Mihai Eminescu, despre unitatea spirituală națională a românilor

„Unitatea etnică a tracilor
Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre Miază-noapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați (...).

Nu e într-adevăr un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemți, fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire și sabie, numai pământul acesta era de sine stătător în urma vitejiei și prevederii înțelepților bătrâni și acesta e acum amenințat a deveni prada tuturor adunaturilor fără patrie din câteși patru colțurile lumii.


Românii Peninsulei Balcanice
Unul din defectele cele mai mari ale noastre e ca, departe de a ne ocupa de fondul lucrurilor, credem ca (e) deajuns sa vrem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-și face o florarie, smulg plante din camp și le așeaza fara radacini în straturi, improvizandu-și pentru câteva ceasuri o gradina, în aparență frumoasă, însa fara trainicie. Nerabdatori, cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaste cum ca lucrurile luate din temei ar fi si mai trainice si mai folositoare si totodata cu mult mai ieftine decat multimea de forme goale care, neavand inteles si vitalitate, cer mereu munca de Sizif de a fi reinnoite.

Nestatornicia noastra, iubirea de schimbari, deasa rasturnare a tuturor temeliilor statului si rivalitatea copilareasca de a intrece pe toata lumea a facut atat in trecut, cat si in prezent, ca sa irosim o multime de puteri vie, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricacioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru national sunt, pe langa imprejurarile de dinafara, cauza pentru care un element etnic atat de raspandit ca al nostru sa nu ajunga la nici o insemnatate in lume, ci, bucatit intre zeci de stapani, sa reziste ici si colo, sa fie absorbit in multe locuri.

Nu exista un stat in Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatica pana la Marea Neagra care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Ertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Pind ca in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odesa si Kiev.

Pe cand rusii au cea mai mare ingrijire pentru triburile cele mai neinsemnate chiar care se tin de marea familie slava, pe cand germanii staruiesc prin autoritaile lor consulare pentru cele mai neinsemnate colonii ale lor in Orient si pe cand fiecare popor apusan dezvolta o deosebita ingrijire pentru nationalii sai din aceste locuri, singurii noi ne zbuciumam in lupte interne pentru cea mai buna forma posibila a organizarii omenesti, neavand un ideal de cultura, ci cel mai mult idealuri politice cari nu stau in proportii cu puterile noastre si cari, in loc de a da nastere la fapte, vor fi cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viata, numai romanii transdanubieni nu. Cauza e lesne de inteles. Toate celelalte fragmente de populatiuni stau in legaturi de cultura cu acele centre politice create de nationalitatile lor. Grecii din Turcia europeana citesc si scriu limba care se vorbeste la Atena; sarbii din Turcia inteleg foarte bine institutiile si cultura confratilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastra de a vedea, suntem straini in Orient si ramanem neintelesi chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea explica in alt mod fenomenul intru adevar ciudat ca fragmente atat de insemnate de straveche populatie precum sunt romanii din Tesalia si Macedonia sa nu dea absolut nici un semn de viata, cu tot trecutul lor cel stralucit, cu toate ca pana astazi si-au pastrat si aparat limba si datinele mai bine decat slavii, dintre cari multi s-au grecit, decat albanejii, dintre cari asemenea multi s-au facut turci.”

Mihai Eminescu, Românii din afara granițelor Țării și unitatea spirituală națională
Ed. Saeculum LO, București, 2000