Localitatea a aparut intr-un loc intermediar intre gurile raurilor Dunarea si Nistru, unde se aflau puncte importante pe caile comerciale de pe litoralul nord-pontic. Despre aceasta se mentioneaza in lucrarea imparatului Constantin Porfirogenetul, datata cu mijlocul secolului al X-lea. Conform relatarilor autorului bizantin, negustorii care calatoreau pe cunoscutul drum «de la varegi la greci», de la gura Nistrului se indreptau «spre raul Nistru si, izbutind acolo sa faca popas, se odihnesc»[1].
In secolele XV-XVI pe teritoriul dintre Cetatea Alba si Chilia incearca sa se stabileasca tatarii. Trecand in 1634 prin Moldova, calatorul italian Niccolo Barsi relateaza ca, innoptand intr-un sat turcesc, numit Schinoasa, din apropierea Chiliei, locuitorii lui s-au mirat ca nu l-au «omorat tatarii numiti nogai». Urmatorul popas Niccolo Barsi l-a facut la Arabath. Arabath este, probabil, localitatea Tatarbunar, deoarece calatorul italian s-a oprit apoi la Cetatea Alba. Deci, Arabath se afla la jumatate de cale dintre Chilia si Cetatea Alba.
De subliniat ca la Chilia si la Arabath, Niccolo Barsi a poposit in familii de romani moldoveni. Niccolo Barsi relateaza ca a parcurs drumul ce duce spre o localitate numita Arabath, cu mare teama sa nu fie «ucis in drum» din cauza tatarilor. Apoi el mentioneaza: «Ajungand seara in acel sat, m-am dus sa ma adapostesc in casa unei batrane moldovence renegate[2]»[3].
O dovada certa ca Arabathul este denumirea anterioara a localitatii Tatarbunar o constituie marturia lui Niccolo Barsi ca aici se gasea o cetate abia construita: «In acest sat se afla o preafrumoasa intaritura, ridicata de curand, dar nepusa in stare de aparare si neinzestrata cu tunuri»[4]. Amanunte referitoare la aceasta fortareata contin notitele de calatorie ale calatorului turc Evlia Celebi: «In anul 1046 (5 iunie 1636 – 25 mai 1637), cand Kenan pasa era guvernator al eyaletului Oceakov, el a cladit din nou aceasta cetate. Este o cetate mica, zidita solid, in forma de patrulater, avand de jur imprejur o mie de pasi. Are o poarta ce se deschide in partea de sud, iar in cele patru colturi se gasesc patru turnuri inalte»[5].
Cauza ridicarii cetatii, dupa acest calator turc, a fost urmatoarea: «Pe locul unde se afla aceasta cetate, se gasea mai inainte un loc mlastinos si plin de trestii, din care pricina haraminii moldoveni si tatarii atacau in aceste locuri caravanele. De aceea este o casa de salvare, zidita intr-un loc minunat»[6].
In 1657, calatorul turc Evlia Celebi face o descriere succinta a intriorului fortaretei: «In prezent, inauntrul cetatii se afla o geamie, un hambar de grau, locuinte mici, dar utile, pentru o suta cincizeci de ostasi, precum si un dizdar. Dar in interiorul cetatii nu exista nici un fel de edificii de binefacere»[7], adica spitale, aziluri etc.
Fortareata se afla langa o mica localitate, pe care Evlia Celebi o considera oras. Numarul institutiilor publice era limitat: «In orasul din afara cetatii se gasesc doua sute de case saracacioase acoperite cu stuf, un han, o baie stramta, vii si gradini. Stapanul ei este un om al vacufului trimis de catre Abdullatif bei, unul dintre capugii Inaltei Porti, care, la randul sau, a fost desemnat de catre raposatul Kenan pasa»[8].
In continuare Evlia Celebi enumera veniturile vacufului, pe care le percepe administratorul (mutevelli). «El incaseaza de la caravanele ce vin si pentru prizonierii ce sunt adusi sau trec pe aici taxele de negot si de vama, si platindu-i pe soldatii din cetate, se ingrijeste astfel de paza drumurilor»[9]. Din aceasta se poate concluziona ca cetatea a fost construita pentru a organiza paza drumurilor, iar intendentul vacufului strangea bani de la negustori, pentru a-i plati pe cei care asigurau securitatea calatorilor si a averii lor.
