ţării”.
2) Pentru elveţian, crescut în respectul drepturilor omului (nici o pedeapsă fără judeactă nici o judeactă fără lege) măsuri arbitrare care lovesc în nevinovaţi sunt de neânchipuit.
3) Poporul elveţian, compus din 4 naţionalităţi a demonstrat că este posibil de a trăi în perfectă armonie, existând acelaşi spirit de justiţie pentur toate, fără ca partea cea mai numeroasă să exercite o predominare absolută pe care să nu o posede şi fracţiunea componentă cea mai mică.
4) Acest spirit de dreptate a permis poporului eleveţian, de limbi diferite, să fie unit frăţeşte chiar în momentele cele mai turburi din istoria sa modernă.
5) Acelaş spirit de justiţie trebuie să domnească şi în România şi în consecinţă populaţia evreiască deportată trebuie să fie redusă şi repusă în drepturile sale, ştiut fiind că România va avea nevoie de braţe şi intelegenţe numeroase pentru a-şi vindeca rănile războiului.
6) Guvernul Român a aprobat:
a) repatrierea evreilor originari din judeţul Dorohoi;
b) repatrierea orfanilor deportaţi;
c) repatrierea unui oarecare număr de priveligiaţi foşti funcţionari, pensionari, văduce de război, decoraţi, etc.
7) Guvernul român este rugat de a permite reintrarea în ţară a tuturor evreilor deportaţi, fără nici o excepţie, această măsură fiind în interesul ţării şi scăpând astfel de la o nouă catastrofă un mare număr de nenorociţi.
Lumea întreagă va aprecia orice măsură menită să atingă acest scop umanitar şi va ţine cont de ea.
8) Legile speciale, ordonanţele şi dispoziţiunile care s eopun reântoarcerii evreilor trebuiesc abrogate, pentru a li se da posibilitatea de a se întoarce la viaţă în condiţiuni normale dispunând astfel de menţinerea vechilor proprietăţi şi câştigarea existenţei prin muncă, aplicându-li-se aceleaşi legi civile şi economice ca şi celorlalte minorităţi din ţară.
9) Bunurle confiscate, valorând circa 60-70 miliarde, cum şi veniturile pierdute evaluate la 12-15 miliarde, impun Guvernului de a ajuta pe evreii care ar reveni pentru a deveni buni cetăţeni; această măsură i-ar împiedica de a face opoziţii, de a produce turburări şi acte de separaţiune.
Ajutorarea aceasta s-ar putea face prin acordarea de credite suficiente, eventuale prin mijlocirea unor cooperative formate de comun acord. Semnele necesare s-ar putea scoate din averile confiscate evreilor şi ar putea fi rambursabile pe bază de procent din câştigul anual al Cooperativelor care al lucra sub controlul special al Statului şi sub conducerea reprezentanţilor Guvernului şi asociaţiilor evreieşti.
10) Dl. Kolb şi-a exprimat dorinţa de a fi primit în audienţă de Dl.Profesor Mihai Antonescu, Vice Preşedintele Consiliului de Miniştri, pentru a-i expune şi alte chestiuni în legătură cu readucerea evreilor din Transnistria.

ALEXANDRU MORARU, istoric-arhivist şi publicist (mun Chişinău)
Copiile documentelor originale se păstrează la autor.

Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

Elisa Leonida Zamfirescu: prima femeie inginer din lume

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 - d. 25 noiembrie 1973), prima femeie inginer din lume, şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, sora inginerului Dimitrie Leonida.

Tatăl său, Anastase Leonida, ofiţer de armată, şi mama sa, Matilda Gill, fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de creşterea celor 11 copii, patru fete şi şapte băieţi, şi de educaţia celor opt care au ajuns la maturitate şi care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX: în inginerie, în medicină, în artă, în învăţământ. Eliza a fost al cincilea copil al familiei Leonida.

A făcut şcoala primară la Galaţi şi liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obţinute la Paris, Viena, Berlin, Bucureşti şi a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Eliza voia să devină inginer chimist, ca bunicul său, Charles Gill.

Ca să devină inginer trebuia să obţină o diplomă de absolvire a unei secţii reale de liceu. A susţinut diferenţele la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti şi a obţinut recunoaşterea absolvirii unui liceu real. Cererea de înscriere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această şcoală, unde viitorii ingineri erau pregătiţi şi ca ofiţeri de geniu.

S-a înscris, începând cu 1909, la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912, devenind prima femeie inginer din Europa.

În momentul înscrierii, decanul a încercat s-o convingă să renunţe, aducând ca argument cei trei K: Kirche, Kinder, Küche („biserica, copiii, bucătăria”) ca elemente esenţiale pentru profilul femeii. Conducerea academiei era pusă în faţa unei situaţii inedite: era prima candidată din istoria academiei, dar scria şi vorbea impecabil limba germană cultă, avea cunoştinţe temeinice de matematică, fizică şi chimie. În final, a fost admisă. Poate a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al academiei. Cu toate acestea, era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală, a strigat: „La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică!“. Şi totuşi, abnegaţia Elizei l-a determinat pe decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, profesorul Hoffman, ca, la înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze drept „cea mai silitoare dintre silitori“.

Presa vremii a consemnat evenimentul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din ţara noastră şi din Germania“. „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912).

Investigaţiile ulterioare au arătat că era, de fapt, prima femeie inginer din Europa şi, probabil, din lume.

Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Eliza s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reuşit, cu greu, să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti, înfiinţat prin Decretul Regal nr.139 din 20 iunie 1906.

Participă la război ca membră a Crucii Roşii, ajutând şi conducând mai multe spitale de campanie, fapt pentru care a fost decorată. Merită a fi menţionată „Medalia de Război a Republicii Franceze“.

În 1918 s-a căsătorit, pe front, în localitatea Ghidiceni, cu chimistul Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. La nuntă au participat regina Maria şi principesa Ileana. Au avut două fiice: Măriuca, născută în anul 1921, şi Ancuţa Zoe, care a devenit, mai apoi, chimist, ca mama ei.

După război şi-a reluat activitatea la Institut, conducând mai multe laboratoare de analize geologice. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse de cărbune, de şisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat şi monografii: Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România (1931) şi Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei (1939).

Contribuţia sa la cercetarea bogăţiilor minerale ale României îi asigură un loc de cinste în galeria marilor figuri ale ştiinţei naţionale, europene şi mondiale.

Tot ea a pus în evidenţă calităţile bentonitei în filtrarea vinului. În paralel a activat şi ca profesoară de fizică şi chimie la Şcoala de Fete „Pitar Moş” sau la Şcoala de Electricieni şi Mecanici, condusă de fratele ei Dimitrie, din Bucureşti.

Pe 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani şi muncise 42 de ani, timp în care a arătat că dorinţa de a fi inginer venea dintr-o chemare, nu din plăcerea de a imita sau a epata.

Pentru a răsplăti contribuţiile aduse de femei în ştiinţa românească, a fost instituit, în 1997, Premiul Eliza Leonida-Zamfirescu.

A fost prima femeie membră a Asociaţiei Generale a Inginerilor din Româniaşi membră a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor Universitare.

A locuit în Bucureşti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa construită de tatăl său, Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993, această stradă se numeşte ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.

Sursa: Galateni.net, Enciclopediaromaniei.ro, traiesteromaneste.ro

Citește mai departe...