Cauzele războiului moldo-rus din 1992

1.1 CAUZELE RĂZBOIULUI

Geneza războiului trebuie găsită în evoluţia evenimentelor începând cu vara anului 1989, care au dus la apariţia conflictului transnistrean. Anume cu calificativul “conflict transnistrean” etichetăm evenimentele ce s-au desfăşurat în intervalul dintre vara 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a evoluat într-un adevărat război.

Deci, depistăm faptul că conflictul transnistrean a apărut înaintea proclamării independenţei de stat a RM, dar s-a agravat odată cu proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către ONU a RM, transformându-se într-un război nedrept.

Transnistria este o regiune care pe parcursul istoriei a fost victima Rusiei (în toate ipostazele ei istorice: Rusia Kieveană, Imperiul Ţarist, Uniunea Sovietică, Federaţia Rusă). Interesul Rusiei în această regiune este evident şi recunoscut la nivel oficial de către conducerea politică şi militară rusă (A. Lebed’ a afirmat: “Transnistria este cheia Rusiei spre Balcani”, “RMN este o mică parte a Rusiei”.)

De aceea, războiul de pe Nistru a comportat un caracter tripartit, deoarece pe de o parte Federaţia Rusă şi liderii tiraspoleni (atenţie! nu întreaga populaţie a Transnistriei), având suportul Armatei a 14-a şi a cazacilor, au provocat un conflict, apoi un război, mascându-le sub pretexte de discriminare naţională şi încălcare a drepturilor minorităţilor; iar pe de altă parte, Republica Moldova care îşi apăra independenţa şi integritatea. Schema aceasta tripartită se poate reduce la una bipartită, şi anume: un război al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova, deoarece:

1) Liderii tiraspoleni (I. Smirnov, D. Kogut, etc. ) au fost toţi cetăţeni ai Rusiei. Ei reprezintă Rusia şi interesele ei. Scopul venirii lor aici a fost anume acela de a ţine situaţia sub controlul Moscovei, iar când situaţia iese de sub control, ei încep promovarea politicii “devida et impera”. În acest sens, analistul american Goltz afirmă că: “…nu există conflict separatist în fosta URSS fără ruşi…”.2) Armata a 14-a este succesoarea Armatei Sovietice. Corpul ofiţeresc, conducerea ei este completamente de orientare rusofilă şi în mod indubitabil interesele Rusiei sunt pentru ea legi sfinte.

3) Cazacii, veniţi ca suport pentru regimul separatist, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi au luptat pentru Rusia, nicidecum pentru apărarea a careva drepturi şi minorităţi oprimate.
Transnistria a fost doar teatrul, scena unde s-au desfăşurat dezbateri şi dueluri între “fratele mai mare” şi “naţionaliştii moldoveni”. Ea a devenit o victimă a intereselor Federaţiei Ruse şi, pe parcurs, prin intermediul mass-mediei transnistrene şi ruse, deoarece doar acestea aveau accesul în zona monopolizată de rusofili, s-a reuşit sperierea populaţiei locale, dezbinarea ei şi dirijarea ei, în sensul de supunere a transnistrenilor faţă de interesele meschine şi machiavelice ale separatiştilor, lideri autoproclamaţi ai populaţiei locale.

Scopul acestui conflict şi al războiului a fost multiplu.

Rusia urmărea obiectivele (le voi enumera în sens ascendent):

1) Moldova pentru Rusia semnifică:
- zonă agrară, sursă de cereale, legume, fructe, vin,etc.
- Rusia a făcut investiţii în complexul militar-industrial al Transnistriei şi el era o parte componentă al sistemului economic sovietic.
- în Transnistria s-a urmărit crearea unei baze militare a Federaţiei Ruse, care ar controla regiunea atât de râvnită de ruşi, pe parcursul multor secole.

2) Transnistria reprezintă cap de pod pentru extinderea nu doar a influenţei ruse, dar şi a puterii reale a Federaţiei Ruse în Balcani.
3) Transnistria, administrată de Rusia, i-ar asigura ultimei:
- o şansă reală de recăpătare politică şi militară a Republicii Moldova.
- controlul şi presiunea asupra Ucrainei.
- posibilitatea tergiversării eventualei creări a unei Românii mari şi puternice în Sud-Estul Europei, care să devină lider în Balcani şi rival al Rusiei în această direcţie.- neadmiterea extinderii NATO în această regiune, care ar fi în mod cert inconvenabilă Rusiei, deoarece ar pierde toată influenţa ce o exercită asupra părţii europene a ţărilor CSI.

Astfel, Federaţia Rusă a fost stimulată să provoace conflictul şi apoi războiul transnistrean din considerente politice, ideologice şi militare, şi nicidecum din mobile etnice sau juridice.