Niccolo Barsi mai relateaza ca in sat si in imprejurimile lui existau «multe mori de vant si multe fantani bune»[10]. De la una din aceste fantani, care apartinuse unui tatar, provine denumirea localitatii – Tatarbunar. El aminteste si de un turc localnic: «In acest sat am regasit pe un turc pe care-l cunosteam (…). Acesta m-a primit cu mari semne de bucurie, oferind sa cineze cu mine. Mi-a adus un miel intreg frip in cuptor si rachiu, deoarece in acel loc nu se gasea vin. Dupa cina m-a rugat foarte staruitor sa nu plec de acolo pana ce nu voi avea tovarasi de drum, aceasta cale fiind foarte primejdioasa din cauza incursiunilor pe care le fac tatarii prin acele tinuturi si campii»[11].
Prin urmare, in localitate traiau romani si turci. Despre tatari se relateaza doar ca erau foarte periculosi pentru calatori, dar ei nu sunt mentionati ca sedentari cu localitati stabile.
Treptat insa unii tatari, care se aflau in apropierea Dunarii si a litoralului Marii Negre, au inceput sa faca sate, trecand la un mod de viata seminomad.
Otomanii au format o circumscriptie cu centrul la Tatarbunar. Pentru indeplinirea functiilor judecatoresti, la Tatarbunar a fost numit un kadiu. Romanii ortodocsi care locuiau la Tatarbunar plateau ghizie (capitatie platita de nemusulmani). In 1712, printre circumscriptiile contribuabilii carora plateau gizie fiscului musulman, este mentionata si cea de la Tatarbunar.
In 1673, hanul din Crimeea si beilerbeiul de Silistra, Halil pasa, au stabilit hotarul dintre teritoriul ocupat de nogai si cel ramas sub jurisdictia domnului Moldovei. In documentele ulterioare hotarul stabilit atunci pe cursul raului Ialpug si Valul Traian de Sus a fost numit «hotarul lui Halil pasa». Campia de la sud de Codri, rupta din trupul Moldovei si data nogailor, in documentele otomane se numea «iurtul (mosia – n.n.) lui Halil pasa», iar in cele romanesti – Bugeac. Cu «iurtul lui Halil pasa» se marginea si circumscriptia Tatarbunar.
Tatarbunarul era o statiune importanta pe drumul de ducea de la gurile Dunarii spre Oceakov in secolul al XVIII-lea, despre care este consemnat in notitele unui calator anonim turc din 1740.
In circumscriptia Tatarbunar se aflau sate locuite de tatari, care se deosebeau de cele ale nogailor din Bugeac si din stanga Nistrului. Dupa intrarea, in septembrie 1770, in Tighina si Cetatea Alba a trupelor ruse, mai intai in supusenia Ecaterinei a II-a au trecut nogaii din neamul Edisan (din stanga Nistrului) si cei din Bugeac, apoi si tatarii din circumscriptia Tatarbunar. La 3 octombrie 1770, marzacul care se afla in fruntea tatarilor din circumscriptie, declarase autoritatilor ruse: «Subsemnatul, impreuna cu tatarii supusi mie, urmand exemplul tatarilor din Edisan si din Bugeac…, despartindu-ne definitiv de regiunea turca si unindu-ne cu Imperiul Rus, comandantul primei armate general-feldmaresalul P.A. Rumeantev ne permite sa ne aflam impreuna cu averea noastra in satele noastre din apropierea oraselului Tatarbunar»[12].
La 11 martie 1771 generalul Veisman raporta lui P. Rumeantev ca o buna parte a satelor din sudul spatiului dintre Prut si Nistru se afla sub autoritatea hanului din Crimeea, pe cand in acel moment la Tatarbunar nu se afla nici un locuitor.
