Provocarea Moldovei

În 1989, în cadrul lucrărilor Congresului deputaţilor poporului din URSS de la Moscova, activa o comisie autorizată să aprecieze acordul semnat în 1939 de către Uniunea Sovietică şi Germania. În componenţa ei fuseseră cooptaţi şi câţiva reprezentanţi ai RSS Moldova. Aceştia sprijineau, fireşte, poziţia deputaţilor baltici, care condamnau înţelegerile secrete dintre cele două state, dar încercările lor timide de a include în textul rezoluţiei, alături de Ţările Baltice, şi Basarabia sau Moldova n-au avut sorţi de izbândă. Atât în perioada la care mă refer, cât şi mai târziu, moldovenii au suferit prejudicii din lipsa unei coeziuni interioare, oscilând între opţiunea recunoaşterii raptului Basarabiei din trupul României şi a aspiraţiilor unei eventuale reuniri şi între dorinţa pentru crearea R. Moldova cu un statut de stat independent.

Deşi divergenţele în cauză mai continuă şi astăzi, după o perioadă îndelungată de dominaţie a Partidului Comuniştilor, ultimele alegeri parlamentare au oferit forţelor de centru şi dreapta şansa de a prelua puterea: o coaliţie compusă din patru partide a format o majoritate precară, forţând comuniştii să treacă în opoziţie.

Sfâşiată în bucăţi şi cea mai săracă ţară a Europei, Moldova de azi şi-a revenit întrucâtva, făcându-şi publice adevăratele aspiraţii. Noua coaliţie guvernamentală are un nume foarte sugestiv - Alianţa pentru Integrare Europeană. În pofida boicotului comuniştilor, care lipsesc din sala şedinţelor parlamentare pe parcursul a 17 săptămâni, Alianţa a reuşit să desemneze preşedintele legislativului, să formeze guvernul şi să lanseze o serie de reforme. Graţie aceluiaşi boicot, parlamentul nu poate întruni o majoritate de voturi şi, ca urmare, n-a izbutit să aleagă preşedintele ţării, din care motiv urmează să fie dizolvat.

Dar preşedintele parlamentului Mihai Ghimpu, care, conform prevederilor Constituţiei, exercită şi funcţia de preşedinte interimar al statului, a dat dovadă de tărie, a lansat ideea organizării unui referendum în al cărui temei Constituţia ar putea fi modificată (iniţiativă aprobată şi sprijinită de parlament) şi a declarat că va dizolva legislativul numai după referendum, iar data noilor alegeri parlamentare va coincide cu data alegerilor prezidenţiale directe.

Altfel zis, Moldova a ajuns la o răspântie, urmând să aleagă calea de dezvoltare europeană sau să rămână în continuare un satelit al Rusiei cu o Transnistrie ocupată şi împănată de pacificatori.

O trecere în revistă a istoriei Lituaniei din ultimul timp sugerează ideea mai multor afinităţi. Cu o întârziere de 20 de ani, Moldova a intrat într-un proces de primeniri şi doreşte să-şi ia destinul în propriile mâini. Ar putea-o abate din acest făgaş o nouă discordanţă în interior (spre exemplu, scindarea Alianţei pentru Integrare Europeană), o eventuală revenire la putere a comuniştilor sau o intervenţie excepţională a Rusiei - un război. Dorindu-i succes acestui popor prieten, cu un destin similar destinului nostru, să ne amintim aici de o seamă de evenimente care au avut loc acum 20 de ani… şi câteva zile în urmă.

La 31 mai 1990, Parlamentul RSS Moldova a adoptat o rezoluţie prin care recunoştea independenţa proaspăt redobândită a Lituaniei, parlamentul şi guvernul acestei ţări şi condamna blocada Lituaniei impusă de Kremlin. La 10 iunie 1990, la Chişinău a fost dat publicităţii răspunsul Lituaniei - scrisoarea lui V. Landsbergis adresată preşedintelui Consiliului Suprem al Moldovei Mircea Snegur:
Am perceput cu bucurie şi cu gratitudine vestea despre decizia Consiliului Suprem al R. Moldova de a recunoaşte Parlamentul şi Guvernul Republicii Lituania independente şi de a condamna blocada impusă Lituaniei. Evenimentele din Moldova şi Lituania au un caracter ireversibil şi constituie o parte componentă a procesului de democratizare a Europei de Est.
Ne exprimăm speranţa că în viitorul apropiat ţările noastre vor colabora în calitate de parteneri şi de membri independenţi şi egali ai Comunităţii Europene.
Două zile mai târziu, la Moscova, în cadrul şedinţei Consiliului federaţiei, convocate în prezenţa lui M. Gorbaciov, M. Snegur a avut curajul de a sprijini protestul lui V. Landsbergis privind blocada impusă de autorităţile sovietice. Gestul în cauză mai constituie şi astăzi o replică elocventă la adresa celor care preferă să stea la adăpost şi să nu „tachineze ursul” supărat.

Şi totuşi în Moldova au intervenit o serie de circumstanţe nefavorabile în virtutea cărora dezideratul citat al Lituaniei întârzie cu 20 de ani. Dar iată acum devine actual.

În a doua jumătate a lunii iunie, preşedintele Parlamentului Moldovei - care a participat la festivităţile noastre organizate pe 11 martie la Vilnius -, în calitate de preşedinte interimar al statului, a emis un decret de o importanţă politică excepţională prin care revendică retragerea „necondiţionată, urgentă şi transparentă” a armatei ruse de pe teritoriul Moldovei. (Să ne amintim de importanţa documentului final adoptat în cadrul conferinţei conducătorilor de state de la Helsinki în 1992, care impunea retragerea „imediată, regulamentară şi definitivă” a trupelor militare străine din Ţările Baltice.) Prin acelaşi decret, preşedintele Mihai Ghimpu a declarat 28 iunie drept zi a comemorării ocupaţiei sovietice. În fiecare an, în această zi la mormintele victimelor represaliilor sovietice vor fi depuse flori, în instituţiile de stat vor fi ţinute minute de reculegere, iar în şcoli - „ore de comemorare a victimelor”. În centrul oraşului, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, va fi înălţat un monument dedicat memoriei victimelor regimului comunist. La 28 iunie, în cadrul unei şedinţe parlamentare, urma să fie citit raportul oficial al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova (discordanţa din interiorul coaliţiei a impus amânarea citirii raportului în cauză până la 2 iulie).

Circulă zvonuri intimidante pentru unele persoane potrivit cărora vor fi interzise simbolurile comuniste şi chiar partidul în sine. Autorităţile ruse şi mass-media de stat au reacţionat cu o explozie de furie şi injurii, ameninţări şi revendicări de a abroga decretul „profanator” (M. Ghimpu a refuzat). Adversarii săi evită subiectul ocupaţiei, preferând să discute despre un „destin istoric comun” şi să abordeze o gândire pragmatică spre „a nu prejudeca interesele de stat”. Comuniştii blamează „extremismul” şi se declară gata să apere democraţia. O poveste veche şi mult prea bine cunoscută!

(Acest articol al fostului preşedinte al Lituaniei, acum europarlamentar, Vytautas Landsbergis, a fost publicat recent în presa lituaniană)