Românii prin ochii moldovenilor: de la "fraţi" la "făţarnici"

La 20 de ani de la Declaraţia de suveranitate adoptată de Parlamentul Republicii Moldova (23 iunie 1990), fantoma unirii cu România continuă să agite spiritele de la Chişinău. Ce îşi doresc însă vecinii de peste Prut şi cine sunt basarabenii pe care „nici măcar Putin nu îi poate opri" să înfăptuiască unirea cu ţara?

Orice gest al Alianţei pentru Integrare Europeană (coaliţia politică aflată la putere) e văzut de adversari ca un complot unionist. Recenta tentativă de re-semnare a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, originalul s-a pierdut în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 - i-a făcut pe comunişti să vadă o nouă tentativă de uzurpare a statalităţii moldoveneşti şi „o încercare de a ne întoarce în acea situaţie juridică (...), când ieşirea din componenţa URSS era interpretată de către guvernanţii de atunci ca o posibilitate de unire cu România".  Desigur,  mare parte din  acuzaţiile comuniştilor sunt nefondate şi doar exploatează temerile propriului electorat antiunionist şi moldovenist. Dar aceasta dovedeşte că spectrul unirii nu dispare cu una, cu două şi societatea moldovenească rămâne profund divizată.

Unionişti oportunişti vs unionişti idealişti

Pentru cât sunt de puţini - 10-15% - unioniştii sunt totuşi foarte sonori, reprezentând, cu unele excepţii, electoratul tradiţional al partidelor unioniste şi declarat românofil. Nu majoritatea celor ce îşi doresc unirea o fac din considerente ideologice - pentru mulţi, aceasta e doar un instrument.  Un sondaj făcut de IMAS-INC Chişinău în 2006 arăta că doar 14% din populaţia Republicii Moldova se considerau a fi români, dar  51% îşi doreau un paşaport românesc. Un exemplu extrem este Maia T., rusoaică dintr-un sat din nordul ţării, care are însă doi copii ce şi-au făcut studiile şi s-au stabilit în România. Datorită lor, ea s-a convins că în România, chiar dacă nu curge lapte şi miere, sunt mai multe oportunităţi decât în Moldova, e mai multă civilizaţie, sunt mai mulţi bani, ceea ce a determinat-o să voteze ani la rând cu PPCD, partidul lui Iurie Roşca.

Cazuri ca Maia nu sunt izolate, unioniştii „oportunişti" fiind de toate vârstele, din toate mediile, ceea ce nu se poate spune despre unioniştii „idealişti". Aceştia din urmă se regăsesc preponderent în rândul tinerilor de maximum 30 de ani şi al bătrânilor trecuţi de 80. Explicaţia e simplă: educaţia primită. Mulţi dintre tinerii aceştia au învăţat la şcoală, la fel ca şi bunicii sau străbunicii lor şcoliţi pe vremea României Mari, o altă istorie decât părinţii lor. Pentru tinerii unionişti, România reprezintă viitorul, speranţa, Occidentul, neamul; pentru bătrâni România are gustul dulce-amărui al nostalgiei, este copilăria, tinereţea, „epoca de aur", înainte să li se fi furat vitele, pământurile, destinele. În puţine alte locuri românismul este  mai vibrant ca în sufletele acestor bătrâni. „Vreau sa văd un picior de român la mine în ogradă înainte de a muri", îmi spunea Alexandra Odobescu, născută în 1922, a cărei soră s-a refugiat în 1940 în România, în timp ce alta a fost deportată la Kurgan, în Siberia.

Unioniştilor li se adaugă o parte a intelectualităţii  de toate vârstele, cu menţiunea că pentru unii dintre ei, nu demult propovăduitori ai marxism-leninismului, unionismul a devenit o „profesie", un cal bun de încălecat, cu ajutorul căruia îţi poţi croi un drum în viaţă, uneori chiar o carieră.

Opozanţii unirii - moldoveniştii 

De partea cealaltă sunt moldoveniştii, adică susţinătorii aprigi ai statalităţii moldoveneşti. Ca şi unioniştii, şi din rândurile acestora o parte se consideră români, iar o altă parte, mult mai numeroasă, se declară moldoveni. Exponentul principal al celor ce se consideră români, dar nu vor unirea, este Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, care consideră că frontiera de pe Prut va dispărea numai când ambele state, România şi Moldova, vor fi în Uniunea Europeană. Această atitudine este tipică unui segment de populaţie relativ educat, în general tânăr, urban.

Dar majoritatea moldoveniştilor se cred cu înverşunare a fi moldoveni şi nu îi au la inimă pe români. Vania, un tânăr de vreo 23-24 de ani, îmi povesteşte cum a plecat acum câţiva ani la muncă în România, în Vrancea, la cules de struguri, ca să câştige un ban. „Românii ne lăsau să dormim în vie, ca nişte animale, şi ne plăteau prost, la Moscova e mai bine", explică el. Să zicem că Vania a avut ghinion şi oricum România nu e locul unde să vii să câştigi un ban ca lumea. Dar el nu e singurul care a rămas cu un gust amar după contactul cu România. „Românii sunt făţarnici", spun majoritatea şoferilor autobuzelor ce fac zilnic ruta Chişinău-Bucureşti. Pe lângă un moldovean obişnuit, orice român se simte un savant lingvist şi nu ezită să se umfle în pene pe tema aceasta, iar acest comportament este unul dintre declanşatorii principali ai moldovenismului.

