Pretextul războiului moldo-rus din 1992

Restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a semnificat pentru românii basarabeni o posibilitate de a revendica “reabilitarea simbolurilor adevărate ale naţiunii române.” Ea a dus la conştientizarea ideii de apartenenţă culturală şi istorică la naţiunea română. Faptul că “naţiunea “moldovenească” era o ficţiune bazată pe o ideologie totalitară […] s-a dovedit odată cu începutul destinderii regimului sovietic […]. Creşterea prestigiului ideii naţionale, a autodeterminării, a secesiunii, a naţionalismului ca ideologie politică legitimată, a avut loc pe fondul erodării încrederii în ideologia comunistă.”

M. Gorbaciov a considerat că aplanarea problemelor economice, va soluţiona în mod automat şi problematica naţională. Însă, în Basarabia problema limbii a fost chintesenţa mişcării de renaştere şi eliberare naţională, astfel încât, Ch. King considera că nici într-o altă republică sovietică problema limbii nu a avut asemenea importanţă ca în Moldova. Aceasta este un argument în plus ce demonstrează că naţiunea “moldovenească” a fost mai întâi de toate un “artefact ideologic.”

Valul mişcării de eliberare naţională a adus unele realizări. Însă ele au fost umbrite de comportarea sfidătoare a multor deputaţi rusofoni, care pe parcursul sesiunii a XIII-a au desfăşurat o activitate plină de ură faţă de autohtoni, faţă de actele primite în ziua de 31 august 1989.

Cosmopoliţii şi şoviniştii ruşi, aflându-se la diferite posturi de conducere şi avantajaţi până atunci de apartenenţa la etnia majoritară şi dominantă din URSS, s-au speriat că pot pierde tot. Înălţarea tricolorului şi discutarea proiectului legii cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM au fost folosite de ei ca pretext de luptă contra statului. Organizaţi de falsa mişcare internaţionalistă “Edinstvo” (liderul ei fiind profesorul de drept, rector al Universităţii din Tiraspol, V. Jacovlev), ei au mers pe calea confruntărilor, grevelor, acţiunilor anticonstituţionale.

Moment unic în istorie: grevă împotriva limbii autohtonilor. Deşi limba rusă era recunoscută alături de limba română ca mijloc de comunicare, greviştii cereau două limbi de stat, se pronunţau împotriva grafiei latine, cereau să “nu fluturăm noi, românii basarabeni, cu tricolorul.”

Cine au fost aceşti grevişti, care atât de înverşunat apărau “limba şi poporul moldovenesc”?

Structura socială şi etnică a grupurilor implicate în greva împotriva limbii române a fost:

a) Funcţionari, veniţi de la Moscova, care trebuiau să asigure securitatea acesteia prin prezenţa masivă în conducerea de vârf a Moldovei. Evident că începutul procesului de renaştere naţională s-a soldat pentru mulţi dintre ei cu pierderea posturilor de conducere la Chişinău. Astfel, ei s-au retras la Tiraspol, şi au pus baza acţiunilor de păstrare a URSS.

b) Imigranţi rusofoni veniţi, în special în partea de Răsărit a republicii, în calitate de specialişti de calificare înaltă, cărora li s-au acordat privilegii etc.

c) Pensionari din rândul militarilor, care s-au bucurat de beneficii considerabile în cadrul URSS. Unul dintre patrioţii Moldovei, născut în Tighina, scria: “Cui nu i-a convenit şi nu-i convine legea cu privire la limba de stat? Acelora care s-au stabilit în Bender şi care au deţinut posturi de conducere şi privilegii corespunzătoare. Comitetul de grevă, creat în august 1989, era condus de reprezentanţii personalului tehnic şi ingineresc al întreprinderilor complexului militaro-industrial. Acolo s-au format liderii Kogut, Dobrov, Zenovija, la care au aderat pensionarii forţelor armate – Egorov, Zapolschi.”

Deci, observăm că toţi erau rosofoni şi foşti monopolişti ai puterii, care acum s-au pomenit în afara jocului puterii. Ei “apărau limba şi naţionalitatea moldovenească”, cereau poziţia de altădată a limbii ruse, oprirea valului distrugător faţă de URSS, pentru că reprezentau “homo sovieticus”, care nu este apt de a trăi într-o altă societate decât cea care l-a născut şi creat. Deci, cu aportul Moscovei, inima sovietică, ei au purces la crearea spectacolului politic despre încălcarea drepturilor minorităţilor naţionale.

De facto, momentele istorice ale lunii august 1989 au fost folosite de către liderii rusofoni, sprijiniţi de centru (Moscova), ca mască pentru trucarea, provocarea separatismului. Este oportun să ridicăm întrebarea pusă de V. Malahov: “În general, au dreptul persoanele ce au venit în ţară cu câţiva ani în urmă, să rezolve şi să decidă probleme ce ţin de suveranitatea şi unitatea acestei ţări?” Răspunsul este evident. Însă, tendinţa separatistă nu a ţinut cont de aceasta.

Un alt martor ocular scria că: “…impulsul acestui război a venit din dispreţul, din orgoliul bolnav al superiorităţii faţă de noi, băştinaşii. Era de aşteptat că, ridicând noi capul, să provocăm iritarea celor bolnavi de iubire de sine.”

Se afişa discordanţa etnică şi lingvistică care, după părerea lor, a apărut în vara anului 1989, şi se justificau acţiunile liderilor tiraspoleni.

Sigur că au fost exagerate şi interpretate în mod eronat consecinţele legilor din 31 august 1989, vorbindu-se despre discriminare naţională şi neadmiterea rusofonilor la servicii, din cauza necunoaşterii limbii române.

