Concurs: 500 de euro pentru cel mai bun articol despre Chişinău

“Chişinăul meu” sub acest titlu se va desfăşura următorul concurs organizat de Blog pentru Basarabia în perioada 10 – 30 octombrie. Cum vedeţi voi Chişinăul? Cui îi aparţine oraşul Chişinău? Ce fel de oraş este? De ce ar trebui cineva să viziteze Chişinăul? Despre un oraş cu aproape 1.000.000 de locuitori şi o istorie destul de zbuciumată se pot scrie sute de pagini nu doar un articol.

Regulamentul concursului “Chişinăul meu”

1. Participanţii

Poate participa orice deţinător al unui blog (cetăţean al României sau Republicii Moldova) care scrie un articol despre oraşul Chişinău (nu contează dacă blogul este pe un domeniu propriu sau wordpress, blogspot etc). Pentru a participa la concurs trebuie să deveniţi utilizator înregistrat al acestei pagini, ceea ce vă dă dreptul să postaţi comentarii (click aici pentru înregistrare).

Atenţie! La înregistrare ar trebui să folosiţi o adresă de e-mail validă şi ar fi de preferat să folosiţi numele real pentru a se putea lua legătura în vederea transmiterii premiului.

După ce aţi devenit utilizator înregistrat al acestei pagini lăsaţi aici un comentariu cu adresa articolului pe care doriţi să îl înscrieţi în concurs. Voi alcătui o listă actualizată periodic a participanţilor la concurs. Un gest sportiv ar fi ca după înscrierea în concurs să anunţaţi şi pe blogul vostru acest lucru, eventual să-i încurajaţi şi pe alţii să participe.

Atenţie! După înregistrare trebuie să lăsaţi aici un comentariu cu adresa articolului pe care doriţi să îl înscrieţi în concurs! Fiecare utilizator înregistrat în concurs poate propune un singur articol.Articolele neanunţate la rubrica de comentarii de aici nu vor fi înscrise în concurs.

Lista participanţilor la concurs va fi alcătuită în ordinea înscrierii.

2. Desfăşurarea concursului

Concursul “Blog pentru Basarabia” se va desfăşura în patru etape.

Etapa I.

Înscrierea concurenţilor. În perioada 10-23 octombrie 2011 timp de două săptămâni deţinătorii de bloguri se vor putea înscrie în concurs, conform procedurii de mai sus. Înscrierea în concurs se încheie pe 23 octombrie la orele 24:00.

Etapa II.

Publicarea articolelor. Până pe 23 octombrie fiecare participant va putea propune un singur articol pentru a fi înscris în concurs.

Pentru a fi acceptat în concurs articolul trebuie să fie publicat şi pe blogul participantului cu link către pagina unde acesta apare pe www.blog-pentru-basarabia.ro.

Articolele înscrise în concurs vor fi publicate pe pagina www.blog-pentru-basarabia.ro cu link către blogul autorului. Publicarea articolelor se va face în ordinea propunerii lor. Articolul trebuie să aibă între 3000 şi 4000 de semne (dimensiuni orientative).

La sfârşitul fiecărui articol va fi introdus un modul de vot. Articolele vor fi acceptate în concurs până pe 23 octombrie la orele 24:00.

Etapa III.

Votul popular. În săptămâna 24 octombrie – 30 octombrie articolele participante la concurs vor putea fi votate de oricine devine utilizator înregistrat al acestei pagini. Participanţii au dreptul să îşi încurajeze cititorii blogului personal şi prietenii să voteze pentru ei în cadrul concursului. Utilizatorii înregistraţi care nu sunt participanţi la concurs pot vota o singură dată pentru fiecare articol. Orice încercare de fraudă va duce la excluderea din concurs a respectivului articol. Votul va fi posibil până pe 30 octombrie orele 24:00.

Etapa IV.

Jurizarea. Articolele care se vor afla în primul sfert al listei articolelor cu cele mai multe voturi vor intra în etapa de jurizare. Câştigătorul concursului va fi decis de un juriu format din Radu Osipov, Nicolae Postolachi, Dragoş Galbur (câştigători ai concursurilor anterioare) şi analistul politic de la Chişinău Roman Mihăieş. Decizia juriului va fi făcută publică pe 1 noiembrie 2011.

Pentru orice fel de probleme, nelămuriri, neînţelegeri vă rog să îmi scrieţi pe adresa contact (at) blog-pentru-basarabia.ro

Premiul acestui concurs este asigurat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.

Conţinutul acestui site nu reprezintă înmod necesar poziţia oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Citește mai departe...

„Stop intervenţiei ruse”

În vizita sa de la Chișinău, patriarhul Kirill urma să depună flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cu o oră înainte, vreo zece tineri au venit cu bannere prin care încercau să protesteze împotriva scopurilor politice pe care le conţine vizita conducătorului bisericii ruse.

Protestatarii au ţinut în mâini pânze lungi pe care scria cu litere spălate de ploaie „Stop intervenţiei ruse”, „Republica Moldova nu este o provincie a Sfintei Rusii”, „Tovarăşe Patriarh, religia nu e politică” etc.

„Suntem împotriva vizitei oficiale a Patriarhului Kirill, pentru că noi nu suntem supuşii Patriarhiei Ruse. Credem că vizita dânsului este o simplă exprimare a geopoliticii ruseşti şi nu una ce ţine de domeniul religios”, a spus Constantin Codreanu, care a precizat că la protest a venit în urma unui anunţ postat pe o reţea de socializare.

Însă, în zadar protestatarii, agenţii de securitate şi jurnaliştii l-au aşteptat pe patriarh. Coloana de maşini a acestuia s-a îndreptat direct la Complexul „Eternitate”, să slujească un parastas soldaţilor sovietici...

Sursa: Timpul.md

Foto: Timpul.md, Infoprut

Citește mai departe...

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea IV)

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)


Ridicarea problemei dreptului de proprietate asupra Transilvaniei

Disputa naţional-teritorială transilvăneană a revenit în atenţie în octombrie 1963. La sfârşitul anului, după vizita lui Gheorghiu-Dej la Belgrad, unde s-a adresat Parlamentului şi a încheiat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, Hruşciov a lansat în presă ideea modificării paşnice a graniţelor. Propunerea lui Hruşciov ridica posibilitatea discuţiei privind separarea celor două Germanii şi modificarea graniţei dintre România şi Ungaria.

Gheorghiu-Dej şi-a exprimat îndoiala în faţa biroului politic referitor la faptul că aceste evenimente erau simple coincidenţe: „Cred că sunt legate de vizitele repetate ale tovarăşului Hruşciov în Ungaria, cu discuţiile pe care le-a purtat acolo, şi apoi cu discursul ţinut la Leipzig, în Republica Democrată Germană".

Gheorghiu-Dej a spus că Hruşciov:

[...] prezintă problema ca şi cum „Germania va rămâne mereu aşa cum este astăzi", divizată în două state. Din perspectiva Kremlinului, mesajul lui Hruşciov marchează intenţia de a obţine un cec în alb pentru teritoriul smuls Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. [...] [în ceea ce priveşte Germania] în loc să disloce populaţia, aşa cum s-a întâmplat în alte teritorii, ceea ce a obţinut Uniunea Sovietică, ca să spunem aşa, este o serie de poziţii avansate prin crearea Republicii Democrate Germania, pentru că acest stat este în tabăra noastră.

Pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939, a continuat acesta, a reprezentat în primul rând „o înţelegere pe seama Poloniei" şi apoi „a survenit povestea Dictatului de la Viena" şi a României. Deşi a susţinut poziţia Moscovei conform căreia trebuia făcut tot posibilul pentru „a câştiga bunăvoinţa poporului ungar, îndeosebi după situaţia din 1956", Gheorghiu-Dej a subliniat că „trebuie să se facă totul, dar nu pe socoteala altora".

Nu discutăm doar despre istorie. Aceasta nu este o controversă între istorici. Discutăm despre o stare de fapt pe care ei au creat-o, ceea ce a complicat extrem de mult lucrurile, într-o asemenea manieră încât nu putem fi de acord cu prima dintre ideile susţinute de Hruşciov, cu acele incursiuni ale lui în istorie.

În acelaşi timp, Ambasada României de la Moscova a informat despre proaspătul interes al profesorilor şi cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei „în conexiune cu speculaţiile apărute privind poziţia ţării noastre referitor la problemele CAER, polemica chino-sovietică şi Porţile de Fier."

Mai mult, academicienii sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război" legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS şi nu un casus belli, inversând din nou cauza şi efectul. Punctul lor de vedere faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei era şi mai îngrijorător:

[...] Transilvania este o regiune aflată doar temporar sub control românesc, o regiune care nu aparţine, de fapt, României. Asemenea schimburi de idei sunt, pentru moment, strict verbale, alimentate de studenţi, de cadre ştiinţifice maghiare din URSS, dar şi de cetăţeni ai Uniunii Sovietice care deţin materiale din surse ungare.

Tradiţionalul şovinism antiromânesc a realimentat politicile naţionaliste sovietice şi rusiftcarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească" a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie".
După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicaţia dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» şi nu permite predarea ştiinţelor şi a subiectelor culturale".

Ulterior, Hruşciov s-a răzgândit în public, afirmând că „problema modificării graniţelor nu ar trebui să fie ridicată între ţările socialiste". Totuşi, la începutul anilor 1960, se pare că Moscova a întreprins mici raiduri peste frontierele României, în sudul Bucovinei, „luând locuitori din sate întregi" - sub pretextul că îi „readucea" în patriile lor RSS Ucraina şi RSS Moldova. În 1964, forţele româneşti au oprit un al treilea raid în Moldova românească; persoanele responsabile au fost, în cele din urmă, predate Moscovei pentru a fi pedepsite, cu sugestia foarte transparentă că eventuale incursiuni viitoare vor provoca un scandal internaţional.

În memoriile sale, Hruşciov şi-a expus poziţia partizană faţă de Ungaria, susţinând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba şi cultura maghiară sunt predominante acolo" şi că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune". Rareori exprimată public sau atât de explicit, această situaţie reflecta poziţia constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolşevice şi până la colapsul URSS, în 1991.

Persistenţa acestor atitudini şi politici iredentiste şi şoviniste moştenite din perioada precomunistă în Ungaria şi în Imperiul Ţarist, l-a convins pe Gheorghiu-Dej că România trebuie să dea un răspuns în mod oficial. După cum sublinia acesta: „Nu trebuie să ne enervăm, trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră".

Astfel, s-a decis să se urgenteze publicarea „Notelor despre români” scrise de Karl Marx. Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima menţiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia şi Ungaria unelteau împreună.

Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile ruseşti comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporţii în Blocul Sovietic comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinţii comunismului care făceau declaraţii fără echivoc, cum ar fi:
Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.

Pe lângă faptul că analizau politicile de rusificare, din acel moment, şi negare a identităţii româneşti, lucrările lui Marx şi Engels au permis şi autorităţilor de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă" al comunismului, în numele unei autorităţi superioare şi mai pure ideologic.

Aproape imediat, protejatul lui Brejnev, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a lansat o contraofensivă, iar RSS Moldova a devenit, din nou, un important centru de operaţiuni împotriva României.

Larry L. Watts

Citește mai departe...

ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL. DOCUMENTE DE ARHIVĂ.

Alexandru Moraru, În exclusivitate pentru Secretele Istoriei ş Tribuna Basarabiei

- 1941 -
Documentul -1-

POLIŢIA DE REŞEDINŢĂ SOROCA
DARE DE SEAMĂAsupra acţiunii de prigonire, vrăjmăşire, schingiuire, incendiere, profanării de biserici, etc., a elementului românesc din Basarabia din partea străinilor de neam.
I. Formele sub care s-a manifestat diferitele acţiuni de prigonire:În cursul anului de ocupaţie a Basarabiei de către U.R.S.S., Soroca ca dealtfel întreaga Basarabie, a servit drept câmp de expermentare pentru infiltrarea structurii bolşevice de conducere, în administrare, economie, învăţământ şi trai.

Ţinându-se seama de bună starea economică şi libertatea individuală în care trăise populaţia Basarabeană până la ocuparea de către U.R.S.S.: activitatea organelor sovietice transferate pentru introducerea regimului de conducere bolşevic în Basarabia a urmărit concomitent cu organizarea administrativă a Provinciei, înlăturarea de la început prin toate mijloacele posibile a tuturor elementelor care datorită situaţiei sociale, ar fi putut influenţa populaţia în contra regimului bolşevic.

Măsurile luate de bolşevici în cursul acţiunii de prigonire, vrăjmăşire etc. au fost următoarele:
1. A. Măsurile administrative,
2. B. Presiunea economică,
3. C. Învăţământul,
4. D. Distrugerile bunurilor materiale.

1. A. Măsurile luate pe cale administrativă:1. Arestarea şi condamnarea la moarte a tuturor celor socotiţi ca duşmani convinşi ai bolşevismului.
2. Arestarea şi condamnarea la muncii silnice a celor susceptibili a deveni duşmani ai regimului bolşevic, dintre acei care şi în trecut au manifestat sentimente ostile bolşevismului.
3. Distrugerea eventualului nucleu de rezistenţă activă faţă de regimul bolşevic, prin dislocarea claselor sociale, – deportării, distrugerea economică etc., – şi prin infiltrarea urei între clasele înstărite şi cele sărace, aceasta făcându-se atât pe cale de propagandă cât şi prin promovarea în toate ramurile de activitate numai a elementelor provenite din clasele de jos, creându-se astfel o barieră între elementele ce puteau fi comunizate şi cele indezirabile.
4. Completa izolare a provinciei Basarabene, atât de România cât şi de U.R.S.S.: a/Pentru a se distruge astfel orice influenţă împotriva regimului bolşevic ce ar fi putut veni de peste Prut şi care ar fi putut crea grupări active în contra regimului bolşevic.
5. Pentru a întârzia deziluzia ce trebuia să vină după o cunoaştere mai apropiată a realităţilor vieţii bolşevice, ca urmare a contactului între populaţia Basarabeană şi cea Sovietică.

2. B. – Presiunea economică asupra unităţilor economice individuale agricole şi industriale, în vederea încadrării lor în regimul colectivizării bunurilor făcându-se pe două căi:1. exproprierea şi confiscarea bunurilor industriale şi agricole, a gospodăriilor mari şi mijlocii,
2. impunerile fiscale insuportabile rezistenţei financiare şi economice a unităţilor producătoare agricole şi industriale.

