România trebuie să denunțe tratatul cu Ucraina

De când e lumea lume, atunci când una din părţi nu respectă clauzele unui contract, cealaltă parte are dreptul să declare caduc acel contract. Lucru valabil chiar şi în căsnicie, atunci când survine divorţul. Prevedere elementar oportună şi în cazul tratatelor politice internaţionale. De altfel, normele de drept internaţional au la bază vechea tradiţie din domeniul dreptului penal şi civil. Orice tratat politic a devenit nul atunci când una din părţi încalcă prevederile documentului.

Observaţia este aplicabilă şi pentru Tratatul politic de bază dintre Ucraina şi România, semnat de preşedinţii Leonid Kucima şi Emil Constantinescu, în 1997.

Inutil să mai amintim că este vorba de cel mai ruşinos act politic din istoria românilor. Fără nici o presiune politică străină, fără nici o condiţionare politică din partea Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice, Emil Constantinescu semna, în palatul lui Ceauşescu de la Neptun, acest document care ne-a produs enorme deservicii. Deşi România nu era ameninţată de trupe străine, preşedintele ei renunţa de jure la nordul Bucovinei, la ţinutul Herţa, la Hotin, la sudul Basarabiei şi la Insula Şerpilor.

Pentru unii politicieni de dreapta, care au refuzat să voteze tratatul, deşi ai lor se aflau la guvernare, ratificarea acelui document în Parlament a fost un coşmar.

Ion Iliescu a lipsit şi el de la votul din Senat. Detalii sugestive cu privire la prestaţia lui Adrian Severin sau Petre Roman se pot vedea în cartea profesorului Tiberiu Tudor. În 2003, Ion Iliescu a mers mai departe cu “pretinia” faţă de Ucraina şi a semnat tratatul de frontieră, prin care, practic, reconfirmă graniţele impuse de sovietici.

Motivaţie în cinci puncte

Trădare naţională sau nu, faptul este consumat pentru unii. Eu însă cred că lucrurile se pot îndrepta. Cu un minimum de curaj politic. Mai ales că, în textul documentului, se menţionează şi posibilitatea denunţării lui unilaterale. Iată şi motivele pentru care putem s-o facem:

1. Ucraina pretinde ape teritoriale în jurul Insulei Şerpilor, încercând să ajungă până aproape de gurile Dunării;
2. Ucraina a început să sape Canalul Bâstroe-Chilia, fără să informeze partea română;
3. Ucraina a violat frontiera României;
4. Ucraina încalcă drepturile românilor din regiunea Cernăuţi, Noua Suliţă, Herţa, sudul Basarabiei;
5. Ucraina refuză despăgubirea României pentru investiţiile făcute la Krivoi Rog.

Ginecolog şi bancă pe Insula Şerpilor!

Despre Insula Şerpilor (Leuke, Alba) s-au scris numeroase articole şi cărţi. În toate tratatele ruseşti vechi, Leuke apare drept insulă (“Zmeinîi Ostrov”). În toate tratatele occidentale de limbă franceză sau engleză, apare cu denumirea de “stâncă”.

Dacă este insulă, ar avea dreptul la ape teritoriale, cred unii. Dacă este declarată stâncă, nu are dreptul la ape teritoriale. Pentru a fi considerată insulă, trebuie să ofere condiţii de trai: faună şi floră, surse apă potabilă proprii. Insula lui Ahile nu prezintă asemenea condiţii. Frizând absurdul, Ucraina susţine că a descoperit apă de băut pe formaţiunea stâncoasă. Mai mult, a fost adus acolo un ginecolog, probabil pentru nevoile nevestelor militarilor. În plus, Kievul anunţă construirea unei bănci acolo pentru a dovedi că stânca are şi viaţă economică.

Insula Şerpilor nu apare menţionată în Tratatul de pace de la Paris. De aceea, URSS a impus cedarea ei pe baza unui proces verbal semnat de Eduard Mezincescu şi un secretar III de la ambasada sovietică în 1948.

În 1997, ucrainenii nu sperau că vor smulge de la români până şi această stânc`. Şi deodată, Adrian Severin, şeful diplomaţiei noastre pe-atunci, declară din senin pe timpul tratativelor că “Insula Şerpilor este pământ ucrainean”. De altfel, Dumitru Ceauşu, şeful echipei de negociatori, a declarat recent că s-au exercitat presiuni politice asupra sa pe toată durata negocierilor pentru acceptarea pretenţiilor lansate de ucraineni. Prostie? Nu cred. Sovieticii îşi însuşiseră ape teritoriale în jurul Insulei Şerpilor, conform hărţilor militare. Ei păzeau “frontiera” pe Marea Neagră, nu noi. Astăzi, după ce politicieni bicisnici din ţara noastră au validat practic toate consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop, ucrainenii nu se mulţumesc doar cu atât. Ei vor ca această frontieră să se curbeze şi mai mult spre Sulina.

Există nebuni la Kiev care cer

În 1999 au început negocierile pentru delimitarea platoului continental şi a spaţiilor economice exclusive. Atât cât am putut citi printre rânduri, vecinii au rămas consecvenţi în lăcomia lor. După 24 de runde de tratative (!), nu s-a obţinut nimic. Pe 26 septembrie, România a depus la Haga plângere contra Ucrainei pentru rezolvarea acestui litigiu.

Până în 1997, când a obţinut “cadoul” lui Emil Constantinescu, Ucraina era timorată, se manifesta ca un hoţ care posedă un patrimoniu ilegitim dobândit: succesor juridic al Uniunii Sovietice, deci al rapturilor staliniste. În anul 2001, a început să adâncească un canal obscur, botezat Bâstroe (Repedea), fără să ne informeze. Aici trebuie precizat că frontiera nu merge pe Braţul Chilia până la vărsarea în Marea Neagră. În iunie 1940, pe când Moscova bombarda Bucureştiul cu ultimatumuri să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, un desant sovietic a venit pe actualul canal Bâstroe şi pe canalul Limba şi acolo a stabilit graniţa, adică în interiorul Deltei. Şi aşa a rămas până azi, când Bâstroe a devenit frontieră NATO. Mai mult, prin tratatul de frontieră din 2003, Ion Iliescu a semnat că insulele Dalerul Mare, Dalerul Mic, Tătaru şi altele vreo cinci aparţin tot Ucrainei. Vecinii începuseră săpăturile, fără să ne informeze.

