De dragul istoriei şi nu numai: unde sunt osemintele lui Corneliu Zelea Codreanu?

La 72 de ani de la uciderea întemeietorului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, spiritele par să fie mai încinse ca oricând în legătură cu moştenirea politică şi ideologică a Legiunii. De la marşurile anuale la Tâncăbeşti (locul unde a fost ucis cel supranumit “Căpitanul”) ale Partidului pentru Patrie şi a ale Noii Drepte, la declaraţiile surprinzătoare ale lui Cristoiu la TVR, la dezvăluirile tardive din jurul asasinării lui Nicoale Iorga şi la replicile deja obişnuite ale evreimii, parcă focul s-a înteţit mai abitir ca anii trecuţi. Să fie criza economică şi morală în care se scaldă acest popor, să fie o dorinţă crescândă pentru simboluri salvatoare şi pentru supraoameni care pot veni din negurile istoriei să ne rezolve problemele? Nu pot să spun, însă ceva este într-adevăr surprinzător. Că nimeni, de 20 de ani încoace, de când aceste subiecte sub dezbăture, re-dezbătute, uitate, dezgropate, fluturate şi îngropate iar, nu şi-a pus o întrebare simplă: are Corneliu Zelea Codreanu mormânt?

Nu, nu are. Şi nici nu se ştie unde îi sunt depuse rămăşiţele pământeşti. Ştim cu siguranţă unde a fost îngropat Ceauşescu, ştim că dictatorul Carol al II-lea a fost reînhumat de către Adrian Năstase în incinta mănăstirii Curtea de Argeş, ştim chiar şi faptul că la Crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti au fost incineraţi Mareşalul Antonescu şi Ana Pauker. Dar nu ştim, încă, ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Corneliu Zelea Codreanu, ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale Decemvirilor şi Nicadorilor.

Ştim doar următoarele lucruri. Că în noaptea de Sf. Andrei 1938, 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis prin strangulare, alături de alţi 13 legionari, de către jandarmi, veşnicii câini de luptă ai oricărei conduceri autoritare din România. Căpitanul se afla încarcerat la Râmnicu Sărat sub acuzaţia de ultraj adus unui demnitar în exerciţiul funcţiunii, pentru scrisoarea trimisă fostului său mentor Nicolae Iorga, pe care îl numea un “necinstit sufleteşte”. Din ordinul dictatorului Carol al II-lea, jandarmii îi scot pe cei 14 legionari din închisoare şi îi strangulează în pădurea Tâncăbeşti, de la marginea Bucureştiului, la ordinul maiorului Dinulescu, cumnat al lui Armand Călinescu. Trupurile sunt transportate apoi la închisoarea Jilava unde sunt aruncate într-o groapă comună, împuşcate în spate pentru a simula fuga de sub escortă. Este turnat acid sulfuric peste cadavre şi sunt acoperite cu ciment şi pământ. Aceste detalii aparţin mărturiei jandarmului care l-a strangulat pe Codreanu, plutonierul Sârbu.

“O echipă de legionari, în frunte cu Corneliu Codreanu, a vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!”, anunţau a doua zi radiourile, potrivit martorilor (Olimpiu Borzea, interviu publicat în volumul “Ţara, Legiunea, Căpitanul – Mişcarea Legionară în documente de istorie orală”, Editura Humanitas, 2008). Cu o zi înainte fusese împuşcat şi Stefanescu-Goanga, rectorul Universitatii din Cluj, de către trei studenţi. Forţele de ordine operează arestări masive printre studenţii din întrega ţară, iar la Cernăuţi seful jandarmeriei (din nou, Jandarmeria!), generalul Bengliu, ordonează uciderea fără judecată sau somaţie a trei studenţi legionari, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu împuşcarea rectorului clujean.

Codreanu şi cei treisprezece legionari asasinaţi sunt deshumaţi doi ani mai târziu, în timpul guvernării lui Horia Sima alături de Mareşalul Antonescu, în 26 şi 27 noiembrie 1940. De teamă ca vinovaţii pentru uciderea Căpitanului să nu fie făcuţi scăpaţi de Antonescu, o echipă de legionari condusă de Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc, împuşcă 64 de subofiteri, ofiteri si politicieni aflati în detentie într-o aripă a Jilavei, printre care şi asasinii lui Codreanu. Cadavrele legionarilor asasinaţi în 1938 au fost scoase la ora 10 după săpăturile intense au unei echipe de legionari din Ţara Moţilor (după cum relatează însuşi Horia Sima), în dimineaţa zilei de 27 noiembrie, când deja făptuitorii fuseseră pedepsiţi de către Dumitru Groza. Mircea Nicolau, fost comandant legionar, rememorează momentul deshumării într-un articol publicat în revista “Permanenţe” din 2008:

“La 27 Noiembrie, la orele 6 dimineata, încep săpăturile pentru deshumarea Căpitanului si a camarazilor săi. Abia la 10 dimineata, stratul de pământ cu care era acoperită groapa este dat la o parte, placa de beton este îndepărtată si ea si încep să apară primele corpuri. Este semnificativ că printre primele obiecte găsite de legionari a fost geamantanul Căpitanului si o cărticică de rugăciuni care îi apartinuse tot lui. Corpurile martirilor erau asezate cu fata în jos, unul lângă altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantităti de acid sulfuric turnat în groapă, corpurile martirilor sunt aproape negre, însă toate, bine conservate. Datorită plăcii de beton turnate deasupra nu s-a permis pătrunderea aerului si a apei în groapă. Îmbrăcămintea si încăltămintea, în special, au fost găsite în bună stare. Toti martirii purtau hainele vărgate ale ocnasilor, iar în picioare, ghete sau bocanci.

