Cum se jucau copiii din România în urmă cu 100 de ani

Demult, tare demult, pe vremea când copiii nu reprezentau un target pentru marile companii care produc jocuri electronice, bucuriile copilăriei arătau altfel, purtau alte nume şi aveau alte reguli. Scriitorul Tudor Pamfile (1883-1923) a publicat în anul 1907, sub egida Academiei Române, un studiu amplu numit "Jocurile copilăriei". Datorită lui putem afla cum se jucau copiii din România în urmă cu aproape 100 de ani.

Tudor Pamfile a căutat să cuprindă în cartea sa tot ceea ce însemna joc şi bucurie în viaţa copiilor de pe meleagurile noastre la început de secol XX, de la distracţia ţâncilor care scurmă în ţărână şi până la flăcăii care fac glume pe la nunţi şi pe la priveghiuri.

Între jocurile copiilor de acum 100 de ani se numărau şi câteva care au supravieţuit până astăzi, precum v-aţi ascunselea (numită pe atunci "de-a cucul") sau bâza (care se numea "de-a leafa"), dar majoritatea dintre ele au dispărut aproape complet odată cu trecerea timpului.

Iată o parte a jocurilor practicate de copiii de odinioară, aşa cum apar descrise în cartea lui Tudor Pamfile din anul 1907:

Baba şi uncheşul, care se joacă pe la priveghiuri. „Baba şi uncheşul, rătăciţi fiind, se caută prin lume unul pe altul şi poposind în casa cu mortul se tocmeşte uncheşul la coasă. Şi atâta coseşte uncheşul cu un ciomag prin dreapta şi prin stânga, de cotonogeşte pe cei de prin prejur".

De-a butea cu curechiu sau, în traducerea limbajului de azi, „de-a putina cu varză". "Cel care ţine în braţe se cheamă bute, iar ceilalţi curechi. Unul însă e liber şi apropiindu-se de bute zice: «Am venit să-mi dai o căpăţână de curechiu». «Despre mine numai de vei putea scoate, căci e foarte îngheţat». Acesta se trudeşte să scoată din şir pe unul. Dacă poate vine şi a doua oară, slujindu-i la scoaterea căpăţânii şi cel deja scos. Jocul urmează".

De-a dracu-n cânepă. „Mai mulţi copii se pun roata. Unul, numit «dracul», se ascunde în mijlocul lor. Unul, numit «Dumnezeu», umblă pe la spatele roţii, de jur împrejur, tot întrebând: «N-aţi văzut pe dracul?». Cei din roată ridică câte un picior şi zic: «Poate aista-i». De la o vreme iese dracul din cânepă (din mijloc), iar Dumnezeu dă fuga după el. Dacă-l prinde până nu se ascunde din nou în cânepă, intră el drac. Aşa se continuă cu alţii.

Clopotul. „Se aşează flăcăii roată cuprinşi cu braţele pe după cap. Amăgesc pe unul care nu ştie cum e urmarea şi-l pun în mijlocul lor. Unul se suie deasupra pe umerii lor şi apucând cu mâinile de cap pe cel din mijloc îl trage în toate părţile, zicând că trage clopotul. Pe când acesta răcneşte să-l lase de cap, ceilalţi fac haz".

Maimuţa. „Mai mulţi băieţi s-apucă şi mânjesc căciula unuia cu funingine, apoi, fără ca acesta să ştie, i-o pun în cap. Unul, în urmă zice: «Mă, să faceţi ce voi face eu». El se freacă cu mâinile peste ochi şi toţi trebuie să facă acelaşi lucru. La urmă îşi scoate căciula şi se freacă cu dânsa pe faţă. Toţi făcând acelaşi lucru, celui cu căciula mânjită îi rămâne faţa cu desăvârşire neagră. Ceilalţi râd cu poftă".

Cu mantaua. „Unul care nu ştie această păcăleală se pune jos, iar peste el se pune o manta cu mâneca în sus, întinsă. I se spune că pe mânecă i se va vorbi ceva de seamă, de către altul. Când lucrul e gata, celui învelit, nevăzând nimica, i se toarnă pe mânecă o oală cu apă"

Teasc. „Când copiii se află într-un loc închis, se vorbesc câte doi, trei şi la un semn dat încep a îngrămădi pe ceilalţi într-un colţ strigând: «Teasc, teasc!».

Sculare de jos. „A se scula de jos fără mâini, fără ajutorul coatelor, nu-i lucru aşa de lesnicios. Copiii se încearcă şi care izbutesc se socotesc ca voinici".

Asvârlirea clisei cu băţul. „Se pune unui băţ o căciulă de clisă şi făcându-i vânt clisa se duce sbârnâind şi prefăcându-se în bucăţi"

Căţeaua. „E un joc nu foarte frumos pe care îl fac flăcăii cu prilejul nunţilor, seara, când gazda nu-i pe acolo. Anume se stinge lampa şi flăcăii încep să se bată cu căciulile, cu curelele peste ce apucă. Această joacă proastă nu se mai întâmplă dacă unul prevesteşte zicând: «Mă, a venit căţeaua de la moară».

Râs şi batjocură. „Un copil neştiutor se culcă jos după îndemnul altora, cu braţele în lături. Doi se culcă alături peste braţele lui, iar al patrulea se pune cu spinarea pe picioarele lui. Al cincilea vine şi poate face celui răstignit orice vrea, îşi poate face râs şi batjocură de el, mai ales dacă băieţii sunt ei în de ei".

Ce mâncau copiii

De asemenea, avem parte şi de un inventar al jucăriilor cu care cei mici îşi omorau timpul în urmă cu un veac. Dintre cele mai importante amintim: băşica de porc, fluierul, burduful din piele de oaie (foalele), cercul, cornurile de hârtie sau morişca de vânt cioplită din lemn.

Acum 100 de ani, copiilor nu le poftea inima la dulciuri. Aveau ei ce mânca şi atunci. Se mulţumeau cu ce găseau sub cerul liber, ba chiar s-au făcut mari şi ne-au apărat ţara prin războie.

Din capitolul „Ce mănâncă copiii": „napi, măcriş (plantă care creşte prin pârloage, cu gust acrişor), frunze de fag (când cresc tinere au un gust acrişor), lăstari şi cârcei de vie (când aceştia sunt tineri), alune, bostani (care se coc în cuptoare), pepeni, cotor de mărar tânăr, măceşe (toamna când sunt coapte), clei (de cireş, de vişin, de zarzăr, care apare pe scoarţa pomilor), nuci (pe care le desghioacă cu bricegele), coarjă de pe ceaun (după ce s-a răsturnat mămăliga), flori de păpuşoi (numite şi floricele sau berbeci)".

„100 de beşini"

Între distracţiile întâlnite pe plaiurile mioritice în urmă cu un secol se numărau şi întrecerile sub diverse forme. Din capitolul „Întreceri cu mâncăruri şi băuturi", cităm: „Sunt foarte dese între copii, după cum am mai pomenit. La băutură se încearcă numai flăcăii mari şi oamenii bătrâni, după ce au prins chef. Se pune rămăşag unul că bea două oci de rachiu, cinci de vin, etc. Am văzut şi alte soiuri de întreceri: cine o putea da la şir 100 de beşini".

sursa: www.adevarul.ro