3. C. - Pe calea schimbării învăţământului în cadrul concepţiilor comuniste, urmărindu-se astfel, distrugerea totală a sentimentului naţional, religios şi familiar, precum şi infiltrarea gradată a urii faţă de tot ce nu se încadra concepţiilor comuniste. Distrugerea bunurilor culturale ce nu purtau pecetea ideologiei bolşevice.

4. D. Incendierile şi distrugerile de bunuri materiale la care s-au dedat bolşevicii la începerea războiului şi care au degenerat în devastări barbare a localurilor publice, bisericilor magazinelor, cooperativelor alimentare, etc.

II. Categoriile de minorităţi cari s-au dedat la asemenea acţiuni:Evreii sunt unica categorie de minoritari care datorită însăşi conceptelor de viaţă materialistă profesate, ca urmare a infiltrării perceptelor religiei mozaice prin esenţă materialistă, s-a încadrat rapid şi fără reticenţe faţă de structura statului bolşevic.

De altfel această categorie de minoritari, în afară de câteva mici ramificaţii politice, /de ex. Sioniştii, revizioniştii/, şi sociale /clasele avute/, se bucura şi de încrederea conducerii bolşevice datorită mai ales faptului că au fost promotorii şi organizatorii activi ai mişcării comuniste subversive, înainte de ocuparea Basarabiei.

Datorită încrederii politice de care se bucurau evreii, erau promovaţii cu preferinţă în posturile de conducere în toate ramurile vieţii astfel încât aveau rolul preponderent în organizarea Provinciei ocupate. Tot ei erau acei care manifestau sentimente de mari simpatii faţă de regimul bolşevic.
Datorită acestui fapt de a fi putut acapara posturile conducătoare, evreii având încurajarea tacită a comuniştilor veniţi de peste Nistru, s-au dedat la acţiuni de manifestare făţişe şi pline de ură contra a tot ce era român şi creştin.

În ceea ce priveşte evreii vom menţiona că în afară de categoriile persecutate, /clasele avute şi membrii partidului sionist şi revizionist evreiesc/, aderenţa evreilor faţă de regimul bolşevic a fost totală.

În afară de evrei nu au fost decât cazuri izolate de prigonire a elementelor naţionale şi creştine din partea celorlalţi minoritari. /Cazuri concrete vezi Capitolul 3/.

În ceea ce priveşte atitudinea generală a celorlalte categorii de minoritari de pe cuprinsul oraşului Soroca, nu reiese aderenţa lor faţă de regimul bolşevic în cursul anului de ocupaţie, aceasta datorându-se faptului că existau deosebiri mari în ceea ce priveşte concepţiile de viaţă naţională şi de viaţă a acestor categorii de minoritari, concepţia idealistă, înstărirea materială de care se bucurau până la venirea bolşevicilor şi starea culturală superioară, celei ce urma să fie introdusă de bolşevici.

III. Ce anume fapte au săvârşit:Începând din prime zile ale ocupării, evreii din spirit de răzbunare şi ură avută de tot ce era român s-au dedat la prigonirea elementului românesc rămas pe teritoriul cedat, aceasta făcându-se pe toate căile posibile: prin arestare din proprie iniţiativă şi predarea în mâna N.K.V.D.-ului sovietic a elementelor nesimpatizante de evrei, prin denunţuri făcute contra aceloraşi N.K.V.D., prin insulta unităţilor armatelor române în retragere, prin devastarea şi ruperea drapelelor şi a tot ce reprezenta simbolurile româneşti ca portrete etc.

Datorită rolului conducător ce-l aveau în comitetele executive sovietice unde erau preferaţi, tot lor li se datorează şi întocmirea şi aprobarea listelor de indezirabil din elementele locale parte din care au fost deportaţi parte arestaţi şi condamnaţi.

În Soroca, listele deportaţilor şi condamnaţilor politici au fost întocmite de către preşedintele comitetului executiv orăşenesc, /echivalent primărie/, evreul basarabean Moghenstern Isdrail din Soroca, membru activ al partidului comunist care încă înainte de cedare a fost condamnat de autorităţile româneşti pentru activitate subversivă comunistă.

Vom menţiona că elementele cele mai urmărite şi prigonite au fost poliţiştii, jandarmii şi magistraţii precum şi familiile acestora. /Ex. Cazurile poliţiştilor Liftan, Vânoagă, Zăbrian, Murafa, Tâmciuc, Barbu, Magistratul Prisecaru, arestaţi şi condamnaţi/.
<>

Ca urmare acestor acţiuni de prigonire s-a ajuns la completa terorizare a populaţiei rămase iar prin treptata depopulare şi scoatere din sânul populaţiei a elementelor active naţionaliste şi creştine, se ajungea la desfiinţarea nucleului de rezistenţă activă naţională şi religioasă.

IV. Unde se află astăzi cei ce s-au făcut vinovaţi de aceste fapte:În marea majoritate, toţi acei care s-au făcut vinovaţi de aceste fapte sunt în prezent plecaţi în U.R.S.S., unde au plecat odată cu retragerea trupelor sovietice.
Evreii a căror număr se ridica la 5400, parte au plecat împreună cu bolşevicii circa 2000, iar restul circa 3400, au fost evacuaţi la Bug. Cei rămaşi făcând parte din alte categorii de minoritari a căror vinovăţie s-a dovedit au fost trimişi Curţii Marţiale şi condamnaţi.

Exemple:Carpis Ion, ucrainean, a maltratat şi a asuprit populaţia românească fiind funcţionar sovietic. Români asupriţi: Cristescu Afanasie, Tofan Serafima. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu nr. 589/941, recidivist şi înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 3861/942, condamnat amendă corecţională şi internare lagărul Onesti Noi.

Dvornicov Vasile, ucrainean, a instigat contra statului Român, a ofensat conducerea Statului Român, a instigat populaţia a se opune trupelor româno-germane la dezrobirea Basarabiei. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 1001/941 şi condamnat 3 luni închisoare. Români prigoniţi: Vasile Boris, Manea Sârghei, Bejenaru Gheorghe, Trăistaru Ion.

Grabceac Galina, ucraineană, a denunţat pe românca Cristal Antonina care era funcţionară pentru motivul că făcea propagandă filoromânească, a fost una din instigatoarele şi organizatoarele asociaţiunilor politice bolşevice. Înaintată Curţii Marţiale Chişinău.

Vasiliev Zenovia, rusă, a manifestat contra Statului Român a ultragiat un maior român reţinut de bolşevici căruia i-a luat şi o geantă cu 16000 lei. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr.1113/941, a prigonit pe românii: Bejenaru Vladimir, Prepeliţă Vera, Chilia Bejenaru şi Bejenaru Andrei.

Leşanu Haritina, poloneză, a manifestat în public sentimente de ură şi ostile faţă de regimul român. Înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 1155/941, condamnată amendă corecţională.

Vahnovschi Teodor, polonez, a arestat şi predat N.K.V.D.-ului sovietic pe agentul poliţienesc Tâmciuc Petre. Înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 10927/943.

Stepanov Teodor, ucrainean, preşedinte al comitetului executiv al cărui organizator a şi fost în care calitate a prigonit elementele româneşti ca familia agentului poliţienesc Barbu, locuitorii: Mărgineanu Vasile, Hrincu Timofte, Procopie Dumitru şi Cibotaru Ion. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 285/941 şi condamnat 3 ani închisoare /amnistiat/.