În acelaşi timp, puţini dintre ei pot să descrie în ce constă specificul naţiunii moldoveneşti. „Suntem moldoveni pentru că de Crăciun noi tăiem porcii, iar românii taie vaca (?!), deci nu suntem totuna. Românii ţin sărbătorile religioase după stilul nou, nu sunt ca noi, sunt cam păgâni", îmi spunea Kolia, un bărbat de vreo 40 de ani dintr-un sat din centrul Moldovei. În afară că au primit o educaţie care le inoculase ideea că sunt moldoveni, din care au reţinut doar concluzia, nu şi factologia, toţi aceşti oameni au ceva în comun - ei  sunt perdanţi ai tranziţiei, oameni a căror situaţie economică sau socială s-a înrăutăţit dramatic după prăbuşirea URSS, pe care şi-ar dori să o reconstruiască (40,3%), dar ştiind că este imposibil, apără cu dinţii statalitatea moldovenească de pericolul „fasciştilor" şi „ţiganilor" români. „Poeţii sunt de vină, lor le-au trebuit românii şi podul de flori şi azi am ajuns cea mai săracă ţară", declară ei, dând de pământ cu ideile avansate de „poeţi", dacă nu pot să facă acelaşi lucru cu poeţii înşişi.

Spre deosebire de ei, „moldoveniştii oportunişti" au avut doar de câştigat de pe urma independenţei,tocmai

 de aceea o apără îndârjit. Orice schimbare majoră a decorului instituţional le-ar aduce prejudicii majore. Mulţi sunt oameni ai vechilor structuri comuniste, care au profitat, la fel ca şi vechea gardă a activiştilor din România, de poziţiile pe care le aveau la căderea sistemului sovietic pentru a-şi ridica mici imperii, cum e I.N, fost preşedinte de kolhoz. Deputat în timpul legislativului condus de Partidul Agrarian, hărţuit apoi de comunişti datorită unor infracţiuni economice pentru care ulterior şi-a ispăşit pedeapsa (mai exact, a zecea parte din ea), îşi savurează în sfârşit liniştea, fără a renunţa însă la legitimări de ordin doctrinar ale poziţiei sale anti-unioniste şi proruseşti: „În întreaga noastră istorie, bogăţia şi dezvoltarea ne-au venit mereu de la ruşi. În timpul românilor, eram nişte desculţi plini de păduchi, ruşii ne-au civilizat",  spune el.

Indecişii

La aceste categorii se mai adăuga una - cei care se cred moldoveni, care regretă destrămarea URSS, dar în acelaşi timp nu ar avea nimic împotriva unirii cu România, nici împotriva integrării Moldovei în UE. Aş putea sa le spun indecişi, sau confuzi, dar sunt pur şi simplu exasperaţi. Gheorghe S. este un asemenea exemplu: se consideră moldovean, crede că pe vremea lui Stalin era mai bine, chiar dacă oamenii erau „ţinuţi sub papuc" - sau tocmai de aceea; a votat de două ori cu comuniştii şi de două ori cu partidul lui Vlad Filat, că „poate o fi mai bine cu aceştia decât cu comuniştii". Dacă mâine s-ar face un referendum pentru unirea cu România, declară că ar fi primul care ar vota pentru. „Noi, moldovenii, suntem, aşa cum ne arată şi stema, ca nişte boi, nu ştim să ne conducem, ne trebuie cineva să ne dea în drum", susţine el scârbit. Sunt categoriile cele mai defavorizate, care au avut de suferit cel mai mult de pe urma destrămării Uniunii Sovietice, pentru care libertatea, patriotismul sau orice valoare  abstractă nu au nici o relevanţă şi care s-ar prinde în horă şi cu dracul, doar pentru a avea o viaţă ceva mai bună. Că dracul este România, Rusia, Europa, puţin le pasă... 

Ce înseamnă 23 iunie 1990 pentru Republica Moldova

Declaraţia de suveranitate adoptată de Parlament pe 23 iunie 1990 a pus bazele Republicii Moldova şi a însemnat totodată primul pas pentru crearea unui stat democratic dincolo de Prut. Cu această ocazie, moldovenii s-au desprins de URSS şi de regimul de la Moscova. „Pământul, subsolul, apele şi alte resurse naturale  aflate pe teritoriul RSS Moldova, precum şi întregul potenţial economic (...) constituie proprietatea exclusivă şi necondiţionată a RSS Moldova", se arată în Declaraţia Parlamentului din 1990.

Pe 27 august 1991 s-a adoptat la Chişinău Declaraţia de Independenţă iar ulterior statul moldovean a început demersurile pentru a fi acceptat în organismele internaţionale. 

14% este procentajul din locuitorii Moldovei care se consideră români.

51% din moldoveni  îşi doreau în 2006 un paşaport românesc.

40,3% din moldoveni şi-ar dori reconstrucţia URSS.

10-15% din moldoveni doresc unirea cu România.