Cimitirul eroilor din Bălţi – Gânduri despre soldaţii căzuţi şi nu numai

Am citit cu mult interes pe Internet despre acţiunea Grupului de iniţiativa al Proiectului „Cimitirul Eroilor din Chişinău: Recviem sau Renaissance?!” Lăudabilă inţiativă, care îşi propune să readucă în atenţia autorităţilor Republicii Moldova şi a opiniei publice reabilitarea cimitirului respectiv, distrus de autorităţile sovietice.

Gestul ocupanţilor, şi în acest caz, de sfidare a trecutului istoric şi de tratare unilaterală a acestuia, numai prin prisma unor interese antiromâneşti, a inclus, din nefericire, toate vestigiile memoriale ale unui trecut, de pe întreg teritoriul Basarabiei, care nu convenea autorităţilor respective. Astfel, se instituia dreptul la memorie şi comemorare numai pentru purtătorii unui singur mesaj, acela al aşa-zişilor eliberatori. Eu consider, că soldaţii, care au murit, executând un ordin, sunt egali în faţa morţii, îndeplinindu-şi datoria, indiferent de opinia celor, care le urmează în timp. Pe de altă parte, desigur, în faţa istoriei, conducătorii politici şi şefii militari este normal să fie judecaţi, precum şi lăudaţi sau condamnaţi în mod obiectiv, după natura acţiunilor şi faptelor, pe care le-au comis. Cred că există loc pentru toţi morţii care, cel puţin pe lumea cealaltă, îşi pot găsi odihna, fără a trebui să ispăşească solidari păcatele şefilor lor. În toate cazurile, mi se pare, este civilizat, pentru eroii tăi noi, să-ţi creezi un cimitir nou, lăsându-i însă pe ceilalţi să-şi doarmă somnul de veci. Va avea grijă istoria să-i judece pe toţi.

Pentru autorităţi primitive şi oameni primitivi, respectarea unor cimitire militare este o atitudine imposibil de înţeles. Ei îşi imaginează că sunt posesorii unor adevăruri supreme peste timp şi spaţiu, care le dau dreptul de viaţă şi, în special, de moarte, asupra supuşilor, nu numai celor prezenţi, dar în mod ridicol şi asupra celor trecuţi şi – de ce nu – şi viitori. Sunt atâtea ţări din lume, unde cimitirele soldaţilor morţi în războaie coexistă paşnic într-o natură, care se aşterne senină peste ei, amintindu-ne de cumplita egalitate în faţa morţii. În occident, acest lucru se constată adesea. Dar şi în România, de exemplu, există cimitire de soldaţi germani, căzuţi în primul război mondial şi lăsaţi să-şi odihnească somnul, chiar dacă au luptat contra ostaşilor români.

Este drept că am fost martori şi la un gest corect, care a avut loc în Republica Moldova, la Ţiganca, atunci când s-a reconstituit cimitirul soldaţilor români morţi în 1941, eliberând Basarabia. Acest gest trebuie repetat în mod obiectiv, imparţial şi complet.

Desigur că, în acelaşi timp, se pune problema ierarhizării amintirii eroilor. Astfel nu poţi pretinde, ca locurile cele mai importante şi semnificative din viaţa unei comunităţi sau naţiuni, să fie ocupate de simboluri şi de monumente de glorificare a unor persoane vinovate de nedreptăţi flagrante şi acţiuni evidente de înrobire a naţiunii respective, pe care istoria cernută şi sedimentată le condamnă fără echivoc. Deci nu este normal să ai în centrul unei localităţi sau într-un loc, evident reprezentativ, cu rol de simbol naţional pentru tine, astfel de monumente. Mă refer, de exemplu, la prototipul tancului sovietic, aşa-zis eliberator, care era (şi pe alocuri este) de neconceput să lipsească din localităţile cât decât importante din Basarabia. Mă refer şi la busturile lui Stalin şi în special Lenin, care erau o prezenţă de asemenea obligatorie. Şi alte simboluri de acelaşi fel.

Demersul meu se referă în consecinţă la soarta cimitirelor militare, care pentru unii sunt cimitire de eroi, pentru alţii – nu, dar care, în mod evident, sunt cimitire ale unor oameni, care au trebuit să moară cel mai adesea în ciuda voinţei lor. Când e vorba de cuceriri, aceste cimitire trebuie să se găsescă în locuri adecvate, însă fără pretenţii de dominaţie veşnică, asupra celor pe care i-au ocupat. Aceasta cred că trebuie să se aplică şi comandanţilor, care şi-au trimis soldaţii la moarte, ei netrebuind să troneze tradiţional în zonele cele mai importante ale localităţilor cucerite. (Republica Moldova este în continuare plină de asemenea monumente sau panouri comemorative.)