Dupa ocuparea cetatii Tatarbunar, autoritatile ruse au organizat in ea un depozit pentru alimente. In luna aprilie 1771, acelasi general Veisman poruncea colonelului Korret, care sa afla in fruntea garnizoanei de la Tighina, sa trimita paine in depozitul de la Tatarbunar. Pentru aceasta erau utilizate carute cu boi din satele romanesti.
In casele parasite de locuitorii din circumscriptia Tatarbunar erau cazati ostasi rusi. La 4 iulie 1771 generalul Veisman, printr-un ordin, poruncea ca in satele fara locuitori din apropierea Tatarbunarului sa fie gazduiti cazacii. Tot la Tatarbunar autoritatile ruse au organizat o posta de cai.
Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, locuitorii incep sa revina la casele lor. Mai intai s-au intors acei care se refugiasera peste Dunare, iar romanii – din satele aflate in tinuturile din centrul Moldovei. Apoi au revenit si unii tatari, care se evacuasera la est de Bug. La 23 septembrie 1779, A. Stahiev, reprezentantul rus la Istanbul, raporta la Petersburg ca din Kuban un mare grup de tatari din Crimeea au sosit cu corabiile lor la Cetatea Alba.
In timpul razboiului ruso-turc din 1787-1791 armata rusa a ocupat cetatile ce se aflau sub autoritatea otomanilor. Trecand in 1790-1791 prin Moldova, ofiterul suedez Campenhausen scrie: «In zona de la Tatarbunar exista unele lacuri sarate, pe a caror suprafata soarele aduce sare marina (adica apa se evapora, iar la fundul lacurilor se sedimenteaza sare marina – n.n.). Veniturile aduse de aceasta sare au revenit in trecut hanului Crimeei, acum insa, dupa desfiintarea acestuia (au trecut – n.n.) pasei din Ismail»[13].
La 30 iunie 1790 autoritatile militare ruse din Cetatea Alba raportau situatia din cetatile Chilia si Tatarbunar, aflate sub autoritatea otomana: «La data de 28 iunie a lunii curente, au sosit aici la Chilia, prin Tatarbunar (…) originari din Chilia, si au aratat urmatoarele: au pornit din Chilia la data de 25 (iunie) si pe drum nu au vazut nici o patrula turceasca, nici pana la Tatarbunar, nici de la Tatarbunar pana la Cetatea Alba»[14].
La finele anului 1806, fara a declara razboi Portii, armata rusa a ocupat Tarile Romane. A fost ocupat si Tatarbunarul. In localitate erau 150 de case. Aici au fost amplasati 6 cazaci, care aveau misiunea sa ii impuna pe localnici sa puna cai de posta la dispozitia militarilor rusi.
Evenimentele aveau loc intr-o perioada cand in Imperiul Otoman existau diferite miscari separatiste. In fruntea unor forte anti-guvernamentale se afla Pehlivan oglu, care ocupase Smilul. Pentru contracararea pericolului, la 5 ianuarie marzacii din Bugeac au propus generalului Meiendorf sa permita crearea unui cordon de nogai inarmati pe linia Musait-Tatarbunar. Insa Poarta, intre timp, a declarat razboi Petersburgului. A urmat evacuarea turcilor si tatarilor/nogailor din spatiul dintre Prut si Nistru.
Din cauza abuzurilor comise de armata rusa de ocupatie, majoritatea locuitorilor parasesc locurile de trai, transferand-se in interiorul tarii.
Conform pacii din 1812, Tatarbunarul impreuna cu alte localitati ale Moldovei de Est, numita ulterior Basarabia, au fost anexate la Rusia. O parte din populatia romaneasca locala s-a intors in orasel.
In 1816 locuitorii recent sositi ai oraselului Tatarbunar au demolat constructiile de piatra ramase din perioada dominatiei otomane, inclusiv fortareata Tatarbunar.
In 1827 sunt inregistrate (descrise) temeliile constructiilor din piatra ce au fost distruse in 1816, printre care se aflau si cele ale cetatii. Temelia cetatii forma un patrat cu o latura de 24 sageni. Fortareata a avut pereti dubli si cate un turn la fiecare colt. In orasel mai ramasesera urmele unor bai, moschei si altor constructii. In vecinatatea Tatarbunarului se aflau mai multe izvoare, 5 fantani de piatra.
