”România este gata pentru unirea cu Basarabia”. Despre demagogia și lașitatea unor conducători

Declaraţia premierului român Petre Roman de la 25 septembrie 2001.

Acum 20 de ani, ziarele dintr-o parte şi alta a Prutului publicau destul de frecvent materiale despre ce se întâmplă la unii şi la alţii, în Republica Moldova şi România. Una dintre temele predilecte care apare constant, este chestiunea privind şansele unei reunificări între cele două state româneşti. Astfel, în ediţia sa din 25 septembrie 1991, ziarul bucureştean ,,România Liberă” publica o ştire cu titlul ,,România este gata pentru unirea cu Republica Moldova”, citând un interviu acordat de prim-ministrul României Petre Roman ziarului austriac ,,Die Presse”.

Mai exact, la întrebarea corespondentului vienez dacă este posibilă unirea, şeful guvernului de la Bucureşti a spus că nu vede nici o problemă din partea României şi că totul depinde de voinţa poporului moldovean. „Dacă ei vor insista, guvernul român nu se va opune unirii”, a adăugat Petre Roman. Se observă prin urmare că deşi România ar fi fost pregătită să se unească cu Republica Moldova, autorităţile de la Bucureşti nu promovau foarte insistent această idee, dar ar fi acceptat-o în cazul în care partea moldoveană ar fi fost foarte stăruitoare.

Este interesant de reţinut soluţia sugerată de Petre Roman cu privire la soarta celorlalte naţionalităţi din Republica Moldova, mai ales a ruşilor. Premierul român afirma că acestora li se va putea propune să se întoarcă în teritoriile din care provin. „Aceştia [oricum] au fost aduşi ca populaţie în Moldova doar în ultimii 10-20 de ani, de către autorităţile ruseşti, deci nu o consideră propria lor patrie”, considera Petre Roman.

Or, aici era o optică greşită din mai multe puncte de vedere: mai întâi, că marea parte a ruşilor au venit imediat după 1944 şi nu în ultimele două decenii; schimbările masive de populaţie dintre fosta metropolă şi statele naţionale care s-au operat pe larg după primul război mondial, de exemplu între Grecia şi Turcia, nu erau aplicabilă Moldovei şi Rusiei. Şi aceasta din mai multe considerente.

Amintim doar că proporţia de căsătorii inter-etnice în perioada sovietică în R. Moldova era una dintre cele mai ridicate din fosta URSS, depăşind 1/3 din total. Cu alte cuvinte, legăturile familiale erau mai puternice decât clivajele etnice.

Chişinăul, la rândul său, nu a fost prea insistent în ceea ce priveşte ideea unirii. Mircea Snegur, de exemplu, a înţeles că e mai sigur să joace cartea independenţei şi a câştigat alegerile prezidenţiale din decembrie 1991, neavând de fapt nici un contracandidat. Dar şi Alexandru Moşanu, un fervent unionist, preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, era citat de acelaşi ziar, „România Liberă”, din 24 septembrie 1991, spunând că unirea este „visul şi scopul nostru, dar îl vom face în funcţie de dorinţa popoarelor noastre şi de evoluţia relaţiilor internaţionale”.

La două decenii de atunci, politicienii de la Bucureşti şi Chişinău spun unele lucruri puţin diferit. Alexandru Moşanu, de exemplu, declara recent pentru ziarul Adevărul, ediţia de Moldova, că nu a vorbit niciodată cu Ion Iliescu despre subiectul unirii, întrucât ştia cât de aproape era acesta de Moscova. Mircea Snegur a negat şi el că ar fi discutat vreodată problema unirii cu oficialii de la Bucureşti.

Cu alte cuvinte, avem o situaţie în care şi o într-o parte şi în alta a Prutului existau oameni politici de prim rang care credeau în unire sau o admiteau, dar nu au depăşit etapa contemplativă, adică să treacă la o discuţie deschisă despre acest lucru şi să traducă „visul” într-un program politic coerent.

Igor Caşu