Deci eu nu voi spune niciodată – “dezgropaţi-i pe soldaţii sovietici morţi de pe pământul nostru şi mutaţi-i cu de-a sila sau, cu atât mai puţin, lichidaţi-i fizic. Dar mi se pare normal, ca şi soldaţii români, morţi pe pământul Basarabiei, să se bucure de acelaşi tratament. Trebuie să restabilim adevărul, dar, în acelaşi timp, să dăm dovadă de omenie şi faţă de cei, pe care istoria noastră îi consideră duşmanii noştri. În România sunt foarte multe morminte de soldaţi sovietici şi, în ciuda rolului nefast şi criminal, pe care trupele sovietice l-au avut în ocuparea României în anul 1944, nimeni nu-şi pune problema desfiinţării acestor cimitire şi lichidarea fizică a osemintelor de acolo. Normal este să nu se purceadă însă la glorificarea acestor soldaţi, transformându-i în simboluri, care să troneze în pieţele principale ale oraşelor. În acest context vreau să sublinie un gest corect, care a avut loc în anul 1982, când în România, în Bucureşti, Ceauşescu a mutat monumentul soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, în primul rond de pe Şoseaua Kiselef, iar apoi – la cimitirul soldaţilor sovietici, unde se găseşte şi astăzi. Iată o rezolvare corectă a problemei: pe de o parte respecţi morţii, iar pe de alta – le atribui un loc acceptabil în istoria ta.

Deci în mod concret, cred că în prezent ar trebui creată o comisie, constituită din oameni de ştiinţă şi de specialitate – şi bineînţeles mai ales din istorici, care să trecă în revistă toate cimitirele militare, existente în Republica Moldova şi să aprecieze, dacă ele corespund criteriilor, pe care mi-am permis să le expun mai sus. Ar trebui să se pornească nu de la ideea răfuielii cu morţii, ci de la o determinare corectă şi obiectivă a rolului, pe care aceşti morţi l-au jucat în calitate de soldaţi, în conflictele la care au participat.

În acelaşi timp se pune şi problema cinstirii personalităţilor, care marchează istoria noastră, respectiva istoria neamului românesc. Trebuie să se aibă în vedere rolul şi importanţa acestor personalităţi, apelându-se obligatoriu la istorie, ca la o disciplină ştiinţifică şi obiectivă. Este vorba de istoria, care operează cu criterii obiective, eliminând eventuale exagerări, inclusiv cele naţionaliste, care în final creează deservicii. Această analiză trebuie să se aplice, atât la monumentele existente, cât şi la cele propuse. În funcţie de concluzii, anumite reamplasări mi se par justificate.

În legătură cu aceasta, îmi permit să spun, cred că ar fi firesc să se stabilească o listă de personalităţi ale istoriei noastre, implicit un clasament, care ar orienta autorităţile la toate nivelurile, ajutându-le în mod unitar, ca pe teritoriul pe care îl au sub jurisdicţie, să stabilească modul, locul şi amploarea popularizării personalităţilor respective, trecute sau prezente. Astfel, cred de exemplu, că în Republica Moldova ar trebui să se găsească pe primul loc Ştefan cel Mare, urmat de Mihai Eminescu şi aşa mai departe. Iar pe ultimul loc Lenin, urmat de Stalin.

Personal consider în general, că nici un monument nu trebuie distrus. Toate monumentele sunt mărturii ale unor epoci şi episoade din istorie şi toate ne învaţă ceva. Mi se pare normal şi util, ca monumentele, care simbolizează persoane şi evenimente negative, să fie mutate şi grupate într-un fel de muzee în aer liber, pentru a se oferi, celor ce le văd, învăţămintele necesare. Am văzut acest gest de abordare a trecutului în Albania şi Ungaria şi ştiu că există şi în alte ţări. Nu este o sarcină uşoară, dar, cred, că ea este necesară şi, aplicându-i-se girul ştiinţei obiective, cred că ar aduce o calmare şi o însănătoşire a climatului social din orice ţară. În acest context, implicarea în Republica Moldova a Academiei de Ştiinţe în acest caz ar avea un rol hotărâtor.

