Arta guvernării, guvernul cari ni trebuie

Liberalii nici nu respectă tradiţiile noastre, nici nu cunosc natura statului şi poporului românesc. Ei nu urmăresc desvoltarea tuturor aptitudinelor poporului românesc.

In viaţa statului trebue să fie determinante natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite. Arta guvernării e ştiinţa de- a ne adapta naturii poporului, a surprinde stadiul lui de desvoltare şi a-1 face să meargă liniştit pe calea pe care în mod firesc a apucat.
Articolul a apărut fără titlu în Timpul (VII) 1882, 1 Aprilie. N’a fost reprodus încă în nici o ediţie a lui Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.
Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare .
John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere”. O maşină de vapor sau una de treier , o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.
Tradiţia ? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de- a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n- o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici daca e capabilă a conduce un stat ori nu.
Există alţi logiciani politici continuă John Stuart Mill cari privesc ştiinţa de-a guverna ca
o ramură a ştiinţelor naturale”. Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-ai dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois ) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot.
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea.
Productiunea numeroasă, bănoasă , ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos . Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.
Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.
Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice , am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni , [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică.
De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

GUVERNUL CARI NI TREBUIE. (1882)

Eminescu apără partidul conservator de învinuirea de reacţionarism. Întoarcerea sufletului spre trecut e numai o dragoste pentru vremurile de altădată, nu-i o dorinţă ca acele vremi să se întoarcă: partidul conservator e coniştient de această imposibilitate.
Adeverul e că, viaţa noastră publică e decăzută. Ceia ce ne trebuie e un guvern onest. Indiferent de felul guvernului, indiferent de vederile lui, ceia ce se cere e ca el să ofere toate garanţiile de probitate şi să smulgă statul din mână naturilor catilinare.
Articolul de fond fără titlu publicat în Timpul (VII) 1882, Dec. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a operelor lui Eminescu afară de aceea a clasicilor com entaţi.
Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere „Românului. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri - liberali şi sincer - conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune , pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. ,,Obstrucţionişti e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că ,,vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba ,,Românul are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul ? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până - n Dunăre şi Nistru, ei, ,,scut creştinătăţii precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n- au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ ar exista şi astă zi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credin ţ a celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.
Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit- o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină ? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid ? Daca n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu- nainte, la ce ne putem aştepta de la ei ? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră - le , nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestit ăţi , celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.
Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n- au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme ce principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cât ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba.
Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.
Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile , corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem- treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de- a parveni şi de- a se îmbogăţi.