“Ne vom bate cu toată energia!”, ameninţă Mircea Geoană, dar elanul său are iz electoral. De ce abia acum? Dacă Stalin ar fi pus frontiera pe Dâmboviţa? Şi ar fi putut s-0 facă, din păcate, fiindcă eram singuri. Ne băteam cu ucraineneii “cu toată energia” pe la Craiova… Era de aşteptat un comportament civilizat din partea Ucrainei după aceste favoruri. Dimpotrivă. Nave militare ucrainene au pătruns în apele teritoriale româneşti şi au plantat balize pe Chilia în mod arbitrar. Este un delict grav. Practic, o ţară membră a Alianţei Nord Atlantice a fost agresată şi nici o mişcare nu am sesizat la sediul NATO din Bruxelles. În 1978, când Turcia a atacat Grecia şi a ocupat jumătate din Insula Cipru, NATO nu a făcut nimic. Într-un târziu, au intervenit americanii pe căi diplomatice, dar armata Ankarei a rămas în Cipru. Atât Grecia, cât şi Turcia se află în NATO. Iată deci că Alianţa s-a dovedit incapabilă să rezolve acest litigiu până astăzi. De aceea, nu cred că România trebuie să aştepte minuni de la Bruxelles. Grănicerii de pe Chilia au rămas nemişcaţi fiindcă nu aveau aprobare de la Bucureşti. Noi ştiam că frontiera este obiectiv militar şi, după trei somaţii clasice, se deschide focul.

Nu putem pretinde comportament european din partea Ucrainei, dar este semnificativ că toate forurile internaţionale se află alături de România. Sigur, occidentalii par afectaţi doar de soarta ecosistemului din Delta Dunării. Prin adâncirea canalului Bâstroe-Chilia, pânza de apă freatică ar coborî foarte mult, fapt ce ar distruge rezervaţia Letea.

A intervenit şi un element ce nu poate fi trecut cu vederea. Viktor Cernomârdin, ambasadorul Rusiei la Kiev, a declarat că Ucraina are dreptul să sape acest canal fără acordul României. Faptul nu este surprinzător, chiar dacă Rusia are un litigiu identic cu Ucraina în jurul Insulei Tuzla din Marea de Azov. Ucraina pretinde şi acolo “ape teritoriale”. Faptul că Rusia se solidarizează cu Ucraina ne determină să credem că acest canal va fi folosit de flota militară a Kievului, ca răspuns la… extinderea NATO spre est.

Cel puţin aşa crede şi vicepremierul român Ioan Talpeş. Şi dacă pentru Ucraina acest canal are importanţă strategică, de ce nu ar avea şi pentru România? Este limpede că nu putem accepta aceste lucrări acolo, mai ales că România este responsabilă de frontiera NATO şi trebuie să se comporte ca atare.

Un zâmbet cu Condoleezza

Ţara noastră a ridicat aceste probleme cu prilejul unor întruniri internaţionale, dedicate Dunării, la Viena şi la Geneva. Mircea Geoană s-a întâlnit la New York cu Konstantin Hrişcenko, şeful diplomaţiei ucrainene, ambii prezenţi la sesiunea Adunării Naţiunilor Unite. Geoană i-a cerut lui Hrişcenko să mute balizele din apele noastre teritoriale, “altfel

România va proceda unilateral la îndepărtarea lor”. Hrişcenko i-a propus lui Geoană ca diferendul să se consume doar pe relaţia bilaterală. Fiind vorba de încălcarea grosolană a frontierei, nu se înţelege de ce ar trebui să le solicităm în mod repetat ucrainenilor să repare abuzul. Geoană a informat-o şi pe Condoleezza Rice, consilierul cu probleme de

securitate al preşedintelui Bush, care l-a primit la New York. Românii au motivat doar ecologic acţiunea lor: adâncirea canalului Chilia-Bâstroe va duce la scăderea nivelului apelor freatice din zonă, ceea ce ar distruge rezervaţia Letea. Amintitul canal are însă importanţă economică şi strategică deosebită. Pe Chilia vor fi transportate zăcămintele de petrol din jurul Insulei Şerpilor, până la portul Reni. Ca răspuns la atitudinea noastră, Ucraina a trecut la contraatacuri aberante, acuzând România că vrea să transforme Delta Dunării într-o nouă Mare Aral din Europa. Mai precis, dacă România va încerca să decolmateze canalele mai vechi din nordul Deltei Dunării, atunci ar scădea excesiv nivelul apei pe Chilia.

Un lucru este evident: Ucraina efectuează aceste lucrări în sudul Basarabiei, vechi teritoriu românesc. Dacă nu ar fi existat tratatul din 1997, Kievul nu ar fi procedat atât de cinic la adoptarea “politiciii faptului împlinit”, de care vorbeşte Ion Iliescu. Este surprinzător că preşedintele nostru, care îi cunoaşte foarte bine, descoperă abia acum asemenea abilităţi sovietice. Este bun acest asalt diplomatic al românilor pe toate fronturile, dar ce vom face când şi aceste posibilităţi se vor fi consumat?

Să punem botniţă presei din România!

După cum se poate constata foarte uşor în zonă, Ucraina încalcă grav drepturile elementare ale românilor din teritoriile acaparate pe timpul lui Stalin. Şcolie şi bisericile se ucrainizează forţat, considerându-se că aşa vor românii de-acolo. Liderii conaţionalilor noştri de la Cernăuţi sunt de cu totul altă părere. Ei au trimis la Bucureşti un memoriu prin care cereau să nu se dea agrementul lui Teofil Bauer ca ambasador al Ucrainei în România. Mircea Geoană şi Ion Iliescu nu au ţinut seama de doleanţele românilor din Cernăuţi şi l-au primit cu braţele deschise pe Teofil Bauer, fost guvernator în nordul Bucovinei, calitate în care a contribuit la deznaţionalizarea românilor. Acelaşi Bauer a împiedicat alegerea unui deputat român din Cernăuţi care să-i reprezinte pe conaţionalii noştri în Rada Supremă de la Kiev.

Ucrainenii din România sunt reprezentaţi automat în Parlamentul de la Bucureşti.