Guziev Anatolie, rus, a ars dosarele cinematografului unde se găsea în serviciu sub sovietici. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi şi condamnat pentru distrugere.

Boicu Pavel, polonez, a rupt şi călcat în picioare tablouri reprezentând MM.LL. Regale ai Statului Român. A prigonit populaţia românească iar în calitate de conducător al ocolului silvic sovietic prigonea pe cei care vorbeau româneşte manifestând sentimente dispreţuitoare faţă de limba românească. A prigonit românii Cărăruleanu Dtru, Lupaşcu Nicolai, Spiridon Dorogan. A fost deferit Justiţiei.

Tamarovschi Anton, rus, a fost cu serviciul în Poliţie Sovietică, în care calitate a prigonit elementele româneşti, silea cu forţa populaţia a trece peste Nistru, a semnalizat bolşevicilor, bănuit de spionaj. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 673/941, condamnat, internare în lagăr. A pierdut naţionalitatea română pentru fapte ostile Statului Român. Români prigoniţi: Urmaciu Pavel, Ciobanu Mihai.

Obuhovschi Diomid, ucrainean, preşedinte al Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii în care calitate a manifestat sentimente anti româneşti. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 999/941. A fost internat în lagăr. A prigonit pe români: Bulat Mihail, Captarenco Mihail, Cazacu Mihai, Dumitru Radu, Rimis Teodor.

Petrenco Constantin, rus, a prigonit populaţia românească din Bujorovca silind-o forţat şi prin terorizări brutale a preda recolta statului sovietic. A prigonit pe românii: Tacu Pavel, Turcanu Nicolai, Ilies Vasile, Hrincu Maria. Înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 84 din 1942.
Draganciuc Boris, rus, la 28 iunie 1940 a predat bolşevicilor un camion cu muniţii pe care a sustras-o armatei române unde a fost concentrat, în curs de cercetare numitul fiind mobilizat.
Dultev Pavel, rus, a fost cu serviciul la Poliţia Sovietică în care calitate a prigonit plin de ură elementele româneşti. A prigonit românii: Eftodie Ana, Anghelina Costica, trimes Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 8707/943.

Davidovici Liubovi, armeancă, în calitate de conducătoare a serviciului sanitar sovietic a ofensat armata română a Statului Român şi Conducerea Românească. A prigonit elementele româneşti ca: Dr. Bivol, Chirosca Maria, Sandu Elisabeta, Vornicov Ion şi Vesca Ion.

Tot în oraşul Soroca a avut loc şi profanarea şi distrugerea capelei creştine de pe lângă Liceul de fete local precum şi ruperea drapelului românesc ce se găsea la acest Liceu fapt în legătură cu care cercetările sunt în curs. La toţi cei care s-au dedat la fapte ostile faţă de statul şi conducerea română li s-a cerut retragerea naţionalităţii române.
<<În ceea ce priveşte distrugerea de bunuri materiale ca mori, uzine, localuri publice, şcoli etc. vezi fotografiile anexate>>

În ceea ce priveşte acţiunea acestor elemente străine de neam în manifestările ei asupra armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti, această acţiune a variat după cele trei epoci, astfel: în primele zile ale cedării Basarabiei, manifestările acestea au constat printr-o revărsare de entuziasm din partea evreilor, la intrarea trupelor sovietice, prin insulte aduse armatei, autorităţilor româneşti, prin prigonirea şi arestarea reprezentanţilor autorităţilor dintre acei care nu au avut posibilitatea de a se refugia, în timpul vremelnicei ocupaţii sovietice datorită posturilor conducătoare pe care le acaparase şi având sprijinul binevoitor al autorităţilor sovietice aceste elemente streine de neam şi-au putut permite prigonirea populaţiei româneşti rămase în teritoriul cedat, prigonire în masă prin pregătirea listelor de deportaţi, denunţuri, arestări etc., în timpul desfăşurării acţiunii militare prin devastări, distrugeri şi prin cea mai deşănţată propagandă de ură în contra României.

Şeful Politiei
Ion Popescu

Primarul orasului Soroca
V. Munteanu
L.Ş.
Semnătura
Semnătura

Şeful Biur. Siguranţei
Comisar C. I. Bogdan
Semnătura

Anexe:Tabelul de elemente româneşti care au fost arestate condamnate şi deportate în timpul anului de ocupaţie sovietic.

28 mărturii scrise a membrilor familiilor celor condamnaţi şi deportaţi.

Fotografii ce reprezentă distrugerile comise de sovietici /3/ bucăţi.

Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

7 octombrie 1857: Mihail Kogălniceanu prezintă proiectul de rezoluţie privind dorinţele fundamentale ale românilor moldoveni

La 7 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu prezintă în Adunarea ad-hoc a Moldovei proiectul de rezoluţie care cuprindea "dorinţele fundamentale" ale românilor moldoveni, arătînd că

"dorinţa cea mai mare, cea mai generală, acea hotărîtă de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care, împlinită, va fi fericirea generaţiilor viitoare, este UNIREA PRINCIPATELOR ÎNTR-UN SINGUR STAT, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru ca în Moldova şi Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic, ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceeaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, acelaşi temeiuri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe, aceeaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri de trecut, acelaşi viitor asigurat şi în sfîrşit, aceeaşi misie de îndeplinit".

Rezoluţia a fost votată cu 81 de voturi pentru şi 2 voturi contra şi cerea autonomia şi neutralitatea celor două Principate, unirea într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ şi constituţional, garantarea colectivă a celor şapte puteri.

Sursa: Istoria.md

Citește mai departe...

Monumentul Eroilor Români de la Bălți

Pe locul unde s-a aflat Monumentul Eroilor Primului Război Mondial din Bălţi au fost ridicate case în care au trăit mai multe generaţii. În 1935, falnicul obelisc era dezvelit chiar în prezenţa Regelui României Carol al II-lea, care venise la Bălţi împreună cu fiul său, Mihai. Dar astăzi locul nu mai păstrează nicio mostră din măreţia lui de altă dată. Totuşi, unele relicve mai pot fi găsite în arhivele bibliotecii din oraş, iar în curtea actualilor proprietari ai locului - oseminte ale ostaşilor căzuţi. Se pare că autorităţile oraşului au uitat de existenţa acestui loc istoric, iar reconstrucţia monumentului nici pe de parte nu reprezintă o prioritate a lor, deşi acum câţiva ani se formase un grup de iniţiativă, care, împreună cu cei de la primărie, intenţionau să-l reinstaleze.

Puţini ştiu că pe strada Decebal din municipiu Bălţi a existat cândva un monument al ostaşilor român căzuţi pe fronturile Primului Război Mondial. Acesta reprezenta un ansamblu complex - un obelisc şi mai multe zeci de morminte care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost distrus de către comunişti.

Cei care îl mai păstrează în memorie erau pe atunci nişte copii. Moş Nicolae Gordilă este unul dintre ei. Interlocutorul nostru are acum 83 de ani, dar îşi aminteşte bine ziua în care, împreună cu surorile sale şi alţi copii, au mers la inaugurare.
„Cântam nişte cântece eroice, dar nu le mai ţin minte… Eram cu fraţii şi surorile mele, cu alţi copii din satul nostru - pe atunci trăiam în satul Strâmba. În familia noastră eram opt copii, trei fraţi şi cinci surori, iar una dintre ele cânta în corul bisericesc. Anume ea a fost poftită împreună cu corul. Era multă lume…”, ne spune moş Nicolae, care, pe atunci, avea 12 ani.