In 1827 in Tatarbunar existau numai urmatoarele cladiri din piatra: o biserica, o casa de stat, 104 locuinte, 16 dughene, o posta de cai, un beci, 29 bordeie, 2 carciume, o fierarie, 2 mori de apa si 6 mori de vant. Pana la 1770 Tatarbunarul a fost considerat un orasel infloritor.
In 1827 in orasel traiau 691 persoane. Printre locuitorii birnici erau 140 tarani moldoveni, la care se adaugau 23 fete bisericesti, 28 mazili, 16 suditi austrieci (de origine romana). In orasel mai locuiau 412 tarani ucraineni, 38 evrei, 22 imigranti din Balcani si 12 persoane ale familiilor unor ofiteri in retragere.
Cel mai repede crestea numarul ucrainenilor, o familie fiind constituita, in medie din 5,2 persoane. Familiile romanilor moldoveni numarau in medie 3,2 persoane, fiind cele mai mici, deoarece au avut de suportat calvarul ocupatiei militare straine. De asemenea, din cauza unei migratii masive, comunitatea ucraineana se intareste in continuare, astfel oraselul Tatarbunar transformandu-se treptat intr-o localitate populata preponderent de reprezentantii acestei etnii.
(Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
In secolele XV-XVI pe teritoriul dintre Cetatea Alba si Chilia incearca sa se stabileasca tatarii. Trecand in 1634 prin Moldova, calatorul italian Niccolo Barsi relateaza ca, innoptand intr-un sat turcesc, numit Schinoasa, din apropierea Chiliei, locuitorii lui s-au mirat ca nu l-au «omorat tatarii numiti nogai». Urmatorul popas Niccolo Barsi l-a facut la Arabath. Arabath este, probabil, localitatea Tatarbunar, deoarece calatorul italian s-a oprit apoi la Cetatea Alba. Deci, Arabath se afla la jumatate de cale dintre Chilia si Cetatea Alba.
De subliniat ca la Chilia si la Arabath, Niccolo Barsi a poposit in familii de romani moldoveni. Niccolo Barsi relateaza ca a parcurs drumul ce duce spre o localitate numita Arabath, cu mare teama sa nu fie «ucis in drum» din cauza tatarilor. Apoi el mentioneaza: «Ajungand seara in acel sat, m-am dus sa ma adapostesc in casa unei batrane moldovence renegate[2]»[3].
O dovada certa ca Arabathul este denumirea anterioara a localitatii Tatarbunar o constituie marturia lui Niccolo Barsi ca aici se gasea o cetate abia construita: «In acest sat se afla o preafrumoasa intaritura, ridicata de curand, dar nepusa in stare de aparare si neinzestrata cu tunuri»[4]. Amanunte referitoare la aceasta fortareata contin notitele de calatorie ale calatorului turc Evlia Celebi: «In anul 1046 (5 iunie 1636 – 25 mai 1637), cand Kenan pasa era guvernator al eyaletului Oceakov, el a cladit din nou aceasta cetate. Este o cetate mica, zidita solid, in forma de patrulater, avand de jur imprejur o mie de pasi. Are o poarta ce se deschide in partea de sud, iar in cele patru colturi se gasesc patru turnuri inalte»[5].
Cauza ridicarii cetatii, dupa acest calator turc, a fost urmatoarea: «Pe locul unde se afla aceasta cetate, se gasea mai inainte un loc mlastinos si plin de trestii, din care pricina haraminii moldoveni si tatarii atacau in aceste locuri caravanele. De aceea este o casa de salvare, zidita intr-un loc minunat»[6].
In 1657, calatorul turc Evlia Celebi face o descriere succinta a intriorului fortaretei: «In prezent, inauntrul cetatii se afla o geamie, un hambar de grau, locuinte mici, dar utile, pentru o suta cincizeci de ostasi, precum si un dizdar. Dar in interiorul cetatii nu exista nici un fel de edificii de binefacere»[7], adica spitale, aziluri etc.