Primele oseminte sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratănase. Sub bluza vărgată, familia a recunoscut flanela pe care i-o trimiseseră la închisoare. Vin apoi la rând, rămăsitele pământesti ale lui Stefan Georgescu care sunt recunoscute după portmoneu si îmbrăcăminte. Lângă el s-a găsit un geamantan de piele cu articole de toaletă, o biblie si o iconită îmbrăcată în argint. [...] Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte recunoscute imediat ca fiind ale Căpitanului. Ele au la gât cele trei cruciulite, un săculet mic de pământ, o iconită medalion si verigheta. Ochii tuturor se îneacă de lacrimi. Rămăsitele sunt luate cu mare grijă, depuse într o pânză si asezate apoi pe platforma de ciment din partea de nord a mormântului. Doamna Elena Codreanu, sotia Căpitanului si părintii lui, cu ochii scăldati în lacrimi, asează flori peste ei. [...] Platforma de ciment de peste treizeci de mii de kg, asezată de asasini deasupra mormântului, serveste drept suport pentru osemintele găsite, învelite în giulgiuri albe. Platforma îti făcea impresia unui minunat strat de flori, albul imaculat al pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.”

Codreanu este înmormântat creştineşte în 30 noiembrie 1940 în cripta de la Casa Verde, sediul Mişcării din strada Gutenberg din Bucureşti, unde în 13 februarie 1937 fuseseră înmormântaţi martirii Ionel Moţa şi Vasile Marin (căzuţi în luptă în Majadahonda, în timpul războiului civil din Spania, unde se înrolaseră alături de Generalul Franco ca şi voluntari). Înainte de înhumare, trupurile au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani în seara de 27 noiembrie, unde zeci de mii de oameni au venit în pelerinaj. Potrivit lui Horia Sima, înmormântarea Căpitanului a fost “o manifestare religioasă şi naţională de proporţii necunoscute până atunci”, condusă de Mitropolitul Gurie al Basarabiei. Toţi cei 14 legionari au fost înhumaţi în mausoleul de la Casa Verde, în acordurile Imnului Legionarilor căzuţi.

Nu se ştie exact când a fost demolat mausoleul din curtea Casei Verzi. Cândva după venirea la putere a comuniştilor, s-a produs acest mare act de sacrilegiu, mausoleul fiind distrus cu buldozerele, iar rămăşiţele pământeşti ale celor îngropaţi acolo au fost aruncate în mare tainã într-o groapă comună, rămânând nedescoperită. Casa Verde, din strada Gutenberg din Bucureşti, a rezistat peste ani, doar ca să fie demolată în acest an. A fost timp de ani de zile sediu pentru o divizie a Căilor Ferate Române. Fără a ţine cont de imensa valoare istorică a acestei clădiri, Primăria Sectorului 5 a emis pe 22 iunie 2009 o autorizaţie de demolare care a şi intrat în practică, cu toate că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN) a solicitat prefectului Capitalei să sisteze lucrările de demolare. Demolarea a fost cerută de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti, deoarece clădirea “nu are valoare arhitecturală”!

Cu siguranţă că există, undeva în arhivele fostei Securităţi, documente de pe vremea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, când a fost demolat mausoleul, iar rămăşiţele liderilor legionari aruncate în gropi comune. Actualul SRI le posedă, fără doar şi poate. Căci dacă regimul comunist şi Securitatea au ştiut să facă ceva, acel lucru a fost să noteze, să înregistreze şi să menţioneze aproape toate actiunile sale. Nu m-ar mira ca această informaţie să fie ţinută la secret dinadins, pentru a nu permite descoperirea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa şi Vasile Marin care, o dată reînhumate, ar putea deveni loc de pelerinaj şi prilej de manifestare pentru organizaţiile naţionaliste din România. Dar, aşa cum fostul premier Adrian Năstase a făcut nişte eforturi de neînţeles pentru aducerea în ţară a lui Carol al II-lea, uciaşul lui Codreanu şi vinovat de moartea a mii de studenţi nevinovaţi, aşa ar putea autorităţile române să facă un efort pentru a descoperi unde au fost îngropate de comunişti osemintele Căpitanului. Frica de manifestări şi pelerinaje, aceeaşi frică i-a determinat pe sovietici să mute la nesfârşit trupul lui Hitler şi al Evei Braun, până când urmele acestora s-au pierdut undeva în anii 1970 prin Rusia, după ce fostul ofiţer al Armatei Roşii, Vladimir Gumenyuk, a mărturisit că “încă sunt prea mulţi nazişti” ca să facă publică locaţia unde sunt rămăşiţele Fuhrerului. Diferenţa este, însă, una majoră. Codreanu nu a fost Hilter, iar lipsa unei locaţii pentru rămăşiţele sale pământeşti nu l-a împiedicat pe Ion Gavrilă Ogoranu să lupte în munţi împotriva comuniştilor până în 1976, pentru acelaşi idealuri pentru care au murit Moţa, Marin sau Codreanu. Pur şi simplu, nu a avut nevoie de aşa ceva. Însă acum nu mai e vorba dacă e sau nu nevoie, e vorba dacă suntem suficient de maturi, ca indivizi, ca popor, să ne acceptăm istoria senin şi fără ranchiună. Deci, dragi arhivişti care clociţi istoria ocultată de comunişti, ne daţi vreun semn în curând?

George Bara
sursa: www.napocanews.ro

în imagini, mausoleul demolat de comunişti, troiţa de la Tâncăbeşti, Casa Verde şi ce a mai rămas din ea acum…