Pe linia celor de mai sus, inclusiv pe linia restabilirii adevărului istoric, menţionez un exemplu concret, căruia consider, că ar trebui să i se aplice criteriile mai sus prezentate. Mă refer la fostul cimitir militar „Cimitirul eroilor”, din oraşul Bălţi, care are parte de o nemeritată uitare. Cred că rezolvarea acestui caz ar fi o posibilă exemplificare a modului de abordare şi soluţionare a unei nedreptăţi istorice.

Este vorba despre un cimitir, despre care practic nimeni nu vorbeşte. Am copilărit şi mi-am petrecut o parte din adolescenţă în oraşul meu drag Bălţi şi îmi aduc aminte de frumosul şi impozantul cimitir al soldaţilor români, căzuţi în primul război mondial şi îngropaţi acolo. Nu era un cimitir prea mare, dar sugera în mod eficient şi estetic sentimentele celor, care se gândeau cu recunoştinţă la cei, care muriseră pentru o cauză nobilă. Era amplasat pe un promontoriu, mai exact pe un bot de deal, lângă Gara Mică, respectiv Gara Pământeni. Se găsea la nord de aceasta, lângă pasajul superior al şoselei, care trece spre nord-vest către Râşcani, fiind situat pe partea dreaptă a acesteia, când părăseşti oraşul Se vedea frumos, fiind practic situat pe valea Răutului, calea ferată executând o buclă la poalele colinei. Cimitirul avea în centrul său un frumos monument simbolic, înconjurat de mormintele celor căzuţi.

În anii şaizeci, când am vizitat acest loc, nu mai era nici o urmă din acest cimitir. În locul lui, acolo se găseau nişte case parter, cu loturi individuale. Am mai vizitat acelaşi loc cu diferite ocazii. Între timp a apărut şi o staţie de auto service. Nu ştiu, dacă întâmplător sau nu, acolo locuiesc numai rusofoni. Am stat de vorbă cu cei care locuiesc acolo, precum şi cu cei de la staţia service. Nimeni – dar absolut nimeni – habar nu are că aici, a fost cândva un cimitir militar românesc. Nu le-am pus întrebarea firească, dacă atunci când s-au săpat fundaţiile caselor, sau dacă acum, când se sapă în curţile sau grădinile caselor, nu se găsesc oare oase omeneşti? E posibil, ca răspunsul să fi fost negativ, în ipoteza, că profanatorii de morminte au avut grijă în ura lor, să dispară şi urmele subterane a ticăloşiei produse. Necunoaşterea situaţiei avea şi un caracter oficial, întrucât, întrebându-l pe arhitectul şef al oraşului din perioada anilor 80, ce ştie despre acel cimitir, răspunsul său a demonstrat aceeaşi ignoranţă totală a prezenţei vreunui cimitir acolo.

Dispariţia cimitirului eroilor români de la Bălţi constituie o treabă bine făcută, de cei, care aveau tot interesul să dispară toate urmele „ocupaţiei române”. Sunt curios, dacă acum s-ar face o anchetă publică printre locuitorii oraşului, câţi dintre ei ar răspunde că ştiu despre existenţa acelui cimitir? Mai ales, dacă ne-am referi la rusificarea marcantă a acestui oraş, unde, nu demult, discutând cu o tânără rusoaică, aceasta mi-a spus pe un ton răspicat: «Бельцы – это исключительно русский город!» („Bălţi este un oraş exclusiv rusesc!”)

Culmea este că acel cimitir desfiinţat conţinea morţi, care luptaseră în primul război mondial, de aceeaşi parte, respectiv cu ruşii contra nemţilor. Dar asta nu mai conta, faţă de ura neîmpăcată şi intenţia de ştergere a oricărei urme a unui trecut românesc al oraşului. Îmi dau seama că este greu de conceput sau de realizat o reconstruire a acelui cimitir, dar morţii de acolo ar merita un semnal comemorativ, care ar informa generaţiile actuale şi cele viitoare, despre sacrificiul acelor oameni, care doar şi-au făcut datoria faţă de patria lor. De asemenea sunt convins, că dacă ar fi posibil să se caute, s-ar găsi şi urmele administrative ale acestui act de barbarie.

În concluzie vreau să subliniez că este foarte important şi necesar să avem dorinţa şi puterea să ne cunoaştem, să ne respectăm şi implicit să ne asumăm în mod obiectiv trecutul, fără de care suntem doar nişte trecători prin timp, fără să avem pretenţia şi dreptul, ca cineva să-şi aducă aminte de noi vreodată.

Alexandru Budişteanu, membru al Consiliului Unirii