Însă, V. Malahov dezminte această idee foarte des găsită în mijloacele mass-media ruseşti şi rusofile, relevând că: “Primul lucru care şochează un moscovit, e că în Chişinău şi în alte sate, oraşe limba rusă este vorbită în egală măsură cu cea română: în presă, pe stradă, la scrierea anunţurilor. Nu e adevărat nici faptul că rusofonii nu sunt acceptaţi la serviciu din cauza necunoaşterii limbii române. Documentele de la primărie demonstrează acest fapt.”

Numeroase sunt dovezile care infirmă caracterul de discriminare a rusofonilor, dovezi ce nu sunt altceva decât observaţiile, sondajele, studiile (atât a documentelor, cât şi pe teren) efectuate de diferiţi specialişti străini, acreditaţi de organizaţii internaţionale, comitete pentru apărarea drepturilor omului etc.

Însă, spre regret, presa transnistreană a devenit servilă separatiştilor şi făcea jocul lor. Un martor ocular la aceste evenimente scria mai târziu: “… am văzut că atât greviştii, cât şi instigatorii grevei împotriva limbii de stat, nu cunoşteau conţinutul legii despre limba de stat, comentând-o din auzite, vorbind despre discriminare fără a avea argumente [...]. Ceea ce m-a uluit era ura şi dispreţul furibund, intransigenţa ajunsă la paroxism faţă de limba noastră, de tricolor, de noi, ca naţionalişti şi fascişti români.”

O altă chestiune care a fost interpretată în mod tendenţios a fost eventualitatea unificării Moldovei cu România. Într-adevăr, Moldova era unica republică a URSS, naţionalitatea căreia avea un stat în afara graniţelor ei. Însă, posibilitatea unificării cu România în acele momente, se reducea doar la declaraţiile membrilor Frontului Popular. Ele, însă, erau departe de a fi realizate, deoarece nu le împărtăşea majoritatea populaţiei. Acest fapt a fost constatat şi de către analiştii străini, care scriau: “În 1989 în RM a fost un val de simpatie faţă de Frontul Popular, care timp de jumătate de an a devenit forţa dominantă pe arena politică a Moldovei. Totuşi, aspiraţiile RM au fost spre independenţă faţă de URSS, dar nici un guvern al României de după 1989 n-a cerut deschis şi în mod internaţional alipirea RM la România. La fel, nici un guvern al RM nu s-a adresat cu asemenea rugăminte faţă de România.”

În acelaşi timp, liderii separatişti, presa şi televiziunea rusofilă hiperbolizau dorinţa moldovenilor de a se uni cu România, şi au insuflat populaţiei din raioanele de Est ale Republicii Moldovei legitimitatea acţiunilor lor de păstrare şi perpetuare a “moldovenilor” veritabili. Deci, se crea iluzia că separatismul transnistrean este o reacţie firească şi legitimă la “naţionalismul” şi “fascismul” de la Chişinău, care vrea unirea cu România. (...)

Panica referitoare la “românizare” a fost necesară pentru a justifica intervenţia în afacerile interne ale Moldovei a fostelor structuri sovietice, care acum au devenit ruse. V. Malahov este sigur că: “Problema despre unirea la România este mai mult discutată la Tiraspol, decât la Chişinău.”

Deci, putem evidenţia fără nici o rezervă: chiar de la începutul Mişcării de Eliberare Naţională a românilor basarabeni, a apărut şi o altă mişcare a rusofonilor din Răsăritul republicii – cea de separatism şi de creare a structurilor paralele de stat. În provocarea separatismului un mare rol l-a jucat “sindromul dezinformării.”

Noi nu putem fi de acord cu ideea împărtăşită de liderii separatişti care etichetează războiul cu calificativul de “interetnic,” pentru că nu există nici o dovadă reală care ne-ar permite acest fapt. Unica “dovadă” în acest sens vine din partea liderilor separatişti, care fac declaraţii, deoarece trebuie s-o facă, în interesele “marii Rusii.”

Deci, pretextul apariţiei separatismului transnistrean a fost mişcarea de renaştere naţională a basarabenilor, care avea să respingă idiomurile impuse forţat românilor moldoveni de către totalitarismul sovietic, şi care urma să restabilească adevărul istoric, prin revenirea la limba maternă, grafia latină, simbolurile naţionale şi de stat etc. Separatiştii au dat, însă acestei mişcări un caracter de discriminare şi nerespectare a drepturilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova. Printre argumentele separatiştilor care justificau agresia un rol aparte revine posibilităţii unirii Republicii Moldova cu România. (...)

Astfel, mişcarea separatistă s-a conturat ca una anticonstituţională, antiromânească, prosovietică sau imperialistă, prorusă şi comunistă.

Odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, conflictul transnistrean se agravează, se extinde şi susţinerea din partea Federaţiei Ruse este vădită. Din acest moment, separatismul transnistrean capătă şi un caracter de violare a integrităţii teritoriale şi a inviolabilităţii Republicii Moldova şi evoluează tot mai mult şi mai vizibil către o confruntare deschisă cu ea, şi acest fapt avea să fie imposibil dacă nu se conta pe ajutorul tacit, implicit, total şi necondiţionat al Rusiei.

Aceasta demonstrează foarte clar că, de facto, cauzele războiului nu au fost de ordin etnic şi juridic, ci în mod eminamente de ordin politico-militar şi ideologic. Pentru că de ce avea s-o deranjeze pe Rusia proclamarea independenţei Republicii noastre, decât din cauză că pierde poziţia de control asupra ei şi capul de pod spre mult râvniţii Balcani. Iar ruşii şi rusofonii au servit doar ca decor, care trebuia să justifice intervenţia ei în treburile statului independent – Republica Moldova.

Dr. Viorica Olaru-Cemârtan
Sursa: mazarini.wordpress.com