Îşi aminteşte cu mândrie că l-a văzut pe Regele Carol, care era însoţit de un copil. „La inaugurare, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea era cu feciorul său, Mihai. Ei stăteau într-o maşină descoperită, dar noi, copiii, îi salutam cu entuziasm. Alţii chiar le întindeau mâna, dar ei se fereau, că nu-i normal să te îmbrăţişezi cu fiecare… Şi a mers din centrul oraşului maşina ceea pe lângă toate trotuarele pline cu oameni, până la prospectul Victoriei, că strada asta aşa se numea atunci. Noi alergam peste tot. La acea solemnitate erau prezente câteva coruri, din oraş şi de prin sate”, îşi aminteşte Nicolae Gordilă, menţionând că şi el a fluturat atunci un tricolor, dar mai mic decât al oaspeţilor…

Locul acela, spune bătrânul, cât au fost românii, era curăţat şi îngrijit. Era o mândreţe de monument, dar, când au venit şi ne-au „eliberat” ruşii în 1940, au distrus totul, inclusiv acea cruce mare, deosebit de frumoasă. Au făcut-o nu numai pentru că erau împotriva religiei, ei erau şi împotriva adevărului istoric.

Moşul ne spune că, în perioada copilăriei sale, venea la monument împreună cu alţi prieteni. Inexplicabil, locul acela îi atrăgea. Un deceniu mai târziu, monumentul avea să fie distrus totalmente de către sovietici.

„Ţin minte că, atunci când a fost demolată crucea, mai mulţi oameni au plâns. Apoi, cu anii, locul a devenit o ruină împânzită de buruieni pe unde păşteau vitele. Oficialităţile sovietice au vrut chiar să demoleze movila aceia, dar le-a oprit ceva şi au dat acolo locuri de case la oameni, unii însă au refuzat. Casele începuseră să apară pe locul mormintelor cam prin anii ’70-’80 ai secolului trecut”, punctează Nicolae Gordilă, adăugând că oamenii, după venirea comuniştilor sovietici, n-au mai îndrăznit să deschidă gura despre istoria acelui loc.

„Era periculos să vorbeşti pe vremea aceea despre asta, căci KGB-ul, pentru orice cuvânt bănuit împotriva regimului, te băga la puşcărie. Noi vorbeam între noi pe ascuns, dar în public - nu. Când învăţam în clasa a şasea - de acum era la ruşi, căci aveam cinci clase făcute la români, avem un învăţător care, la o adunare, s-a ridicat să spună că trebuie să acordăm mai multă atenţie „limbii moldoveneşti”, fiindcă copiii vorbesc pe stradă în limba rusă şi astfel „limba moldovenească” se pierde. Toţi atunci au tăcut, dar a doua zi învăţătorul a dispărut şi nimeni, până azi, nu mai ştie de el”, ne mărturiseşte moşul.

Acum, moşul doreşte foarte mult să prindă vremurile în care monumentul dezvelit de Regele Carol va fi restabilit. „Aş merge iar cu tricolorul la inaugurare”, apare un zâmbet pe faţa tristă a moşului Nicolae…

Unul dintre militanţii grupului de iniţiativă pentru restabilirea monumentului, grup constituit în 2008, este juristul Ion Bujeniţă. El ne spune că, deşi în nenumărate rânduri au solicitat sprijinul autorităţilor locale, acestea rămân surde la apelul lor.

Primii care au readus în memoria localnicilor faptul că în oraş a existat acel monument au fost jurnaliştii de la ziarul „Spros i Predlojenie” (SP).

„Iniţial, primăria a reacţionat şi, ca rezultat, a fost constituită o comisie de cercetare, în fruntea căreia a fost numit actualul viceprimar, Alexandru Usatâi. În componenţa ei se află şi Anatol Harcenco, un reprezentant al Guvernului. Această comisie trebuia să întreprindă acţiuni cu scopul de restabilire a monumentului, dar ea şi-a stopat activitatea chiar din momentul constituirii. Au trecut trei ani, dar grupul de iniţiativă n-a reuşit să facă nimic”, menţionează Bujeniţă, specificând că, pentru această acţiune, au fost adunate mai multe materiale de arhivă, menite să ajute la restabilirea monumentului.

Totodată, grupul a adresat scrisori fostului ambasador al României în R. Moldova, Filip Teodorescu, preşedintelui României, Traian Băsescu, şi fostului prim-ministru Zinaida Greceanîi, dar nu a urmat nicio reacţie.

În timp ce unii se agită la Bălţi să sensibilizeze opinia publică asupra acestui subiect, alţii îşi duc traiul mai departe fără a avea mustrări de conştiinţă. Iulia Gheorghiţă este cel de-al patrulea proprietar al casei care îşi are temeliile puse pe oasele unor eroi căzuţi în Primul Război Mondial. Femeia spune că, deşi a mai fost vizitată de reprezentanţi ai presei şi ai Primăriei Bălţi, viaţa familiei sale merge înainte. Ea regretă că nu-şi poate repara casa, deşi, dacă ar avea posibilitate, ar trece cu traiul şi în altă parte.

„Casa asta a fost cumpărată de părinţi de la un neamţ, dar eu am trecut aici în 1976. Când am cumpărat-o, casa era altfel, noi am mai construit două odăi şi un coridor. Avem şi beci, bărbatul meu, când l-a extins, a scos de acolo doi saci de ciolane, pe care le-a îngropat în cimitirul evreiesc”, ne mărturiseşte femeia, precizând că, mai mulţi ani la rând, casa ei a fost vizitată de fostul proprietar, dar nu pentru a-şi revendica bunurile, ci pentru a depune aici flori.

„După ani buni de la plecarea lui, veneau oameni şi lăsau câte un buchet de flori uite acolo, lângă gardul şi lângă poarta aceea verde. Toţi îmi spuneau că acolo a fost un monument. În urmă cu patru ani, s-a crăpat un perete al casei, iar bărbatul meu punea proptele în fundament când aud că mă strigă: „Iulika, idi siuda i posmotri cito tvoritsea” (Vino şi vezi ce se întâmplă). Am văzut acolo un bloc de piatră mare, pe care era scris ceva din 1824, erau şi nume de familie”, ne povesteşte gospodina, menţionând că fragmentul din granit cu inscripţii a fost utilizat la fundament. „Eu i-am zis bărbatului să arătăm piatra cuiva, dar el n-a vrut. Apoi, după aceea, a început să umble lume pe la noi de colo-încoace. O vecină ne-a dat fotografia acelui monument”, îmi întinde o imagine veche, spunându-mi că aceasta este unica amintire pe care s-a încumetat s-o păstreze.

Iulia Gheorghiţă povesteşte că a stat ani întregi cu bagajele făcute, deoarece Primăria Bălţi le-a tot promis că-i va muta în altă locuinţă. Cum lucrurile nu s-au schimbat, femeia încă mai aşteaptă casa visurilor sale

„De mai multe ori ne-au preîntâmpinat de la Primărie că ne vor da un apartament, chiar şi unele documente ne-au cerut. După un timp, chiar eu i-am telefonat lui Vasili Ivanovici, arhitectul oraşului, şi l-am întrebat dacă mi se permite să fac unele reparaţii la casă. Mi-a spus să mai zăbovesc, că încă nu are un răspuns de la fraţii români”, îmi explică femeia, gesticulând din mâini. Îmi spune că s-a obişnuit deja să trăiască aici şi ar pleca doar dacă i s-ar propune ceva în schimb, la fel de bun. „Psihologic, am trăit normal, pentru că noi, la început, nu am ştiut, da’ mai târziu n-am putut vinde casa, pentru a pleca în altă parte, mai ales că ne obişnuisem deja. Unii ne spun că nu se poate să trăim aşa, dar noi nu ştiam, că eram mici când părinţii noştri au cumpărat casa. Baba Vera, o vecină rea, care a murit, toată vremea a aruncat zoile în partea noastră şi, din cauza umezelii, uneori aluneca pământul. Bărbatul meu zicea să facem un dig de ciment, că ar putea să se ducă şi colţul casei la vale”.

Cui îi mai pasă de acest monument?
Ca să-mi satisfac pe deplin curiozitatea în acest caz, am trecut şi pe la Primăria oraşului Bălţi. Acolo l-am găsit chiar pe viceprimarul Alexandru Usatâi care ne-a oferit o serie de răspunsuri foarte neclare, motivând, în primă fază, că nimănui nu-i mai pasă de monumentul rămas doar în memorie istorică. Iar dacă s-ar pune problema restabilirii lui, este necesar ca familiile care locuiesc acolo să fie strămutate, dar pentru aceasta Primăria nu are nici teren şi nici fondurile necesare. Referitor la activitatea comisiei create pe acest caz, Usatâi spune că aceasta a fost desfiinţată încă de la constituire, deoarece nu a prezentat suficiente probe şi date istorice legate de Monumentul Eroilor Primului Război Mondial, pentru a fi iniţiate lucrările de reconstrucţie a acestuia.

Nadia Tătaru pentru Timpul.md

Citește mai departe...

Din istoria radiodifuziunii R.S.S.M. (anii 70, sec. XX)

Autorităţile sovietice au folosit radioul în scopul consolidării poziţiilor sistemului socialist , adică în primul rând cu scop informaţional-propagandistic. Aceasta însemna că ştirile,interviurile „mesele rotunde”şi alte emisiuni radiofonice erau trecute prin filtrul marxist-leninist şi puse la dispoziţia ascultătorilor de pe poziţii de clasă.

Generaţia anilor 60 probabil că ţine minte, cum în toate centrele localităţilor rurale au fost instalate megafoane, care zilnic transmiteau de la ora 6-00 dimineaţa până la 24-00 noaptea emisiuni radiofonice, din care 2-3 ore erau în limba română, iar în rest emisiuni în limba rusă preponderent din Moscova.

În perioada anilor 70,ai secolului trecut, redacţiile radio ale radiodifuziunii RSSM în afară de ştirile zilei , comentariile politice asupra evenimentelor trecute în istorie sau actuale erau obligate să pregătească şi să transmită emisiuni legate de diferite sărbători socialiste şi profesionale, ținând cont, că Radiodifuziunea din RSSM era un instrument propagandistic sovietic ea era subordonată pe linie de partid-organelor centrale de partid.

În fosta Arhivă al CC al PCM, care în 1992 a fost reorganizată în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova se păstrează documentele CC al PCM. Anume din acest fond arhivistic am selectat câteva documente din perioada respectivă, care constituie temeiul acestui modest articol. Dar să le luăm pe rând în ordinea cronologică.

În Procesul-verbal nr.113 al şedinţei Biroului CC al PCM din 14 decembrie 1970, § 26 se menţionează :
„Pentru merite în educaţia comunistă a oamenilor muncii, mobilizarea lor la îndeplinirea planului cincinal înainte de termen se propune spre decorare cu ordine şi medalii ale URSS pe lucrători ai televiziunii şi radioului: cu Ordinul „Октябрьской революции” – 1 persoană. cu Ordinul „Трудового Красного Знамени”-1 persoană. cu medalia”За доблестный труд»- 1 persoană. cu medalia”За трудовое отличие”- 1 persoană.”(F.51, inv.31, d.26, f.15)

Pentru ca radioul să pătrundă în fiecare casă, autorităţile sovietice au dezvoltat şi mai mult reţeaua radio prin cablu. Situaţia respectivă avea un “avantaj” dublu: statul îşi rezolva scopurile propagandistice, iar oamenii muncii primeau informaţia oficială şi emisiuni de divertisment la un preţ minimal.

Printe ştirile transmise la radio erau şi deciziile partidului de a inaugura diferite monumente fără a menţiona costul acestora. În perioada propusă devenise o modă de a inaugura monumente.

Prima Hotărâre la acest capitol a fost la 27 august 1974 cu numărul 296, o Decizie comună a CC al PCM şi al Consiliului de Miniştri al RSSM privind inaugurarea unui monument lui V.I.Lenin în orăşelul Nisporeni (F.51,inv.35,d.18, f. 30). Pentru realizarea acestul proiect a fost alocată suma de 100 000 ruble.Tot în aceiaşi zi cu numărul 295 respectivele instituţii au aprobat hotărârea privind înălţării unui momument lui Gheorghii Dimitrov în oraşul Chişinău .Pentru această treabă trebuiau cheltuite 20 000 ruble.

La o altă şedinţă al Biroului CC al PCM din 17.09.1974, (Procesul-verbal nr.74, § 6 ) s-a hotărât inaugurarea monumentelor lui V.I.Lenin în oraşele Călăraşi şi Făleşti (F.51,inv.35,d.19,f. 31)
Tot atunci a apărut şi Decizia nr.327 al CC al PCM şi Consiliului de Miniştrilor al RSSM din 17 septembrie 1974 prin care se aproba respectiva hotărâre şi se specifica, că pentru fiecare monument a fost alocată suma de 100.000 ruble.

Printre sărbătorile care au fost intensiv mediatizate la radio şi în alte mijloace de informare a fost aniversarea a 50 de ani de la formarea RSS Moldoveneşti şi PCM. În Procesul-verbal nr.65 din din 2 aprilie 1974 al şedinţei Biroului CC al PCM se menţiona:
„Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri al RSSM pentru televiziune şi radiodifuziune în trimestrul II şi III ale anului 1974 trebuie să toarne un serial de filme televizate de lung metraj cu un titlu convenţional „Luminată de Octombrie”, un şir întreg de schiţe documentare, un ciclu de emisiuni radio şi TV despre grandioasele schimbări în economie , ştiinţă şi cultură în republică”
(F.51, inv. 35, d. 10, f. 59).

Tot la respectiva aniversare s-au inscris şi alte măsuri , care trebuiau mediatizate la radio şi alte mijloace de propagandă. Printre aceste măsuri erau:lansarea şi petrecerea Festivalului unional al colectivelor artistice de dans al amatorilor”Prietenia popoarelor”, tipărite o sumedenie de felicitări, insigne, cărţi,broşuri, buclete , placarde.
La Centrul de Expoziţii al RSSM s-a stabilit să fie inaugurată expoziţia jubiliară cu genericul”Moldova în familia popoarelor frăţeşti ale URSS”.Instituţiile respective au hotărât să asigure pregătirea Zilelor RSS Moldoveneşti la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale ale URSS la Moscova. Mai mult decât atât, s-a convenit să fie organizat un tren de agitaţie intitulat „Prietenia popoarelor URSS”.

