Eminescu a fost asasinat !

Disparitia prematura a „românului absolut“, cum il numea Petre Tutea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demente paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversata. Cei mai multi sunt de parere ca Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otravit cu mercur, dorindu-se inlaturarea sa din viata publica. Este primul ziarist caruia i se pune calus intr-o maniera dura, metoda care va fi perfectionata in timpul regimului comunist. Devenit inca din 1876 jurnalist, Eminescu era poate cea mai vehementa voce care dorea unirea tarii-mama cu Ardealul, incurcand itele celor care doreau o alianta militara cu Germania si Austro-Ungaria. Ca multi alti jurnalisti, Eminescu a intrat in vizorul politiei politice si a devenit o problema si o afacere de stat. Cariera sa de ziarist incepe la „Curierul de Iasi“, urmand, apoi, din 1877, sa activeze la „Timpul“, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-sef si redactor pe politica. In calitate de jurnalist, Eminescu critica vehement Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, isi acuza colegii ca participa la infiintarea unor institutii bancare in scop de specula, sustine ca apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibila si nici recomandabila. Eminescu era dedicat complet luptei pentru Romania, amendand atat liberalii, cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in probleme arzatoare ale timpului. Maiorescu nota la acea vreme ca „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. Stapan pe sine si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“.

Incomod chiar si pentru prietenii apropiati

In scurt timp, Eminescu devine incomod chiar si pentru apropiati. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Ambasador al liberalilor la Viena, Petre P. Carp are, printre altele, sarcina de a-l reduce la tacere pe Eminescu. Intr-o scrisoare trimisa lui Titu Maiorescu, acesta ii atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!“ Maiorescu protesteaza insa, in noiembrie 1881, Eminescu este inlocuit de la conducerea „Timpului“, retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe jurnalist chiar in ziarul pe care acesta il condusese.

In 1882, Eminescu participa la fondarea Societatii Carpatii, care isi propunea sa sprijine orice „intreprindere romaneasca“. Adevaratul scop avea, insa, in vedere situatia romanilor din Imperiu. Considerata subversiva de catre serviciile secrete vieneze, organizatia este atent supravegheata. Aici sunt infiltrati agenti, dar si in redactie. Manifestarile organizate de Societatea Carpatii ingrijorau, in mod deosebit, reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romånia. Societatea era un adevarat partid secret de rezerva, cu mii de membri, care milita fatis pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Ziaristul Eminescu, urmarit de servicii secrete straine

Ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, scria, pe 7 septembrie 1882, intr-o nota informativa pentru ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena ca „Societatea Carpatii a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a urmat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica“. In nota se mai arata ca Societatea dorea sa coopteze studenti transilvaneni de nationalitate romana, care studiau in Bucuresti, pentru a contribui la formarea opiniei publice in favoarea unei „Dacii Mari“. Dintr-un alt raport transmis ministrului de externe austro-ungar Kalkony, in care se vorbea despre o adunare a Societatii, aflam ca un redactor al ziarului „Bukarester Tageblatt“ si spion austriac, Lachman, urmarea foarte atent tot ce intreprindea Eminescu. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, spunea ca „Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea «iridenta» a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“.

Necesitatea inlaturarii sale din viata publica

Eminescu continua sa combata si o facea furibund. Critica maghiarizarea numelor romanesti din Transilvania, dar si pe Carol I pentru ca nu se impunea. Condamna „mica intelegere“ dintre conservatori si liberali, iar asta i-a adus si mai multi dusmani. Posibilitatea ca Eminescu sa devina parlamentar, cum obisnuia sa se intample cu multi jurnalisti ai vremii, ar fi fost una nefasta pentru puterile externe Romåniei, pentru ca ar fi putut genera un curent politic ostil si, implicit, neconvenabil intereselor acestora. In acea perioada, Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania pentru 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I, iar Societatea Carpatii este desfiintata. Pe 28 iunie ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Acesta prevedea ca tara noastra sa se orienteze politic, in primul rand, spre Austro-Ungaria si interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii era anihilarea revendicarii Ardealului de catre Bucuresti. Pana la urma, tratatul va fi semnat in septembrie 1883.

28 iunie 1883, zi fatidica pentru marele poet

Conspiratia asasinarii fizice si morale a lui Eminescu rabufneste tot la data de 28 iunie 1883, cand au loc o serie de evenimente ciudate, menite sa fabrice nebunia eminesciana. In canoanele vremii, a fi declarat nebun insemna indepartarea definitiva din viata publica si, automat, ducea la destituirea celui atins de boala. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se inventeaza povestea unei boli venerice, se insista pe activitatea sa poetica si mai putin pe cea de jurnalist. Sotia lui Slavici ii trimite lui Maiorescu un bilet prin care il instiinteaza ca „domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau“. In acea zi, Eminescu se afla la baia publica Mitrasewschi, in compania lui Grigore Ventura, care-l provoaca la o discutie aprinsa pe acesta, pentru ca imediat sa cheme politia pentru „a ridica un nebun“. Eminescu este salvat de prietenii sai apropiati, Secaseanu si Ocaseanu, care-l calmeaza si-l duc acasa. A fost totusi gasit si internat la ospiciu. Politia ii sigileaza casa, iar Maiorescu ii ridica toate manuscrisele si documentele. Ziarul „Romanul“, cu care poetul se afla in polemica, scrie la data de 1 iulie 1883: „Aflam cu sincera parere de rau, ca dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tanar plin de talent si inzestrat, un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav.“