Fortareata se afla langa o mica localitate, pe care Evlia Celebi o considera oras. Numarul institutiilor publice era limitat: «In orasul din afara cetatii se gasesc doua sute de case saracacioase acoperite cu stuf, un han, o baie stramta, vii si gradini. Stapanul ei este un om al vacufului trimis de catre Abdullatif bei, unul dintre capugii Inaltei Porti, care, la randul sau, a fost desemnat de catre raposatul Kenan pasa»[8].
In continuare Evlia Celebi enumera veniturile vacufului, pe care le percepe administratorul (mutevelli). «El incaseaza de la caravanele ce vin si pentru prizonierii ce sunt adusi sau trec pe aici taxele de negot si de vama, si platindu-i pe soldatii din cetate, se ingrijeste astfel de paza drumurilor»[9]. Din aceasta se poate concluziona ca cetatea a fost construita pentru a organiza paza drumurilor, iar intendentul vacufului strangea bani de la negustori, pentru a-i plati pe cei care asigurau securitatea calatorilor si a averii lor.
Niccolo Barsi mai relateaza ca in sat si in imprejurimile lui existau «multe mori de vant si multe fantani bune»[10]. De la una din aceste fantani, care apartinuse unui tatar, provine denumirea localitatii – Tatarbunar. El aminteste si de un turc localnic: «In acest sat am regasit pe un turc pe care-l cunosteam (…). Acesta m-a primit cu mari semne de bucurie, oferind sa cineze cu mine. Mi-a adus un miel intreg frip in cuptor si rachiu, deoarece in acel loc nu se gasea vin. Dupa cina m-a rugat foarte staruitor sa nu plec de acolo pana ce nu voi avea tovarasi de drum, aceasta cale fiind foarte primejdioasa din cauza incursiunilor pe care le fac tatarii prin acele tinuturi si campii»[11].
Prin urmare, in localitate traiau romani si turci. Despre tatari se relateaza doar ca erau foarte periculosi pentru calatori, dar ei nu sunt mentionati ca sedentari cu localitati stabile.
Treptat insa unii tatari, care se aflau in apropierea Dunarii si a litoralului Marii Negre, au inceput sa faca sate, trecand la un mod de viata seminomad.
Otomanii au format o circumscriptie cu centrul la Tatarbunar. Pentru indeplinirea functiilor judecatoresti, la Tatarbunar a fost numit un kadiu. Romanii ortodocsi care locuiau la Tatarbunar plateau ghizie (capitatie platita de nemusulmani). In 1712, printre circumscriptiile contribuabilii carora plateau gizie fiscului musulman, este mentionata si cea de la Tatarbunar.
In 1673, hanul din Crimeea si beilerbeiul de Silistra, Halil pasa, au stabilit hotarul dintre teritoriul ocupat de nogai si cel ramas sub jurisdictia domnului Moldovei. In documentele ulterioare hotarul stabilit atunci pe cursul raului Ialpug si Valul Traian de Sus a fost numit «hotarul lui Halil pasa». Campia de la sud de Codri, rupta din trupul Moldovei si data nogailor, in documentele otomane se numea «iurtul (mosia – n.n.) lui Halil pasa», iar in cele romanesti – Bugeac. Cu «iurtul lui Halil pasa» se marginea si circumscriptia Tatarbunar.
Tatarbunarul era o statiune importanta pe drumul de ducea de la gurile Dunarii spre Oceakov in secolul al XVIII-lea, despre care este consemnat in notitele unui calator anonim turc din 1740.
In circumscriptia Tatarbunar se aflau sate locuite de tatari, care se deosebeau de cele ale nogailor din Bugeac si din stanga Nistrului. Dupa intrarea, in septembrie 1770, in Tighina si Cetatea Alba a trupelor ruse, mai intai in supusenia Ecaterinei a II-a au trecut nogaii din neamul Edisan (din stanga Nistrului) si cei din Bugeac, apoi si tatarii din circumscriptia Tatarbunar. La 3 octombrie 1770, marzacul care se afla in fruntea tatarilor din circumscriptie, declarase autoritatilor ruse: «Subsemnatul, impreuna cu tatarii supusi mie, urmand exemplul tatarilor din Edisan si din Bugeac…, despartindu-ne definitiv de regiunea turca si unindu-ne cu Imperiul Rus, comandantul primei armate general-feldmaresalul P.A. Rumeantev ne permite sa ne aflam impreuna cu averea noastra in satele noastre din apropierea oraselului Tatarbunar»[12].