Comportamentul ucrainenilor îi surprinde numai pe cei care nu cunosc mentalitatea sovietică. Cealîi, fostul ambasador la Bucureşti, i-a cerut lui Andrei Pleşu, pe-atunci ministru de Externe, să-l îndepărteze din echipa de negociatori pe singurul specialist în Dreptul Mării din MAE fiindcă era… naţionalist.

Andrei Pleşu l-a informat pe Emil Constantinescu şi diplomatul care nu accepta condiţiile ucrainenilor a fost înlăturat. A fost preferat Dumitru Ceauşu, care a recunoscut recent că s-au făcut mari presiuni asupra lui pentru a accepta condiţiile cerute de Kiev.

Mai mult, recent, Konstantin Hrişcenko l-a convocat pe Alexandru Cornea, ambasadorul României la Kiev, şi i-a dat o listă cu ziariştii care scriu “de rău” despre Ucraina, listă pe care trebuia să o transmită lui Adrian Năstase şi lui Ion Iliescu. Ca la KGB, tovarăşi! Cornea a refuzat să ia hârtia, subliniind că presa din România este liberă. Reamintim că Ucraina a expulzat doi ziarişti români care au vrut să vadă cum trăiesc românii din Cernăuţi. România nu a expulzat nici un ziarist ucrainean sau rus.

Acum se poate repara “eroarea” istorică

La toate acestea vom adăuga refuzul Ucrainei de a despăgubi România pentru investiţia făcută la exploatarea minieră de la Krivoi Rog. Peste un miliard de dolari au fost îngropaţi şi acolo pe timpul lui Nicolae Ceauşescu. Kievul susţine că a privatizat şantierul şi că statul ucrainean este exonerat de orice obligaţie faţă de ţara noastră. Rămâne să-l căutăm pe investitorul străin, să-l tragem de mânecă şi, eventual, să-l dăm şi pe el în judecată la Haga.

Iată suficiente motive pentru care România trebuie să denunţe unilateral Tratatul politic cu Ucraina. Numai aşa putem reveni la situaţia anterioară, mai ales că posibilitatea este menţionată chiar în textul documentului. Şi vom relua “negocierile” cu Ucraina. Profesional şi fără supărare. Vom negocia o sută de ani, ca Japonia cu Rusia, dar să nu abandonăm milioane de români în voia haholilor. Situaţia imposibilă, creată unilateral de Kiev, este acoperitoare pentru acest act, dacă Uniunea Europeană sau Statele Unite ne-ar reproşa ceva. Oricum, Adrian Năstase tocmai afirmase că tratatul cu Ucraina “a fost negociat în grabă”. În realitate, nu am negociat nimic. Nu a fost nici un compromis, aşa cum pretindeau Emil Constantinescu şi Adrian Severin. Tratativele în genunchi nu puteau decât să ne aducă aici. Acum se poate repara acea “eroare” incredibilă. Trebuie doar puţină voinţă politică. România şi-a făcut datoria în limitele dreptului internaţional, măcar acum poate să-şi apere drepturile. Iată un motiv în plus pentru care ar fi necesare baze NATO în ţară.

Sigur, diplomaţii susţin că procedura denunţării este foarte rară, că ar dovedi neprietenie. Adevărat, dar şi comportamentul Ucrainei este primitiv. Cu un asemenea vecin ne putem aştepta la orice, chiar şi la invazie. Că acest tratat, bun sau rău, este singura bază de discuţii, susţin diplomaţii români. Fals! O înţelegere încălcată de una din părţi nu mai are nici o valoare juridică sau morală pentru cealaltă parte. Un tratat încheiat după mintea lui Molotov nu poate fi decât caduc ab initio.

autor: Viorel Patrichi

sursa: www.rostonline.org

Citește mai departe...

Cine face jocurile în Moldova

Basarabia nu este o miză importantă pentru Rusia, dar contează pentru puterea simbolică a Moscovei, care vrea să-şi refacă portretul imperial fără pierderi colaterale.

Ideea evadării Republicii Moldova din plutonul aşa-numitei „vecinătăţi apropiate" a Rusiei este deocamdată boicotată chiar din interiorul forţelor democratice sprijinite de Uniunea Europeană şi România. Dezbinarea din arcul de guvernământ şi concurenţa dintre liderii partidelor aflate la putere în Basarabia dau apă la moară comuniştilor şi intereselor ruseşti din zonă. Referendumul menit să schimbe Constituţia şi să permită alegerea preşedintelui Republicii Moldova prin vot popular, nu în Parlament cum se face acum, a eşuat din pricina neînţelegerilor dintre aliaţi, a intereselor divergente şi a campaniilor electorale paralele pornite înainte de vreme. Acest eşec este privit la Moscova ca un pas înainte spre revenirea Chişinăului sub aripa ocrotitoare a Rusiei, după un an în care Republica Moldova a funcţionat cu un preşedinte interimar, fiindcă partidele de dreapta nu au reuşit să strângă o majoritate calificată pentru a rezolva această problemă de legitimitate.

Alianţa pentru Integrare Europeană, care conduce Basarabia, este formată din patru partide, are idei bune şi s-a aşezat pe drumul corect, dar, la fel ca în România anilor 1996-2000, interesele naţionale rămân superficiale şi de faţadă, fie din cauza inabilităţii liderilor politici, fie din cauză că există perturbări externe, fie din cauză că interesele personale sau de grup sunt susţinute de forţe mai puternice. După prima guvernare pe care au avut-o de la căderea comunismului, formaţiunile prooccidentale din România au pierdut partida, iar primul preşedinte necomunist, Emil Constantinescu, mărturisea la sfârşitul mandatului său, în 2000, că fosta Securitate l-a învins. Altfel spus, serviciile secrete au jucat un rol important în dezarticularea alianţei de dreapta, în temporizarea apropierii de Uniunea Europeană şi NATO. Foştii ofiţeri ai Securităţii ceauşiste rămaşi în structurile informative oficiale sau infiltraţi în partidele istorice renăscute au jucat altă partidă. Prosperii oameni de afaceri, mulţi cu diferite conexiuni în ramificaţiile complicate ale serviciilor secrete, nu aveau nici un motiv să-şi dorească reguli clare şi standarde occidentale pentru România, astfel încât şi-au exercitat cu succes influenţa asupra mediului politic. Chiar în 2004, înainte de încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, importanţi oameni de afaceri, precum Ion Ţiriac, încercau să convingă guvernul că ţara nu este încă pregătită să facă faţă pieţei comunitare şi că ar fi mai bine să se amâne aderarea.

