Bălțiul, Kojedub și duhoarea sovietică

Că tot mă aflu la Bălți acum, nu pot să tac și să nu mă aprofund în veșnica-mi criză de nervi și tulburătoarea disperare ce-mi macină inima de român. De când mă țin eu minte, de mic copil cutreierând întreg Bălțiul, care-mi este atât de drag, din limba rusă nu ieșeam. Atunci însă eram preocupat cu o tonă de probleme minuscule ca virușii și nu atrăgeam atenție pericolului în care stătea să cadă Bălțiul ca într-o prăpastie. Acum când am mai crescut mă doare pentru că văd că nimic nu s-a schimbat. Dezamăgirea în toată pseudopolitica asta cretină e pe zi ce crește tot mai mare. Totul să învîrte doar în jurul Chișinăului, de parcă Chișinăul singur ar însemna Moldova. De Bălți au uitat cu toții, pentru că e greu aici, e un adevărat front roșu, dar nu de sânge ci de comunism, pe prima linie a căruia stau cele mai performante arme, conduse de aceeași comuniști bastarzi și împuțiți de formalină.

Nimic, nimic absolut nu s-a schimbat, cel puțin din 2006, de când am plecat de acasă. Același primar care nu leagă două cuvinte în română, aceleași panouri publicitare în limba rusă, același Gastronom cu geamurile sparte și același chip dârz al tovarășului Lenin gravat pe uzina Răut. Anul trecut, în aprilie, îmi rupeam gâtul și fălcile, tremuram de isteria anticomunistă ce mă cuprindea strâns. Da, luptam, dar pe lângă faptul că luptam pentru o Moldovă fără de comuniști, mai luptam pentru salvarea Bălțiului. Poate că sună prea sentimental, dar chiar exista o rază de speranță în sufletul meu, că poate s-ar schimba ceva, că poate și la Bălți se va vorbi mai multă română, că doar nu-i arabă, e limba noastră, a basarabenilor, dar... înghițând acum noduri și citind chiar la întrare în Bălți ”rumânî pidarî” îmi dau seama că nu s-a schimbat nimic și nu se va schimba nici în viitorul apropiat. Hai, întrebați-mă, de câte ori a fost Mihai Ghimpu la Bălți după ce a fost desemnat președinte interimar? Niciodată n-a fost, mă gândeam că poate e un laș, dar nu, Ghimpu e realist, știe că nu are ce să facă la Bălți, de fapt, ca și Filat, ca și Lupu, de Urecheanu nici nu mai zic, că nu cred că știe unde se află Bălțiul. Acum că stă AIE-ul să schimbe Constituția, o să-i rog să n-o mai numească Constituția RM, s-o schimbe în Constituția Chișinăului, pentru că doar aici e respectată cît de cît. Aici, la Bălți e o altă Constituție, cea scrisă cu pixul de Panciuc și semnată de veșnicul dictator, generalul Vladimir Voronin.
Păcat că n-a avut Bălțiul după independență un primar ca Nicolae Costin, ca să schimbe, de exemplu, denumirea străzilor, așa cum a făcut-o la Chișinău, căci aici la Bălți hoinărind pe străzi parc-aș fi în Smolensk, niște străzi purtând nume de careva anonimi ruși. Poate mi-ar zice acum cineva că stau prost cu literatura rusă, ei și ce, eu măcar sunt la mine acasă, iar literatura română o cunosc destul de bine și mi-ar fi mai ușor să găsesc străzile Creangă, Coșbuc, Alecsandri, Sadoveanu, decât Derjavin, Kojedub, Saltâcov-Șcedrin etc. Chiar și mai jos priviți ce denumiri bizare se găsesc pe vreo 2 km pătrați din Bălți. Da, Bălțiul e rusificat, da, e comunist practic în întregime, dar Bălțiul rămâne a fi al Basarabiei, iar asta schimbă radical lucrurile. Sincer, mi-e rușine, și lasă să râdă o țară întreagă de mine, dar voi lupta în continuare, chiar de singur, pentru ca și acest oraș, uitat de parlamentari și președinți, să revină la cursul normal al dezvoltării Republicii Moldova și ca să răsune puțin mai multă limbă română.

autor: Dragoș Galbur