La 11 martie 1771 generalul Veisman raporta lui P. Rumeantev ca o buna parte a satelor din sudul spatiului dintre Prut si Nistru se afla sub autoritatea hanului din Crimeea, pe cand in acel moment la Tatarbunar nu se afla nici un locuitor.
Dupa ocuparea cetatii Tatarbunar, autoritatile ruse au organizat in ea un depozit pentru alimente. In luna aprilie 1771, acelasi general Veisman poruncea colonelului Korret, care sa afla in fruntea garnizoanei de la Tighina, sa trimita paine in depozitul de la Tatarbunar. Pentru aceasta erau utilizate carute cu boi din satele romanesti.
In casele parasite de locuitorii din circumscriptia Tatarbunar erau cazati ostasi rusi. La 4 iulie 1771 generalul Veisman, printr-un ordin, poruncea ca in satele fara locuitori din apropierea Tatarbunarului sa fie gazduiti cazacii. Tot la Tatarbunar autoritatile ruse au organizat o posta de cai.
Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, locuitorii incep sa revina la casele lor. Mai intai s-au intors acei care se refugiasera peste Dunare, iar romanii – din satele aflate in tinuturile din centrul Moldovei. Apoi au revenit si unii tatari, care se evacuasera la est de Bug. La 23 septembrie 1779, A. Stahiev, reprezentantul rus la Istanbul, raporta la Petersburg ca din Kuban un mare grup de tatari din Crimeea au sosit cu corabiile lor la Cetatea Alba.
In timpul razboiului ruso-turc din 1787-1791 armata rusa a ocupat cetatile ce se aflau sub autoritatea otomanilor. Trecand in 1790-1791 prin Moldova, ofiterul suedez Campenhausen scrie: «In zona de la Tatarbunar exista unele lacuri sarate, pe a caror suprafata soarele aduce sare marina (adica apa se evapora, iar la fundul lacurilor se sedimenteaza sare marina – n.n.). Veniturile aduse de aceasta sare au revenit in trecut hanului Crimeei, acum insa, dupa desfiintarea acestuia (au trecut – n.n.) pasei din Ismail»[13].
La 30 iunie 1790 autoritatile militare ruse din Cetatea Alba raportau situatia din cetatile Chilia si Tatarbunar, aflate sub autoritatea otomana: «La data de 28 iunie a lunii curente, au sosit aici la Chilia, prin Tatarbunar (…) originari din Chilia, si au aratat urmatoarele: au pornit din Chilia la data de 25 (iunie) si pe drum nu au vazut nici o patrula turceasca, nici pana la Tatarbunar, nici de la Tatarbunar pana la Cetatea Alba»[14].
La finele anului 1806, fara a declara razboi Portii, armata rusa a ocupat Tarile Romane. A fost ocupat si Tatarbunarul. In localitate erau 150 de case. Aici au fost amplasati 6 cazaci, care aveau misiunea sa ii impuna pe localnici sa puna cai de posta la dispozitia militarilor rusi.
Evenimentele aveau loc intr-o perioada cand in Imperiul Otoman existau diferite miscari separatiste. In fruntea unor forte anti-guvernamentale se afla Pehlivan oglu, care ocupase Smilul. Pentru contracararea pericolului, la 5 ianuarie marzacii din Bugeac au propus generalului Meiendorf sa permita crearea unui cordon de nogai inarmati pe linia Musait-Tatarbunar. Insa Poarta, intre timp, a declarat razboi Petersburgului. A urmat evacuarea turcilor si tatarilor/nogailor din spatiul dintre Prut si Nistru.
Din cauza abuzurilor comise de armata rusa de ocupatie, majoritatea locuitorilor parasesc locurile de trai, transferand-se in interiorul tarii.