Istoria eşecului primei guvernări prooccidentale din România poate explica în parte dificultăţile din Republica Moldova, însă adăugirile care complică, încurcă şi încâlcesc lucrurile sunt legate de interesele nedisimulate ale Rusiei faţă de această ţară mică aflată la graniţa dintre Est şi Vest. Moscova nu are nevoie să-l trimită aici pe James Bond pentru a afla ce se întâmplă sau pentru a contracara ceea ce n-ar vrea să se întâmple, fiindcă are încă destule ancore în mediile influente de la Chişinău. Partidele democratice din Republica Moldova ar putea pierde alegerile generale nu doar din cauza ţesăturii noduroase din spatele guvernării, ci şi fiindcă strategiile celor aflaţi la putere sunt incoerente, iar mesajele lor - îndreptate doar spre propriul electorat. Partidele democratice din Basarabia ar putea pierde însă alegerile mai cu seamă fiindcă Moscova nu vrea încă să decupleze Republica Moldova de zona sa de influenţă, iar planurile Rusiei par mult mai coerente decât cele ale liderilor puterii de la Chişinău.

Citește mai departe...

Conferinţa dedicată zilei de naştere a lui Corneliu Zelea Codreanu

Cu ocazia zilei de naştere a liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, asociaţia „Noua Dreaptă” va organiza o conferinţă dedicată acestui eveniment. La conferinţă vor participa atât membrii cât şi simpatizanţii organizaţiei.

Sunt invitaţi toţi doritorii.

Locul desfăşurării: Biblioteca „Alba Iulia”, str. Alba Iulia 202.

Luni, 13 septembrie 2010, ora 17.00

sursa: www.nouadreapta.md

Citește mai departe...

Axa Comrat-Bălţi-Tiraspol?

Autorităţile municipiilor Bălţi şi Comrat au semnat, miercuri, un Acord de prietenie şi colaborare, transmite Agenţia DECA-press.

Ceremonia de semnare a documentului a avut loc la Bălţi, după ce la 21 august, de ziua oraşului Comrat, reprezentanţi ai autorităţilor bălţene au semnat cu Comratul, alături de cei din administraţia de la Tiraspol, un protocol de intenţie în acest sens.

Documentul semnat, scirs în limbile română, rusă şi găgăuză, prevede stabilirea unor relaţii de cooperare directă pe multiple planuri dintre oraşele Bălţi şi Comrat.

Primarul de Comrat, Nicolae Dudoglo a spus că este semnificativ faptul că Bălţiul, numit „capitala de nord”, şi Comratul – considerat în ultima vreme „capitala de sud” – au semnat acest acord.

La rândul său, primarul de Bălţi Vasili Panciuk, aflând că stema Comratului reprezintă un cal, a spus glumind că „vom înhăma la atelaj doi cai”, pentru că şi pe stema Bălţiului este reprezentat un cal.

Reprezentanţii celor două oraşe au făcut schimb de cadouri. Printre cele oferite de primarul Dodoglo s-a numărat un tablou cu imaginea unei catedrale din Comrat, un ceas pe suportul unui cal, chipiuri şi tricouri cu însemnele organizaţiei „Novaya Găgăuzia” („Găgăuzia nouă”) al cărui preşedinte este Nicolae Dudoglo. Este de menţionat că organizaţia respectivă, constituită la începutul acestui an, pledează, printre altele, pentru federalizarea R. Moldova şi „unificarea teritoriilor găgăuze” din sudul ţării.

Bălţiul şi Tiraspolul sunt singurele localităţi din R. Moldova cu care Comratul a încheiat acorduri de prietenie şi cooperare. La sfârşitul anilor’90 ai secolului trecut, Bălţiul a semnat un acord de colaborare cu Tiraspolul.

Citește mai departe...

Câteva luni până la Armaghedon

O mare parte din analistii militari ai planetei cred ca apropiatul razboi cu Iranul va fi unul de o amploare fara precedent, care ar putea include, din nou, dupa mai bine de o jumatate de secol, armamanetul nuclear. Analistii de la Stratfor considera ca de data aceasta, Rusia nu vamai avea un comportament duplicitar ca pana acum, mai ales in cazul Kosovo - ci va intra de la bun inceput de partea NATO in conflict, mai precis de partea SUA, Marea Britanie si Israel.

Specialistii cred ca apropiatul conflict va fi de fapt un mega-razboi, cel al fortelor asa-zis crestine, iudaice  si iudeo-masonice contra musulmanilor. A Bibliei contra Coranului. Sau cum a spus cineva, al adeptilor lui Yahve, contra celor ai lui Alah. Faptul va implica si pozitionarea unor tari din extremul orient, cum ar fi China, Japonia, India, Koreea. “Un razboi al religiilor cum n-a mai fost pana acum”, spun analistii religiosi. “Un veritabil Armaghedon”

 

Ca atare, Rusia, cu peste 250.000 de focoase nucleare active, nu-i de lasat sa asiste ca spectator in a cest conflict in care SUA si-a masat deja o mare parte din fortele militare in Golful Persic. Parteneriatul strategic al SUA cu Rusia este in plina inflorire, s-a consolidat in acest an, cu tot “jocul de glezne” al Kremlinului referitor la amplasarea rachetelor in Dobrogea. Mai nou, Rusia si Israelul au semnat un acord pe termen indelungat in domeniul cooperarii militare.

Ministrul rus al apararii, Anatoli Serdiukov (foto), a afirmat ca tara sa vrea sa foloseasca experienta militara israeliana pentru a-si moderniza propriile forte armate. Informatia referitoare la semnarea acestui acord a fost difuzata de agentia rusa Ria Novosti , care a precizat ca ministrul Anatoli Serdiukov nu a dat foarte multe detalii referitoare la continutul acordului ruso-israelian.  Colaborarea militara intre Rusia si Israel este calificata de analisti ca fiind in crestere, mai ales ca acest acord vine dupa ce la inceputul anului Rusia a cumparat 12 avioane fara pilot de la israelieni, iar personalul militar rus a fost instruit cum sa le foloseasca de specialisti din Israel.

In acest context, trebuie vazuta si declaratia lui Putin care a afirmat ca relatiile ruso-americane sunt mai bune ca oricand.  Acesta s-a declarat luni foarte optimist in privinta relatiilor cu Statele Unite, calificand relatia sa cu presedintele american, Barak Obama, drept ”minunata”, scrie RIA Novosti. Vladimir Putin a fost citat de politologul german Alexander Rahr dupa o intalnire cu acesta la Sochi in cadrul Clubul International de Discutii Valdai. Premierul rus a afirmat ca Statele Unite reprezinta un important partener economic al Rusiei si sustine ca este ”placut surprins” de perspectiva administratiei americane asupra unor probleme globale, mentionand ca guvernul sau acorda o ”mare atentie” masurilor adoptate de aceasta.

Si ca sa se desavarseasca si ceva in privinta economiei rusesti, British Petroleum s-a decis sa vanda active rusilor in Marea Nordului. La inceput de saptamana deja trei acorduri benefice pentru Rusia. Compania British Petroleum intentioneaza sa  vanda companiei rusesti TNK-BP un pachet consistent de active ale zacamintelor de petrol din Marea Nordului. Potrivit presei britanice, aceasta problema se afla deja pe masa tratativelor cu partenerii rusi, informeaza ITAR-TASS.

Iar daca v-ati fi intrebat care ar putea fi relatia de viitor a Rusiei cu NATO sa spunem ca Institutul pentru Dezvoltare Contemporana (INSOR), o asociatie nonprofit cu sediul la Moscova apropiata presedintelui Dmitri Medvedev, a prezentat un raport privind dezvoltarea relatiilor Rusia-NATO. Documentul, intitulat „Perspective de dezvoltare a relatiei Rusia-NATO”, nu exclude, printre multiplele variante, aderarea propriu-zisa a Rusiei la Alianta, scenariu „nerealist pe termen scurt”, motiv pentru care se propune un nou format de cooperare bilaterala. Institutul propune trei formule de extindere a relatiei: integrarea completa a Rusiei in NATO, aderarea pe baza unui Tratat strategic de securitate bilateral si crearea unui organism international de cooperare. Ultima varianta presupune unirea fortelor organizatiilor internationale – UE, OSCE, Organizatia de Cooperare de la Shanghai, posibil ONU.

Un purtator de cuvant al institutului a confirmat, luni, ca raportul se afla in studiul presedintelui. De asemenea, principalele puncte ale raportului urmeaza a fi prezentate in aceasta saptamana, la Forumul de dezbateri politice de la Iaroslavl. Directorul institutului, Igor Iurgens, a dezvaluit ca ideea unei apropieri Rusia-NATO exista de multa vreme, dar pentru prima data se ofera scenarii concrete pentru realizarea acestei apropieri, printre care mai multe variante bazate pe renuntarea la politica agresiva. Realizarea unuia sau altuia dintre scenarii „depinde de situatia din Rusia si de propunerile de reforma a Aliantei, ce vor fi facute publice in decembrie la Consiliul de la Lisabona”, explica presedintele INSOR.

Vladimir Evseiev, analist militar al Institutului pentru Economie Mondiala si Relatii Internationale din cadrul Academiei de Stiinte a Rusiei, crede ca apropierea Rusia-NATO nu se va produce in viitorul apropiat. „Exista prea multe dezacorduri in relatia noastra actuala. Europa inca nu ne poate ierta pentru razboiul din Georgia, noi avem suspiciuni in legatura cu sistemul de aparare antiracheta si Tratatul Fortelor Conventionale din Europa”. Alte voci cred ca Rusia a intreprins reformele necesare pregatirii pentru aderarea la NATO. „In cativa ani armele NATO si cele israeliene vor reprezenta 30 la suta din dotarea armatei ruse”, explica presedintele Academiei de studii geopolitice de la Moscova, Leonid Ivasov, exemplificand cu trecerea armatei ruse la sistemul de organizare in brigazi, achizitiile de echipament militar si exercitiile comune cu armatele NATO.

In acest timp nici presedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad nu sta cu mainile in san. Surse ale serviciilor secrete Mossad au spus pentru Debkafile ca Ahmadinejad doreste o ampla mobilizare a comunitatii musulmane atat din orientul apropiat cat si din cel indepartat,emisari iranieni aflandu-se de la inceputul lunii septembrie in toate marile capitale ale tarilorcu religie predominant musulmana. (S.V.)

Sursa: Agentia.org via nationalist.ro

Citește mai departe...

Europarlamentarul român Corina Crețu a cerut demiterea lui Tokeș din funcția de vicepreședinte al PE

Acuzand mesajele extremiste şi sovine ale Vicepresedintelui PE, europarlamentarul roman Corina Creţu, a solicitat, ieri, în şedinţa plenară a Parlamentului European, de la Strasbourg, retragerea calităţii de vicepreşedinte al PE a lui Laszlo Tokeş, transmite Romanian Global News.

Corina Creţu a precizat că, în noua sa postură de vicepreşedinte, Laszlo Tokes şi-a intensificat mesajele extremiste şi sovine, mergând până la instigări la acţiuni de stradă pentru obţinerea autonomiei teritoriale etnice în unele zone ale României. Acest fapt reprezintă un atac grav la integritatea unui stat membru al Uniunii Europene, motiv pentru care aceasta a cerut demiterea lui Tokeş

Citește mai departe...

Despre războiul de 6 zile din Georgia

PREMISELE POLITICE ALE RĂZBOIULUI

Georgia tocmai ratase (alături de Ucraina) invitaţia de aderare la NATO la Summit-ul de la Bucureşti, din aprilie 2008, în pofida unei acerbe susţineri americane. În aceste condiţii, confruntat cu o opoziţie internă puternică (pentru înfrângerea căreia a fost nevoit chiar să decreteze o nedemocratică stare de asediu), naţionalistul şi charismaticul preşedinte georgian Saakaşvili (cu studii universitare în SUA) a fost probabil tentat să joace la cacealma sensibila carte a provinciilor separatiste, degenerată într-un conflict care reflectă răbufnirea unei uri mocnite de generaţii întregi. În acelaşi timp, Rusia lui Putin, redeşteptată după colapsul URSS şi degringolada elţînistă din anii ’90, îşi revendică cu aplomb un rol central la masa marilor puteri ale lumii, fiind deja iritată de proclamarea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo în februarie 2008 şi de proiectul amplasării scutului antirachetă american în Polonia şi Cehia. Dacă un mic, dar puternic, grup de oligarhi ruşi îşi doresc o atitudine defensiv-conciliantă a Moscovei faţă de Occident şi Statele Unite, în schimbul unor avantaje economice şi comerciale, pe de altă parte, în rândul populaţiei, naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac. Pe acest fundal s-a produs belicoasa şi imprudenta acţiune militară georgiană. Violenţa şi angajamentul supradimensionat al contraofensivei militare ruseşti în Georgia ar putea reprezenta un semnal convingător al Kremlinului că, după ce a trebuit să suporte trauma cecenă, nu mai este dispus să cedeze niciun pas din sfera sa de influenţă.

GEORGIENII, UN POPOR CĂLIT ÎN RĂZBOAIE

Georgienii sunt un popor creştin încă din secolul IV, dar cu aplicaţii războinice corespunzătoare unui spaţiu de intersecţie a marilor şi crudelor imperii persan, mongol, tătar, rus, otoman. La începutul anilor ’20, georgienii au beneficiat de o scurtă perioadă de independenţă, din 1918 până în 1921. În acest timp, georgienii (din care s-au născut Iosif Vissarionovici Stalin şi crudul său ministru de Interne Lavrenti Beria, dar şi fostul şef al Comitetului Înstrunit al Statelor Majore american în anii 1993-1997, generalul John Shalikashvili) au fost nemiloşi cu etnia osetină, mergând până la exterminare, până în momentul în care Uniunea Sovietică, scăpată de ameninţările externe şi interne, a înglobat mica republică prin forţa Armatei Roşii. Pe fundalul disoluţiei Uniunii Sovietice de la sfârşitul Războiului Rece, la 31 martie 1991, atunci când Georgia şi-a recăpătat independenţa, liderul ultranaţionalist Zviad Gamsakurdia a anulat autonomia limitată a Osetiei, ceea ce a determinat o revoltă a osetinilor sprijiniţi, atunci ca şi ulterior, de Rusia. Sub regimul (1992-2003) abilului Eduard Şevardnadze – fostul ministru de Externe al lui Mihai Gorbaciov şi artizan al reunificării Germaniei – şovinismul georgian a fost temperat (chiar şi în criza abhază din 1992-1993), dar el a reizbucnit în 2003, o dată cu venirea la putere a lui Mihail Saakaşvili pe valul Revoluţiilor portocalii pro-occidentale din estul Europei.

RĂZBOIUL DE ŞASE ZILE DIN GEORGIA

Declaraţiile oficiale din timpul puţinelor zile ale războiului georgian, dar mai ales după încetarea operaţiunilor militare, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor largi populare a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav, pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii georgian.

În planificarea acţiunii militare georgiene, propagandei prin intermediul mass-media internaţionale i-a fost rezervat, fără îndoială, un rol însemnat. Georgia nu avea cum să nu fie perfect conştientă de marea sa inferioritate militară şi politică în faţa colosului rusesc şi de aceea nu putea avea altă şansă decât pe baza unui puternic sprijin internaţional. Acesta se putea obţine şi prin specularea în faţa opiniei publice euro-atlantice a imaginii unui stat mic, strivit de un stat mare şi puternic.

Nici momentul declanşării operaţiunilor militare, exact atunci când liderii mondiali erau reuniţi la Beijing pentru a asista la deschiderea Jocurilor Olimpice, nu a fost ales întâmplător, mizându-se probabil pe o coagulare la nivelul cel mai înalt a unui sentiment de sprijin sau de simpatie faţă de Georgia. Georgia a reuşit să-şi menţină cu abilitate iniţiativa pe frontul bătăliei propagandistice în timpul desfăşurării operaţiilor militare, în timp ce Rusia a trebuit să reacţioneze justificativ şi în defensivă, chiar dacă după război lucrurile au apărut într-o altă lumină.

Propaganda prin media, arma georgienilor

În timpul conflictului armat dintre Federaţia Rusă şi Georgia din august 2008, denumit de presa rusă drept un „blietzkrieg mediatic antirus”, cotidianul britanic The Guardian a publicat ştirea potrivit căreia guvernul de la Tbilisi a utilizat serviciile unei firme de relaţii publice, Aspect Consulting, care avea filiale la Bruxelles, Londra şi Paris, şi care număra printre clienţii săi branduri sonore precum Exxon Mobil sau Procter&Gamble.

Astfel se explica „bombardarea” mediei occidentale şi în special a agenţiilor internaţionale de presă, imediat după declanşarea operaţiilor militare ale forţelor georgiene în Osetia de Sud, cu informaţii despre contraatacul în forţă şi disproporţionat al trupelor ruseşti care atacau civili, despre ameninţarea asupra rezervelor energetice ale Europei, despre epurare etnică.

În zona georgiană a frontului, similar conflictelor armate puternic mediatizate din Bosnia sau Kosovo, prin grija autorităţilor georgiene, ziariştii occidentali au fost duşi îndeosebi la Gori şi în acele puncte ale confruntărilor în care relatările mediatice generau dovezi, informaţii, comentarii favorabile Georgiei şi defavorabile Rusiei.

Militarii ruşi – cel puţin cei din prima linie – nu au arătat prea multă bunăvoinţă (sau nu au fost instruiţi în acest sens) faţă de corespondenţii de război aflaţi în teren, de la care porneau imaginile şi ştirile, alimentând astfel trendul anti-rus asupra cursului evenimentelor.

Preşedintele georgian şi-a concentrat ofensiva sa mediatică prin apariţii pe televiziunile occidentale (conferinţe de presă, interviuri), exploatând educaţia sa universitară americană. În acest sens, fie că a fost regizat sau nu, episodul filmat (întâmplător sau nu) al evacuării dramatice de către gărzile sale de corp în faţa unei posibile ameninţări create de survolul unui elicopter rusesc, inclusiv secvenţa privirii panicate spre cer a preşedintelui, a contribuit la credibilizarea percepţiei internaţionale privind micuţa-şi-democratica-Georgie-invadată-brutal-de-atotputernica-Rusie.

La fel ca în orice confruntare propagandistică pe timp de război, nici de data aceasta nu a lipsit cenzura, Georgia interzicând retransmisia programelor de televiziune ruseşti pe teritoriul său, acuzându-le de… propagandă.

Georgienii au reclamat şi puternice atacuri cibernetice asupra site-urilor oficiale ale lui Mihail Saakaşvili, precum şi ale Ministerelor de Externe şi ale Apărării georgiene, atacuri care au fost atribuite, nu şi dovedite însă, reţelei de hackeri ruşi RBN – Russian Business Network –, bănuită a avea legături atât cu mafia rusă, cât şi cu guvernul de la Moscova.

Imediat, Estonia, ţară cu una dintre cele mai avansate tehnologii informatice din Europa, şi care suferise un atac similar din partea rusă în 2007, după ce mutase monumentul ostaşului sovietic din centrul capitalei Tallinn, şi-a oferit sprijinul şi consultanţa.

Din încleştarea propagandistică a acestui război nu au lipsit nici falsurile şi denaturările, servite, intenţionat sau nu, spre consum opiniei publice internaţionale. Este vorba în primul rând de acele imagini dramatice cu localităţi în ruine, cu civili bombardaţi sau aflaţi în suferinţă.

O permutare de imagini filmate şi fotografiate s-a produs între cele două oraşe care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului şi anume capitala Osetiei de Sud, Ţkinvali, şi oraşul Gori: imagini filmate ale dezastrului umanitar din Ţkinvali produs de ofensiva forţelor georgiene au fost prezentate de CNN drept urmări ale bombardamentului rus asupra oraşului Gori; fotografii purtând sigla Reuters extrem de impresionante, privind drama civililor georgieni, au fost acuzate a fi în realitate nu instantanee fotografice, ci fotoreportaje regizate anume.

O simpatie prudentă faţă de Georgia

Profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Viena, Hans-Georg Heinrich, împreună cu ziaristul moscovit Kirill Tanaev au întreprins o cercetare privind trendurile mediatizării războiului de şase zile din Georgia şi ale ecourilor acestuia într-o selecţie de ziare occidentale (New York Times, Le Monde, The Guardian, Washington Post, Der Standard) şi desigur, georgiene, Mesagerul Georgian (independent), şi ruseşti, Rossiiskaia Gazeta (al puterii) şi Novaia Gazeta (de opoziţie).

Concluzia lor a fost aceea că în ciuda unor percepţii contrare, deşi ziarele occidentale au susţinut iniţial poziţia Georgiei şi a preşedintelui Saakaşvili şi au acuzat Rusia, ulterior, aceleaşi ziare au devenit mult mai critice şi mai circumspecte asupra împrejurărilor în care a fost declanşat conflictul, recunoscând practic falsitatea teoriei cum că Georgia ar fi fost victima inocentă a agresiunii ruseşti.

Astfel, New York Times, deşi îşi prevenea cititorii asupra tendinţelor neo-imperialismului rusesc, a recunoscut la 19 august 2008 că Rusia nu a vrut acest război, pentru ca, prin noiembrie, să pună în discuţie acurateţea şi sinceritatea poziţiei georgiene şi a modului în care armata georgiană a utilizat puternicul sprijin american. â

Cotidianul austriac Der Standard a criticat şi el neo-imperialismul rusesc, avertizând la 16 august 2008 că statele baltice şi Ucraina vor fi următoarele victime, dar în acelaşi timp a luat şi o poziţie anti-NATO, afirmând la 19 septembrie 2008, că Uniunea Europeană poate asigura condiţii mai bune de pace şi stabilitate decât Alianţa Nord-Atlantică.

Britanicul The Guardian semnala tendinţa de a acuza doar Rusia dintr-un reflex rămas de pe timpul Războiului Rece, dar avertiza la 16 august 2008, asupra finlandizării Georgiei şi a considerat că reacţia militară masivă a Moscovei era de fapt o formă de represalii la declararea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo, recunoscută de unele state occidentale.

Cei doi analişti media au apreciat că Washington Post şi Le Monde au fost ziarele cele mai echilibrate în publicarea de ştiri şi comentarii despre conflictul ruso-georgian.
Varietatea şi dinamismul deosebit de mare al nuanţelor şi al aspectelor mediatizării occidentale a conflictului infirmă atât acuzaţiile de partizanat anti-rus, cât şi pe cele de victorie mediatică georgiană.

Chiar dacă, în primele zile ale războiului, Georgia (David cel mititel) a atras mai multă simpatie şi Rusia (uriaşul Goliath), mai multă antipatie pe plan internaţional, lucrurile au început apoi să se aşeze la locul lor. Cancelariile occidentale, deşi au încercat să ofere o imagine de fermitate şi principialitate, până la urmă au căzut la pace cu beligeranţii, astfel încât marile interese europene şi ruseşti să nu fie lezate.

Reacţia monolitică a Maicii Rusia

Chiar dacă guvernul de la Moscova a beneficiat şi el de serviciile unor firme de relaţii publice, precum Gplus din Bruxelles sau Ketchum din Washington, aşa cum a recunoscut chiar ministrul de Externe rus ,Serghei Lavrov, ruşii sunt încă nişte copii în comparaţie cu americanii în materie de utilizare a mass-media.

Cu toate acestea, media rusă a fost cvasi-unanimă în a susţine cu vehemenţă politica dură a Kremlinului împotriva Georgiei, demonizându-i pe georgieni, la un nivel comparabil doar cu cecenii.
În spaţiul fostei URSS, trimiterea la fascism reprezintă una dintre cele mai grave injurii, din pricina traumelor holocaustice lăsate de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Demonizările reciproce îndreptate cu precădere asupra liderilor au dovedit încrâncenarea ieşită din comun a acestui nou război propagandistic: Saakaşvili a fost portretizat drept un nou Hitler din Caucaz, în timp ce georgienii au afişat la Tbilisi un poster cu cei doi lideri ruşi, deghizaţi în „Adolf Putin” şi „Benito Medvedev”.

Tonul preşedintelui Medvedev a fost mult mai moderat şi retorica sa mult mai raţională decât cele ale omologului său georgian, chiar dacă amândoi, fiind jurişti, au făcut apel simultan la respectarea legilor internaţionale (desigur, fiecare în folosul ţării sale).