În scopul infiltrării în societate a unor noi obiceiuri sovietice prin Hotărârea comună nr.135 a CC al PCM şi Consiliului de Miniştri al RSSM din 10 aprilie 1974 intitulată”Despre aprobarea Consiliului Republican Interdepartamental pentru întroducerea în viaţă a obiceiurilor noi civile şi a noilor sărbători” a fost format un consiliu, în care au intrat un şir întreg de personalităţi din RSSM şi înalţi funcţionari de partid şi de stat.
Printre ei se număra: A.S.Constantinov, ministru culturii al RSSM; P.P.Boţu, primul secretar al Cârmuirii Uniunii Scriitorilor din RSSM; I.Bogdesco, preşedintele Uniunii artiştilor plastici din RSSM ; V.P.Cupcea, regizor principal al Teatrului muzical-dramatic”A. Puşkin”(actualmente „Mihai Eminescu”); V.Teleucă, redactorul săptămânalului „Cultura” etc.
(F.51,inv.35,d.10 )

Anume atunci , în urma activităţii acestei comisii a „apărut obiceiul”, că atunci când la oficiul stării civile era înregistrată naşterea unui copil şi eliberate actele necesare, odată cu documentele respective funcţionarul le înmâna părinţilor şi o cravată roşie pionerească de care erau prinse insigna de octombrel şi cea de comsomolist. Mai laconic spus, copilul numai s-a născut şi simbolica bolşevică îl aşteapta.

Sigur că toate aceste „invenţii de obiceiuri” pentru a se implimenta în societate erau mediatizate fructuos în toate mijloacele de informare, inclusiv radioul.

In baza articolului de Alexandru Moraru, publicat în Glasul Naţiunii nr.16 din 18 mai 2006, pag. 6.
Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea III)

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)


Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964

Măsurile sovietice de contraatac
Răspunsul Moscovei la veştile proaste date de Hruşciov în timpul vizitei din 1962, care se adăugau faptului că Bucureştiul se implicase deja în medierea nedorită a disputei chino-sovietice, a fost aproape imediat.

După ce i-au furnizat conducătorului român un avion sovietic şi echipajul necesar pentru vizita sa în Indonezia, din a doua jumătate a anului 1962, Kremlinul i-a trimis pe o rută peste Himalaya şi pe deasupra teritoriului chinez, fără a obţine aprobarea Beijingului pentru tranzit. Drept urmare, autorităţile militare chineze au ameninţat că doboară avionul. Gheorghiu-Dej remarca amar atunci când ajungea pe pământ românesc: „Hruşciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao".

După ce, în 1962, la întâlnirea CAER, contestase deschis organizaţia economică supranaţională, în 1963, România a încheiat primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, care a fost „ţinut foarte secret", determinând partidul est-german să-i acuze pe români de naţionalism şi de „egoism economic".

O preocupare majoră era refuzul Bucureştiului de a susţine ideea permanenţei divizării Germaniei. Est-germanii erau furioşi deoarece, după ce se opusese vehement propunerii sovietice de a construi Zidul de la Berlin, în 1961, Gheorghiu-Dej acceptase acum „fără probleme" Berlinul de Vest ca parte a Republicii Federale Germania.

De-a lungul primăverii lui 1963, liderii români au denunţat organizaţia supranaţională din cadrul CAER în mod public şi în scris. Din mai, Bucureştiul a început să închidă instituţiile care popularizau Uniunea Sovietică în România - furnizând serviciilor de informaţii sovietice o bază largă de recrutare - începând cu Librăria Cărţii Ruse şi limitarea drastică a activităţilor asociaţiei de prietenie româno-sovietică (ARLUS). În timp ce evenimentele artistice au continuat, activităţile sovietice de propagandă au fost reduse, prin limitarea numărului de conferinţe, reorientarea revistei ARLUS - Veac nou -, ca revistă culturală independentă, şi prin micşorarea drastică a supradimensionatei ARLUS.

În şedinţa Biroului Politic de la începutul lui aprilie, Gheorghiu-Dej a abordat problema reţelelor de spionaj sovietic, subliniind că nu erau necesare şi puneau o umbră asupra relaţiilor româno-sovietice, mai ales de când consilierii sovietici începuseră să strângă materiale „despre o persoană sau alta", inclusiv „tot soiul de calomnii", la fel cum „făcea şi Beria". Revolta maghiară din 1956, a subliniat el, „nu a fost provocată de lipsa consilierilor sovietici, ci de alţi factori". Conducătorul român a relatat apoi ce îi spusese lui Hruşciov:

„Considerăm că, în general, este incorect să organizaţi puncte de spionaj pe teritoriul statelor socialiste, fără a avea cea mai mică justificare. Ştim multe, dar am închis ochii. Să nu vă imaginaţi că aceia la care apelaţi vă vor da informaţii mai bune decât vă dau organele noastre de partid şi de stat.”

Ambasada Ungariei la Bucureşti a menţinut legături strânse cu omologii sovietici, referitor la comportamentul românilor, pe care reprezentantul sovietic 1-a caracterizat ca o „tendinţă periculoasă".

Ca o dovadă a strânselor legături sovieto-ungare, secretarul sovietic i-a spus omologului ungur că „scriitorul transilvănean Istvan Nagy - care îi este un bun prieten - 1-a asigurat în şoaptă de faptul că «el şi mulţi alţii» au luptat şi vor lupta până la sfîrşit, alături de Uniunea Sovietică".

În iunie, bulgarii şi-au revenit brusc din «uitarea completă" a fostului şef al PCR, „căzut în dizgraţie", Boris Stefanov, un avocat al bazelor militare sovietice în România si militant activ pentru secesiunea de România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Radio Sofia îl prezenta pe „eroul" redescoperit şi insista că el a fost prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist în perioada 1935-1940" şi apropiat colaborator al liderului şi al Cominternului) Gheorghi Dimitrov. Ca nu cumva mesajul prea subtil, la sfârşitul lui august, Radio Sofia a anunţat că lui Stefanov i-a fost acordată cea mai mare decoraţie a Bulgariei - Ordinul Gheorghi Dimitrov.

Bucureştiul era acum angajat în plin program de derusificare, închizând instituţii sovietice aşa-zis culturale, biblioteci, departamente lingvistice şi asociaţii de prietenie" răspândite de-a lungul ţării, care fuseseră veriga principală pentru colectarea de informaţii de către sovietici şi pentru operaţiunile de recrutare.

Având în vedere loviturile pe care le primeau în domeniul militar, de informaţii, politic, economic şi cultural, Kremlinul a decis că Bucureştiului nu trebuie să i se permită să lovească mai tare. În toamna anului 1963, Kremlinul a pus la cale diverse atentate, se pare că şi cel puţin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia.

Hruşciov începuse deja să-şi facă griji serioase în privinţa posibilităţii „pierderii" României. Momentul ales pentru această tentativă a fost extrem de sugestiv deoarece coincidea cu încercările României de a scoate de sub influenţa sovietică sistemul propriu de securitate şi de informaţii. În noiembrie 1963, echipe comune formate din reprezentanţi ai Secţiei militare a Comitetului Central şi membri ai Biroului Ţărilor Socialiste discutaseră deja cu fiecare dintre persoanele identificate ca fiind agenţi români ai KGB şi GRU, îi informaseră cu privire la schimbările petrecute, îi avertizaseră să rupă „orice contact de natură informativă" cu agenţii lor sovietici şi le asiguraseră protecţia.