Conform pacii din 1812, Tatarbunarul impreuna cu alte localitati ale Moldovei de Est, numita ulterior Basarabia, au fost anexate la Rusia. O parte din populatia romaneasca locala s-a intors in orasel.
In 1816 locuitorii recent sositi ai oraselului Tatarbunar au demolat constructiile de piatra ramase din perioada dominatiei otomane, inclusiv fortareata Tatarbunar.
In 1827 sunt inregistrate (descrise) temeliile constructiilor din piatra ce au fost distruse in 1816, printre care se aflau si cele ale cetatii. Temelia cetatii forma un patrat cu o latura de 24 sageni. Fortareata a avut pereti dubli si cate un turn la fiecare colt. In orasel mai ramasesera urmele unor bai, moschei si altor constructii. In vecinatatea Tatarbunarului se aflau mai multe izvoare, 5 fantani de piatra.
In 1827 in Tatarbunar existau numai urmatoarele cladiri din piatra: o biserica, o casa de stat, 104 locuinte, 16 dughene, o posta de cai, un beci, 29 bordeie, 2 carciume, o fierarie, 2 mori de apa si 6 mori de vant. Pana la 1770 Tatarbunarul a fost considerat un orasel infloritor.
In 1827 in orasel traiau 691 persoane. Printre locuitorii birnici erau 140 tarani moldoveni, la care se adaugau 23 fete bisericesti, 28 mazili, 16 suditi austrieci (de origine romana). In orasel mai locuiau 412 tarani ucraineni, 38 evrei, 22 imigranti din Balcani si 12 persoane ale familiilor unor ofiteri in retragere.
Cel mai repede crestea numarul ucrainenilor, o familie fiind constituita, in medie din 5,2 persoane. Familiile romanilor moldoveni numarau in medie 3,2 persoane, fiind cele mai mici, deoarece au avut de suportat calvarul ocupatiei militare straine. De asemenea, din cauza unei migratii masive, comunitatea ucraineana se intareste in continuare, astfel oraselul Tatarbunar transformandu-se treptat intr-o localitate populata preponderent de reprezentantii acestei etnii.
(Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
(Sursa imagine: http://www.panoramio.com/photo/32264360)
[1] Constantin Porfirogenetul, Carte de invatatura pentru fiul sau Romanos (959-963), Bucureti, 1971, p. 19.
[2] Uramarind scopul de a mentine veniturile vacufului Tatarbunar, la 19 mai 1552, sultanul poruncea autoritatilor locale sa-i reintoaca pe refugiati pe cursurile inferioare ale celor doua rauri. Cu toate acestea, din cauza prezentei periodice a tatarilor in regiune si a procesului de islamizare a crestinilor, numarul romanilor ortodocsi si reducea permanent.
[3] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[4] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[5] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 407.
[6] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 407-408.
[7] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[8] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[9] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[10] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[11] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[12] A.S.I.M.R.,f. VUA, d. 1868, f. 472.
[13] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. X, Partea II, Bucuresti, 2001, p. 874.
[14] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. X, Partea II, Bucuresti, 2001, p. 993.
[1] Constantin Porfirogenetul, Carte de invatatura pentru fiul sau Romanos (959-963), Bucureti, 1971, p. 19.
[2] Uramarind scopul de a mentine veniturile vacufului Tatarbunar, la 19 mai 1552, sultanul poruncea autoritatilor locale sa-i reintoaca pe refugiati pe cursurile inferioare ale celor doua rauri. Cu toate acestea, din cauza prezentei periodice a tatarilor in regiune si a procesului de islamizare a crestinilor, numarul romanilor ortodocsi si reducea permanent.
[3] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[4] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[5] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 407.
[6] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, pp. 407-408.
[7] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[8] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[9] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, 1976, p. 408.
[10] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[11] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. V, Bucuresti, p. 85.
[12] A.S.I.M.R.,f. VUA, d. 1868, f. 472.
[13] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. X, Partea II, Bucuresti, 2001, p. 874.
[14] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. X, Partea II, Bucuresti, 2001, p. 993.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: