10 ani de la trecerea în neființă a eroului național Gheorghe Ghimpu

Zbucium. Luptă. Adevăr. Dragoste de neam şi de limbă. Demnitate. Curaj… Sunt doar câteva cuvinte care îţi apar în minte odată cu rostirea numelui lui Gheorghe Ghimpu, un luptător pentru renaşterea naţională, un disident de notorietate din timpul ocupaţiei sovietice.

Georghe Ghimpu a fost unul din puţinii Oameni, care a mers încăpăţânat şi neîngenunchiat până în ultima zi a vieţii sale.

Clipa fatală a venit la 13 noiembrie 2000, în urma unui accident stupid şi neelucidat încă. A fost ultima toamnă din viaţa lui… Şi mai avea atâtea de făcut… Au rămas atâtea şi atâtea proiecte, planuri, idei neîmplinite. A rămas nescrisă Cartea GULAG-ului. A rămas familia îndurerată. A rămas mai orfană Ideea Unirii.

Gheorghe Ghimpu a văzut lumina zilei la 26 iulie 1937, într-o familie cu rădăcini adânci, în comuna Coloniţa, jud. Lăpuşna. Gheorghe a fost fiul cel mai mare al lui Toader Ghimpu şi Irina Ursu, urmat fiind de Simion, Visarion, Valentina şi Mihai. Tuscinci sau ales cu studii superioare, pentru că aşa a ţinut cu tot dinadinsul tatăl Toader.

Gheorghe Ghimpu şi-a făcut studiile superioare la Universitatea Pedagogică din Tiraspol, Facultatea de Fizică şi Matematică (1960), studiul de doctorat făcându-l la Institutul de Fizică Biologică al Academiei de Ştiinţe URSS (Moscova, 1970-1971).

A activat în învăţământul preuniversitar, la Străşeni, şi în cel universitar, la Tiraspol şi Chişinău.

În anii ’60, Gheorghe Ghimpu a lucrat la Comitetul Central al Comsomolului din Moldova, pe când primul secretar al acestuia era Petru Lucinschi. Anume în acea perioadă, pentru prima dată, i s-a încriminat „naţionalismul”, pentru că el, ca angajat al CC al ULCTM, a pregătit un raport statistic real pentru Moscova, în care numărul grădiniţelor şi a şcolilor naţionale era indicat corect, adică se vedea cu ochiul liber insuficienţa lor raportată la numărul de copii moldoveni. Dar în republică, pe atunci, era în toi politica comunistă de deznaţionalizare a moldovenilor prin închiderea grădiniţelor şi a şcolilor de limbă română şi „reprofilarea” acestora pentru o educaţie în limba rusă. Din această cauză, Petru Lucinschi l-a concediat pe Gheorghe şi timp de trei ani, el a fost şomer : nu-l angaja nimeni la lucru; se temeau să-l ajute chiar şi prietenii.

Pentru convingerile sale politice izvorâte din ferma sa conştiinţă naţională românească şi pentru participarea la fondarea Frontului Patriotic din Basarabia şi Nordul Bucovinei, la 13 iulie 1972, împreună cu alţi intelectuali ce opuneau rezistenţă politicii oficiale (Alexandru Usatiuc, Victor Graur, Ion Şoltoianu, Mihai Moraru, Ion Vasilenco ş.a), a fost condamnat de către organele sovietice de oprimare la 6 ani privaţiune de libertate cu regim sever în lagărele de concentrare din Mordovia şi regiunea Perm ale GULAG-ului comunist.