Calvarul trece prin multe tari

Urmeaza o serie de internari in diferite sanatorii din tara si strainatate. Este otravit lent cu mercur, sub pretextul tratarii asa-zisei boli venerice de care suferea – sifilis – , este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, dar poetul se incapataneaza sa nu moara. Un an mai tarziu, Ioan Slavici scria ca „repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu, pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta, l-a adus in tara sanatos“. Eminescu insusi, dornic sa reintre in presa, citea stiri despre boala lui. Se revolta spargand vitrinele librariilor sau luandu-si propriile volume de versuri de pe rafturi pentru a le arunca in noroi, calcandu-le in picioare. Un astfel de episod a avut loc pe 8 noiembrie 1886, urmat fiind de internarea sa, ca alineat psihic, la Manastirea Neamt. I s-a mai adus acuzatia ca se lua de femei pe strazile Iasiului, ca le atingea din mers sau ca le apuca de turnura rochiei. Nu putem afla niciodata daca aceste lucruri au fost adevarate. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea continuand sa scrie in ciuda tuturor.

«Pacientul» se insanatoseste radical

Intors in casa surorii sale Henrietta, in 1887, este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. Pe 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de un medic din partea locului, Grigore Focsa, ajung la Iasi. A doua zi, la ora 11, are loc un consult medical la care asista dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C.Bottez si dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui Eminescu nu este deloc alterata si ca „trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ceea ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifesta la picioare“. Eminescu este deci sanatos psihic si capabil de a crea.
Ziarist din nou, primeste lovitura finala

In 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti insotit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. In Capitala, poetul isi regaseste vocatia de jurnalist colaborand sub pseudonim cu mai multe ziare si reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui gurvernul, facandu-l pe Guna Vernescu sa demisioneze, rupand o coalitie fragila a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede insa, se va afla faptul ca autorul articolului este „bietul Eminescu“. Este cautat, gasit si internat din nou, in luna martie, in sanatoriul doctorului Sutu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros ii cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu. Titu Maiorescu, Dem Laurian, Stefan Mihailescu, I.L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu au fost convocati si au depus la sectia a doua a tribunalului un proces verbal: „Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului“. Acesta a fost redactat in intregime de catre Maiorescu, semnat (pe 12 iunie 1889), iar doctorii Sutu si Petrescu au depus un raport medico-legal in sprijinul procesului verbal, ce continea un interogatoriu destul de controversat de eminescologii moderni. Trei zile mai tarziu, Mihai Eminescu isi gaseste sfarsitul, subit si foarte suspect. In acel moment, de fata s-a gasit doctorul Vines, care, in 1926, povestea ca Eminescu s-a asezat pe pat, iar „peste cateva minute cade intr-o sincopa si moare imediat“. Dupa cum se stie, varianta oficiala a mortii poetului este dementa paralitica.

Cauzele mortii,contestate de medici moderni

Punand cap la cap toate dovezile stranse timp de mai multi ani, Ovidiu Vuia scrie un articol in ziarul „Libertatea“ editat la New York, in mai 1987. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste o suta de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Pe 16 iunie 1889, la o zi dupa deces, lui Eminescu i se face autopsia. Raportul care exista la Academie, dar care nu este semnat, arata ca, dupa autopsie, creierul lui Eminescu avea 1.495 de grame, exact ca si al poetului Schiller, insa, uitat pe fereastra, la soare, acesta nu a mai putut fi examinat de catre Gheorghe Marinescu, asistent la acea vreme al lui Victor Babes. Marinescu spune ca circumvolutiunile creierului erau bine dezvoltate, insa starea de descompunere a organului nu i-a permis efectuarea unei examinari profunde. De asemenea, autopsia mai arata ca inima, ficatul si rinichii erau intr-o stare deplorabila. Rinichii albi si modificarile suferite la ficat sunt caracteristice unui grave intoxicatii cu mercur.

Argumentele ipotezei

Eminescu era perfect sanatos in perioada 1886-1887 pe când se afla la Manastirea Neamt. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte, marturie fiind si actele de bucatarie ale manastirii, intocmite de poet, precum si faptul ca atunci a creat poezii ca „ De ce nu-mi vii?“ etc.

In ultima perioada a vietii sale, cei care l-au intâlnit spun ca era apt si dornic de munca, vorbesc despre nenumaratele note si scrieri ale jurnalistului. Pe când, daca ar fi suferit de paralizie sau de abulie, Eminescu nu ar mai fi simtit nevoia sa creeze.In buzunarul de la haina pe care o purta in momentul mortii, se aflau scrise de mâna, poeziile „Viata“ si „Stelele in cer“.

Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cât si recidiva corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amândoua cazurile parasind spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.Inca din Renastere se stia ca tratarea sifilisului cu fumigatii de mercur, dupa cum scria Benvenutto Cellini, avea efect doar in tratarea bolii doar in stadiul primar sau secundar, mai putin in cel tertiar, si deloc in sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol important in evolutia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresie mentala, halucinatii si insomnie.Dupa cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica: „I-a aparut o stare deliranta, cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare normale), tulburari grave sfincteriene“. Aceste simptome sunt explicate prin injectiile cu mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmari grave secundare.

Autopsia evidentiaza ca rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicatie cu mercur. Creierul sau, lasat pe un pervaz la soare, câteva zile, nu a fost niciodata evaluat de catre exigentul Victor Babes: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Sutu intr-o stare de putrefactie care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor“.

Liliana Levinta