Reflecţii despre clasa politică moldovenească

Dat fiind că am luat capăt de vorbă în a compara sportivii şi politicienii din R. Moldova, comparaţie care după cum am văzut nu este deloc în avantajul ultimilor, consider necesar să aduc o notă cognitivă suplimentară asupra esenţei clasei politice moldoveneşti, de unde vine şi cum s-a modelat.

Asta deoarece natura şi comportamentul clasei politice reflectă în general imaginea societăţilor în care ele se află şi operează, iar studierea impactului comunismului sovietic asupra „modelării” claselor politice este extrem de importantă, elementele fostei nomenclaturi sovietice fiind cele care au trasat liniile principale de conduită politică în R. Moldova şi au determinat evoluţia statalităţii moldoveneşti până în acest moment.

Constituirea elitelor în perioada sovietică a fost determinată de două procese opuse şi în esenţă conflictuale, ceea ce reflectă actualmente gradul sporit de confruntare între acestea în context postsovietic. Pe de o parte, Uniunea Sovietică a urmărit o politică metodică de distrugere a elitei politice româneşti, iar suprimarea „duşmanilor de clasă”, foametea, urmate de campania de colectivizare şi deportări au lovit puternic în elementul românesc al RSS Moldoveneşti, atât la nivelul elitelor, cât şi al restului populaţiei. Pe de altă parte, conducerea republicii a fost din start alocată elementelor venite odată cu armatele sovietice, care trebuiau periodic suplinite cu element „moldovenesc”. Asta aşa, pentru a pune republica în concordanţă cu denumirea.

Potrivit formulei lui David D. Laitin privind încorporarea elitelor periferice în structurile sovietice de conducere, cazul RSSM ar putea fi considerat cel al „modelului colonial”, în care elitele native subalterne, sub supravegherea Moscovei, mediază între autorităţile centrale şi populaţia republicii. După cum susţine Laitin, modelul colonial oferă mari stimulente pentru nativii ambiţioşi de a adopta aspectele culturii sovietice, mai ales motivaţia de a învăţa limba rusă pentru a obţine statutul de „mediatori” între conducerea sovietică de la centru şi societatea moldovenească de la periferie. Prin această atitudine, elitele locale obţineau încrederea oficialilor sovietici pentru a putea avansa în poziţiile autorităţii republicane sau unionale.

Către sfârşitul anilor 1980, moldovenii au ajuns să alcătuiască 46% din nomenclatura de atunci a RSSM. Aceşti lideri au lucrat fie ca înalţi oficiali în raioanele republicii, fie preşedinţi ai întreprinderilor colective din mediul rural, ori în alte poziţii care au necesitat interacţiune cu mediul rural din RSSM. Acest val nou de lideri a reuşit nu numai să supravieţuiască căderii Uniunii Sovietice, dar şi să devină conducătorii noului stat care a apărut ca urmare a colapsului colosului sovietic, fiind principalii „arhitecţi” ai moldovenismului politic independent după anul 1991. Cine sunt ei, ştim prea bine: Mircea Snegur, primul preşedinte al R. Moldova, a fost secretar al CC al PCM din 1985; Andrei Sangheli, unul dintre prim-miniştrii R. Moldova, a fost prim-secretar al comitetului raional de partid şi membru al Consiliului de Miniştri al RSSM; Petru Lucinschi, cel de-al doilea preşedinte al R. Moldova, a fost prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova şi membru al Biroului Politic al PCUS; Dumitru Braghiş, un alt prim-ministru al Moldovei, a fost prim-secretar al ULCT din Moldova; Vladimir Voronin, al treilea preşedinte al R. Moldova, a fost prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid din Bender şi ministru al Afacerilor Interne al RSSM în perioada 1989-1990.

Ca reprezentanţi ai nomenclaturii sovietice, aceştia, aşa cum menţionează M. Djilas, „…sustrăgeau puterea, privilegiile, ideologia, habiturile dintr-o formă deosebită, specială de proprietate… proprietatea colectivă, adică cea pe care o conduce şi pe care o repartizează în „numele poporului”, în „numele societăţii”. Mai explicit în acest sens, M. Voslenski într-o lucrare cu titlul sugestiv - Nomenclatura. Clasa dominantă a URSS - scria că „...proprietatea socialistă era proprietatea colectivă a nomenclaturii”. Când a venit momentul transformării acestei proprietăţi colective în una privată, nomenclaturiştii de toate nivelele din R. Moldova, având încrederea deplină în drepturile sale, au început a împărţi bogăţiile ţării, iar apoi şi ţara în sine. Această repartizare a fost una extrem de simplă, deoarece ea a fost uşurată şi pregătită de întreaga perioadă sovietică, care a „obişnuit” societatea atât cu statutul atotputernic şi atotpermisibil al nomenclaturii, cât şi cu lipsa de reacţie a „maselor” la acest statut.

Cum ne-a condus această „elită” şi unde am ajuns, ştim deja, am simţit. „Noile elite” au imitat modul de viaţă şi comportamentul fostelor elite imperiale, mita şi corupţia persistând printre oficiali (practici instituţionalizate în perioada sovietică, la fel ca şi crima organizată, un fenomen cu profunde rădăcini sovietice), abordarea politicii prin prisma „politicii de culise şi a telefonului”, confuzia continuă privind distincţia dintre puterea privată şi cea publică, infailibilitatea juridică, toate acestea rămân cele mai importante modalităţi de influenţare a deciziilor politice şi distribuirii de bunuri în R. Moldova.

Moştenind habiturile sistemului nomenclaturist, politica moldovenească a fost dominată de oligarhiile şi birocraţia de partid, care stabilesc liste închise şi se ocupă mai mult de gestionarea afacerilor proprii, decât de interesele electoratului pe care pretind, o dată la patru ani, că îl reprezintă. Partidele politice sunt conduse, cu mici excepţii, de liderii autoritari de partid, care întocmesc listele de partid în funcţie de interesele proprii, democraţia internă de partid lipsind aproape cu desăvârşire.

Dar cel mai grav este că persistenţa şi dominaţia acestei clase politice pentru o perioadă îndelungată, în absenţa unei decomunizări, a făcut ca procesul de recrutare a noilor elite să fie nesemnificativ şi ineficient, iar cooptarea generaţiei tinere s-a făcut prin angrenarea ei într-un sistem sovietic metamorfozat, care are ca finalitate compromiterea acesteia şi asumarea din partea ei a practicilor de acţiune şi gândire a nomenclaturii sovietice. Ce iese din pisică şoareci prinde. V. Filat nu poate fi altfel decât P. Lucinschi, sub a cărui protecţie s-a lansat şi s-a format politic (chiar i-a întors poliţa prin „îndeputăţirea” fiului său), la fel cum nu pot fi altfel M. Lupu, V. Plahotniuc sau I. Dodon, care sunt nişte creaţii ale PCRM, unde au făcut şcoala tânărului politician. Iar ca ei sunt mulţi şi, cu părere de rău, în locul lor nu prea găsim alţii.

Articol de: Octavian Țâcu