Ziarul Rossiiskaia Gazeta a avut tot timpul o linie ferm pro-rusă, criticând chiar guvernul pentru pasivitatea sa în războiul propagandistic şi acuzând mass-media occidentală de a fi portavocea belicoasei propagande georgiene (20 august 2008).

Dimpotrivă, ziarul de opoziţie Novaia Gazeta, deţinut de fostul preşedinte Gorbaciov şi omul de afaceri Lebedev, a avut o poziţie mult mai echilibrată, denunţând atât „crima“ georgiană, cât şi invazia rusă care ar duce la „palestinizarea Caucazului” (25 august 2008).

Pe de altă parte, analistul Evgheni Morozov semnala chiar în timpul conflictului, pe 13 august 2008, o nouă strategie a propagandei pe Internet a Kremlinului, care-i viza pe numeroşii bloggeri sau forumişti ruşi, din ce în ce mai activi în a-şi afirma opiniile şi a crea trenduri de opinie pe site-urile marilor ziare şi posturi de televiziune occidentale.

Morozov afirma că site-uri precum Inosmi.ru, deţinut de agenţia RIA Novosti, traducea în ruseşte şi posta selectiv articole şi comentarii din presa occidentală şi nord-americană de natură să-i înfurie cât mai tare pe ruşi împotriva unei mass-media ignorante, răuvoitoare, ostentativ anti-ruseşti şi tendenţios partizane, rezultând astfel un fel de „spălare de creiere ruseşti”, al cărei efect era, în final, susţinerea poziţiei Kremlinului.

Atunci când site-urile occidentale nu postau comentariile ruseşti cu caracter extremist sau incitator, ele erau acuzate de cenzură şi partizanat. Mai mult decât atât, mulţi bloggeri şi forumişti ruşi au ajuns să ceară socoteală Kremlinului de ce nu lua o poziţie mai fermă, fie şi doar în spaţiul virtual al Internetului, pentru a apăra onoarea Maicii Rusia.

În timp ce majoritatea covârşitoare a americanilor sau britanicilor ar fi incapabili să numească un post de televiziune, ziar, comentator, editorialist de la Moscova cu atitudini anti-occidentale, ruşii puteau identifica uşor pe cei răuvoitori şi ignoranţi, cu opinii anti-ruse.

În război prima victimă este adevărul. Restul e politică şi emoţie

În timpul conflictului militar din Georgia, s-au resimţit accentele unei polarizări şi uneori chiar radicalizări ale atitudinilor publice faţă de cele două tabere, în sensul unui sprijin făţiş acordat uneia dintre părţile aflate în conflict, deşi, chiar şi această atitudine partizană nu a fost constantă. Acest lucru a fost evident prin modul în care media internaţională s-a raportat la eveniment, la cele două extreme situându-se, desigur, presa şi instituţiile din Georgia şi Rusia. Media occidentală nu s-a dovedit a fi nici prea neutră, nici prea angajată, resimţindu-se totuşi un trend de simpatie faţă de georgieni şi de antipatie sau susceptibilitate faţă de perspectiva evenimentelor furnizată de Moscova. Federaţia Rusă, chiar dacă îşi normalizase relaţiile cu Beijingul şi chiar dacă a semnat un acord cu această mare putere, în criza georgiană singurele voci răspicate care s-au auzit în sprijinul necondiţionat al Rusiei (în timp ce restul lumii o blama mai voalat sau nu) au fost cele ale Siriei lui Bachar al-Assad, ale Venezuelei, prin discursul gălăgios şi deloc dezinteresat al lui Hugo Chavez, şi ale Belarusului, prin binecunoscuta atitudine pro-rusă a preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

Citește mai departe...

Cît nu ne-am considera de români, suntem văzuţi „străini”

De Catalina Gromov

"Astăzi se vorbeşte mult pe fluxul mediei despre comunitatea valorică, adevăr istoric comun şi unitate între românii din Basarabia şi Ţara mamă România. E o idilă emoţionantă pe care comercianţii de idealuri ne-o aşează pe fluxurile de ştiri de la posturile de radio, de la televiziune sau pe navigaţia de pe Internet. Sunt serbate Zilele Unirii Basarabiei cu Ţara, manifestări comemorative şi există atâtea articole sensibile care ne fac să mai dăm drumul la nişte lacrimi şi să ne amăgim că după primul deal vedem deja Unirea românilor şi facem iar o hartă frumoasă ca „soarele sfânt de pe cer”.Şi aceasta la nivel oficial. Dar asta e! ", a scris la 4 septembrie, în editorialul "Țara și Basarabenii" ( studiu de caz), Octavian Sergentu pentru Cluj Today.

În viziunea analistului politic, basarabenii care s-au stabilit în România nu au deloc o viață lejeră, fiindcă sunt lipsiți de multe drepturi morale pe care le au românii de pe loc. Din spusele elevilor și a studenților cere-și fac studiile peste Prut rezultă că pentru a fi încadrați la studii , basarabenii sunt buni doar dacă au identitate moldovenească, ca nu cumva după studii să ocupe funcții înalte în România, ca de exemplu procurori, judecători sau persoane publice care au un mare statut în societate. Iar dacă încerci să vii la studii prin programul guvernamental, cu aceeași identitate ca cei din România, nu ești încadrat, trîntinduți-se ușa în nas.

În comparație cu cei care s-au instalat în România, înainte de anii 90, cei care recent au absolvit instituțiile românești nu au fost apreciați la justa valoare. În Parlamentul României a acces un singur basarabean și asta datorită circumscripției electorale, care s-a format în Republica Moldova.

"De ce basarabenii îşi iau calea bună în străinătate şi nu rămân în Ţară, atunci când îşi primesc drepturile de cetăţean cu acte în regulă, adică de român? Pentru că în majoritatea cazurilor „dragostea frăţească” se sfârşeşte cu actul în mână şi fie trebuie să practice bişniţa alături de proprii semeni, fie să aştepte prea mult o altă „schimbare” care de fapt reclamă „continuitate” în viaţa lui", a scris Octavian Sergentu.

Au existat multe intenții de Unire a Basarabiei cu România, dar fiecare s-au soldat cu eșec, de fiecare dată apărea cîte un factor care împiedica realizarea acestui țel, și factorul principal a fost Conducerea de pe ambele maluri.

Citește mai departe...