Aşa cum descria adjunctul şefului Secţiei militare de pe atunci, Ion Stănescu, acest proces, agenţii au fost chemaţi la Comitetul Central şi nu la sediul Ministerului de Interne şi li s-a transmis următorul mesaj:

„Sunteţi cetăţeni români. Trebuie să încetaţi orice fel de activităţi şi orice gen de contact cu autorităţile sovietice, cu instituţiile lor de informaţii. De acum înainte, faptele dumneavoastră se află sub incidenţa legilor penale româneşti.”

Aparent, „majoritatea au înţeles şi s-au alăturat programului", iar monitorizarea continuă a confirmat faptul că „majoritatea acestora nu şi-au reluat relaţiile" cu organele de stat sovietice. Majoritatea, dar nu toţi.

Paradoxal, dat fiind că nu existau nici un fel de mijloace pentru a îndepărta definitiv acele persoane fără a provoca o reacţie sovietică gravă (excluzând eliminarea lor fizică, pe care oricum românii nu au luat-o în discuţie), această soluţie a creat premisa pentru o nouă „criză de identitate" în cadrul instituţiilor româneşti, opunându-i pe internaţionalişti - agenţi şi colaboratori sovietici - „naţionaliştilor" români.

Aceste curente adversative şi-au pus amprenta asupra politicii interne şi externe româneşti. Odată cu reformele lui Gorbaciov de la sfârşitul anilor 1980 şi, mai ales, cu ocazia apropierii dintre URSS (a Pactului de la Varşovia şi CAER) şi SUA a NATO şi Piaţa Comună), reprezentanţii „naţionalişti" au căzut într-o confuzie totală din cauza gafelor monumentale comise de Ceauşescu şi a poziţiei critice în care adusese ţara. În acelaşi timp, reformele lui Gorbaciov au fost utilizate pentru redistribuirea „internaţionaliştilor socialişti" în rolul „globaliştilor," suporteri ai economiei de piaţă şi ai transformărilor democratice, chiar şi anticomunişti fervenţi, cu toate că propriile biografii şi moştenirea de familie indica exact contrariul. Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, „naţionaliştii" au fost prezentaţi (şi trataţi de Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi progra¬melor de occidentalizare, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.

Cazul lui Corneliu Mănescu ilustrează câteva dintre ambiguităţile create. Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova şi condusese o perioadă, în anii 1950, Direcţia Politică a armatei. Semnificaţia instruirii lui Mănescu în URSS este deschisă interpretărilor, mai ales că şi Ceauşescu petrecuse câteva luni acolo, fără nici un detriment asupra orientării sale naţionale. Însă, conform unor rapoarte, Mănescu „urmase o şcoală specială de securitate din Uniunea Sovietică", după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne" în perioada celor mai negri ani ai stalinismului. Mănescu a deţinut apoi funcţii de conducere în aparatul de partid al armatei, în perioada 1948-1954, după care, în 1954, a devenit şef al Direcţiei Politice, iar, în 1960, a trecut în diplomaţie.

În martie 1962, Secretarul de Stat Dean Rusk, fiind informat de poziţia României cu privire la problema germană şi dorind să sublinieze interesul româno-american comun, 1-a abordat pe ministrul de externe, Corneliu Mănescu, cu comentariul că chestiunea Berlinului (pentru care Moscova făcea presiuni să fie recunoscut ca teritoriu est-german) era una dintre politicile sovietice care „scăpau de sub controlul Bucureştiului". Mănescu şi-a surprins interlocutorul şi a contrazis poziţia adoptată până atunci de România, exprimată deja cu fervoare în cadrul Tratatului de la Varşovia, susţinând că SUA „nu ar trebui să atribuie Moscovei vederile la care aderau ei; şi că ei (românii) împărtăşeau aceleaşi păreri [ca şi sovieticii] despre Berlin".

Câţiva ani mai târziu, Mănescu avea să contrazică informaţiile oferite Washingtonului în mod oficial de serviciile româneşti cu privire la presiunea pe care o exercita partea sovietică asupra ţării sale în urma invaziei Cehoslovaciei.

În martie 1989 el a revenit în atenţie ca semnatar al „Scrisorii celor şase", care i-a conferit lui şi celorlalţi cinci „comunişti din vechea gardă" statutul de „disidenţi reformişti" (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu). Toţi, cu excepţia lui şi a lui Apostol, fuseseră cominternişti şi cetăţeni sovietici. Iar Apostol nu numai că fusese identificat de Stasi ca deschis pentru colaborare, dar a şi recunoscut ulterior că lucrase cu agenţii sovietici. Pentru câteva zile, în mijlocul revoluţiei din decembrie 1989, Mănescu a fost prezentat cu insistenţă ca şef al nou-înfiinţatului Front al Salvării Naţionale, de presa şi televiziunile maghiare şi sovietice. A existat cel puţin un camion din care s-a anunţat la un megafon pe străzile Bucureştiului că el era noul conducător.

Măsurile preventive luate de autorităţile de la Bucureşti au zădărnicit eforturile simultane ale serviciilor de informaţii sovietice de a elimina conucerea română prin mobilizarea agenţilor săi din DSS, din Statul-Major General al Armatei şi din aparatul de partid. Un observator, la rândul său refugiat în urma invaziei Ungariei din 1956, a concluzionat mai mult decât optimist că: „Era prea târziu să se încerce infiltrarea şi răsturnarea conducerii". În decembrie 1963, Gheorghiu-Dej a numit un nou şef al serviciului de informaţii militare, generalul Dumitru I. Dumitru, şi i-a trasat sarcina de a purifica, de asemenea, organizaţia. În următorii cincisprezece ani spionajul militar românesc, independent de Securitate şi cel mai izolat de influenţa sovietică, a evoluat într-un canal principal de cooperare al României cu parteneri occidentali selectaţi.

Acţiunile sovietice de dezinformare aveau menirea de a distrage atenţia de la Bucureşti, în această perioadă. O parte din acestea constau în lansarea de afirmaţii conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce „Cvartetul" strategic din zona de nord a Tratatului - Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia - era de importanţă capitală. Mai mult, activitatea sovietică de dezinformare încerca să mascheze opoziţia extraordinară a României, atribuind acţiunile disidente altor tări membre ale Tratatului sau atribuind anumite acţiuni altora, de obicei Poloniei şi Ungariei.

Aceasta a fost situaţia, de exemplu, în cazul aderării Mongoliei la Tratatul de la Varşovia, în 1963, o mişcare menită să acorde Tratatului responsabilităţi în afara zonei sale de activitate şi să se folosească de această aderare, cel puţin în mod simbolic, în confruntarea dintre China şi Rusia, şi, de asemenea, să pună capăt relaţiei speciale dintre China şi România. Deşi ceilalţi membri ai Tratatului s-au alăturat poziţiei României - posibil la comanda Moscovei -, nici o altă ţară nu protestase înainte ca România să o facă. Moştenitorii „trustului Münzenberg" au atribuit această acţiune de mare risc Poloniei, negând cu totul rolul României, ceea ce a devenit, de altfel, ulterior, punctul de vedere occidental.

Larry L. Watts

Citește mai departe...