Trecut prin GULAG, Gheorghe Ghimpu a avut de înfruntat mizeria vieţii de condamnat politic. „Ei, dar prin ce a trecut badea Gică acum ştiu numai pământul şi cei care l-au supravegheat – spune fratele său Mihai. Îmi amintesc că era nevoit să mănânce troscot, în lipsa vitaminelor, fiindcă supraveghetorii îi călcau în picioare mărarul şi pătrunjelul semănat şi crescut de el, cu grijă, din sămânţa de la Coloniţa. Mai ştiu că se înfăşura cu ziare, pe sub cămaşă, când era aruncat în carceră, ca să nu îngheţe cu totul, iar unii deţinuţi au murit pe braţele lui, suportând atacuri de cord când aflau vestea eliberării lor din detenţie, după 25 de ani de închisoare. Păcat că n-a reuşit să descrie viaţa lui din GULAG-ul sovetic.”

A rămas nescrisă Cartea GULAG-ului său personal, paginile căreia în caligrafii microscopice au tot fost rătăcite, cifrate-descifrate şi strecurate la libertate după legile conspiraţiei universale. Însă a reuşit să publice volumul de sinteză  „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni”, carte, care după cum a spus istoricul Andrei Negrei „se înscrie printre puţinele cercetări istorice la capitolul rezistenţă antisovietică ”. Prin această lucrare se manifestă şi ca publicist, istoric, explorator al arhivelor timpului, fiind un veritabil cronograf al manifestărilor de rezistenţă antitotalitaristă şi al martirajului basarbean postbelic.

De obicei, pentru luptătorii de talia lui Gheorghe Ghimpu laurii sunt amânaţi mereu pentru mai târziu, pentru o duminică a Victoriei ce le-ar răscumpăra pe toate.  Recunoaşterea a întârziat şi de această dată, cărţii domniei sale „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni”, acordându-i-se înalta distincţie UNESCO, Diploma „Corneliu Coposu”, distincţie ce urma să o ridice pe 15 noiembrie 2000. Fatală nedreptate!

După aşa-zisa eliberare din 1978, a fost persecutat în continuare, interzicându-i-se orice activitate pe făgaş pedagogic. „Revenit acasă a fost marginalizat , oferindu-i-se nişte posturi de magazioner, deşi prin cărturăria sa putea să bată o Academie de membri-corespondenţi şi academicieni”, scrie Ion Proca.

Cariera lui Gheorghe Ghimpu devenea imposibilă într-o societate în care calitatea esenţială a cetăţeanului se axa pe loialitatea lui faţă de puterea de ocupaţie comunistă, în care omul era nevoit să-şi tăinuiască adevăratele sale convingeri. De aceea, la finele anilor 80, Gheorghe Ghimpu a aderat la mişcarea democratică şi a ajuns unul dintre liderii de necontestat ai acesteia.

La 20 mai 1988 s-a constituit Frontul Popular din Moldova, iar la primul Congres este ales secretar responsabil al Sfatului şi membru al Comitetului Executiv al FPM.   Membrii Frontului Popular au fost cei care au cerut şi au obţinut permisiunea de a desfăşura prima Mare Adunare Naţională, înaugust 1989, în Piaţa „Victoriei” ,care astăzi poartă numele acelui eveniment istoric.

În perioada 1990-1994, Gheorghe Ghimpu este deputat în primul Parlament democratic al Republicii Moldova. În această postură, a abordat subiecte şi a lansat iniţiative de anvengură, cum ar fi proiectele de legi privind reabilitarea victimelor regimului comunist totalitar de ocupaţie şi despre controlul de stat. A fost şi coautor al proiectului de Lege privind cetăţenia Republicii Moldova.

A publicat în presa periodică din Republica Moldova şi România numeroase articole politice şi de atitudine civică.

A fost preşedintele Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist de Ocupaţie şi a Veteranilor de Război ai Armatei Române din Republica Moldova, reformată din 11 iunie 2000 în Partidul Naţional Român.

Dincolo de sumarele date biografice se conturează distinctul portret al unui neînvins luptător pentru cauza românească, consecvent în rostirea adevărului şi setea de libertate, ascet în necesităţi şi darnic în iubirea de Ţară, marea lui slăbiciune – acel punct vulnerabil ţintit de răuvoitori – fiind dragoste de neam, de limbă, de  ideea românismului şi de Adevăr.

Înzestrat cu un spirit acut al echităţii şi al demnităţii, omul politic, parlamentarul, publicistul, disidentul şi marele patriot Gheorghe Ghimpu şi-a consacrat întreaga sa viaţă zbuciumată cauzei naţionale, devenind un simbol al acesteia.

În ochii şi în inima multor basarabeni, Gheorghe Ghimpu va rămâne drept cel care a arborat Tricolorul pe clădirea Parlamentului.

gheorghe ghimpu

„Gheorghe Ghimpu şi-a trăit clipa astrală pe 27 aprilie 1990, când a fost aprobat Tricolorul, el fiind primul care a dat jos drapelul sovietic şi a instaurat simbolul naţional pe clădirea parlamentului” spune istoricul Andrei Negrei.  Scriitorul Ion Proca îşi aminteşte de mărturisirile lui nu mult timp după acel eveniment istoric „Ionele, îmi zicea, nu-ţi pot reda sentimentul pe care l-am simţit, când m-am văzut cu Tricolorul în mâni sus de tot, iar în stradă forfotea mulţime de lume entuziasmată gata să cuprindă acea clădire ca pe-o mamă, ca pe o izbăvire de rău. Am ameţit de bucurie şi de emoţii. Eu toată viaţa mea am avut teamă de înălţime, dar când mi s-a încredinţat arborarea Tricolorului, eu n-am ezitat. Să-mi fi spus să-l arborez pe o muchie de prăpastie totuna aş fi riscat. Asemenea cazuri sunt irepetabile în destinul unui popor.”

La 27 octombrie 2000 un tragic accident rutier îl ţintuieşte la pat şi îi curmă activitatea. Gheorghe Ghimpu şi colegul sau de Asociaţie, Ion Caftanat, se deplasau în dimineaţa zilei de 27 octombrie spre comuna Târnova, judeţul Edineţ, unde urmau să se întâlnească cu un grup de veterani de război ai Armatei Române, pentru a le înmâna ultima lor mângâiere, distincţiile Armatei Române. N-au mai ajuns la ei. După trei ore de drum, la 06.30, Gheorghe Ghimpu a pierdut controlul autoturismului şi s-a lovit în plină viteză de un copac. În urma impactului Caftanat a decedat pe loc, iar Ghimpu a fost transportat la spitalul din oraşul Donduşeni, iar apoi la Spitalul de Urgenţă din capitală. După mai multe zile de suferinţă, la 13 noiembrie 2000 a plecat la cele veşnice.

Cerul s-a întunecat şi clopotele bisericii “Sfânta Maria” din Coloniţa a bătut mai trist în acea zi, iar văzduhul a răsunat de bocetele îndureratelor rude. Îndoliată a rămas mama Irina, îndoliat – Simion, Mihai şi Valentina. Îndoliată – soţia Zina, fiica Oana şi feciorul Corneliu. Îndoliată e Coloniţa natală şi întreaga Basarabie.

La creştetul lui stă însăşi harta României Mari din care se ridică biruitoare crucea ortodoxă. Cu litere albe stă scris pe piatra lui: “Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului romanesc”.La 13 noiembrie 2005 la Cimitirul Ortodox Central din Chişinau (numit şi Cimitirul Armean) a avut loc ceremonia dezvelirii şi sfinţirii pietrei funerare la mormântul lui Gheorghe Ghimpu.

Acesta a fost visul lui cel mare „dispariţia graniţelor dintre România şi R. Moldova” şi după cum a spus Andrei Vartic „ idealul pentru care a luptat Ghimpu este cel al zilelor noastre şi trebuie împlinit”.

Din 2001 şcoala nr.94 din sat îi poartă numele, iar din februarie 2006 placa memorială din holul ei le aminteşte copiilor în fiecare zi de acest mare luptător pentru renaşterea naţională.

sursa: colonita.ucoz.com