Rusia, în toate statutele sale istorice, niciodată nu şi-a făcut griji pentru populaţia ei, pentru asigurarea ruşilor cu drepturi şi libertăţi; din contra, locuitorii Rusiei (indiferent de naţionalitate) erau trataţi în modul convenabil conducerii pentru realizarea “marilor” scopuri finale, himerice (exemple sunt destule pe parcursul întregii istorii a poporului rus, în special în ultimii o sută de ani). Se făcea apel la drepturile umane şi naţionale doar atunci când era convenabil şi când acestea serveau ca pretext “nobil”, “uman” şi “just” pentru realizarea unor scopuri, în fond, “diabolice”, “inumane” şi “nedrepte” (există un şir întreg de exemple, iar războiul din Transnistria se alătură lor).
1.1.1 CAUZE POLITICE
La baza războiului stau interesele geopolitice şi geostrategice ale Rusiei. Pentru Rusia, indiferent dacă s-a proclamat democratică sau nu, susţinerea războiului nedeclarat, sub masca unui conflict, e o continuare a geopoliticii şi a geostrategiei care i-au fost din totdeauna caracteristice.

Începând cu 1989 conducerea URSS realizează faptul că fatalitatea crizei sovietice este inevitabilă şi se străduie să creeze teren favorabil unui conflict de durată care ar menţine influenţa Rusiei în zonă. Acum venise momentul de a vedea roadele politicii impuse RSSM pe parcursul deceniilor de încarcerare în “închisoarea popoarelor”: politica migraţionistă, politica economică, politica naţională. În acest context, Transnistria pentru Moldova reprezintă “călcâiul lui Ahile”, deoarece aici s-a reuşit într-o măsură mai mare crearea unei identităţi sovietice, alimentată de amalgamul interetnic, “frăţia popoarelor” şi “dreptul fratelui mai mare”. De facto, Transnistria a fost regiunea unde artificial s-au implantat germeni prosovietici, în ansamblu, şi proruşi, în special. De-aceea, astăzi, raioanele din Estul Republicii Moldova par a fi “copiii lui Brejnev”, o “rezervaţie naturală a puterii sovietelor” sau un “bastion al URSS”.

Realizând faptul că odată cu dezintegrarea URSS, Rusia pierde statutul său de supraputere, conducerea comunistă a încercat să menţină în zona sa de influenţă, cel puţin punctele strategice. În acest mod, Transnistria a devenit unul din obiectivele principale ale supravieţuirii geopoliticii ruse.

Odată cu colapsul URSS, Rusia s-a îndepărtat de Occident cu peste 1000 km (24% din teritoriul şi 40% din populaţia URSS şi-au declarat independenţa ), ea, însă, are interese deosebite în Sud-Estul Europei:
- influenţa şi presiunea asupra Ucrainei;
- control asupra RM pentru a nu admite unirea celor două state române într-un stat mare şi puternic;
- tutela asupra slavilor şi ortodocşilor din Balcani, în scopul perpetuării panslavismului.
Deşi URSS s-a prăbuşit, Rusia manifesta tendinţa de a păstra controlul asupra teritoriilor ex-sovietice. În special, Moscova nu vrea să admită extinderea NATO în zona respectivă. În acest context, teritoriul dintre Prut şi Nistru, iar Transnistria, în particular, serveşte doar ca un cap de pod al Rusiei spre obiectivul final: “devide et impera!”.

Federaţia Rusă, care, de jure, merge spre democratizare, a susţinut liderii tiraspoleni şi a agresat Republica Moldova, pentru că, de facto, nu a renunţat la vechea politică externă, promovând neoimperialismul care contribuie la crearea unor zone separatiste în tot spaţiul ex-sovietic. Deci, FR este succesoarea URSS, ca concepţie geostrategică şi geopolitică.

Pentru a-şi menţine influenţa, Federaţia Rusă a inventat noi concepte de drept internaţional, sau le-a dat noi sensuri celor existente: “străinătate apropiată”, “interese strategice”, “interese vitale”, “legături vechi şi tradiţionale”, “dreptul de a-şi apăra conaţionalii”, “zone de influenţă”, “zone de securitate”, “zone speciale de interese”, “dreptul de veto asupra politicii externe a altor ţări”, “intervenţii şi presiuni civilizate”, “dreptul de a menţine pacea şi stabilitatea altora”, “independenţă moderată”, “independenţă extremistă”, “independenţă naţionalistă”, “suveranitate negociată” etc. Sub aceste accepţiuni este acoperită şi realizată tendinţa neoimperialistă rusă.

Generalizând aceste idei, Europa de Est a fost declarată zonă de interes special pentru Rusia, adică s-a stabilit doctrina “Monroe” a Rusiei.

Apare întrebarea dacă a acceptat comunitatea internaţională poziţia de lider a Rusiei pe plan militar şi strategic în această parte a Europei şi ca moştenitoare a URSS? Comunitatea internaţională nu este echivocă în acest sens: pe de o parte, se pare că a acceptat acest capriciu al Rusiei, iar pe de alta, ONU, NATO şi UE îşi manifestă interesul de colaborare cu statele din S-E Europei şi de cooptare a unora dintre ele.

Rusia, însă face paşi concreţi pentru “realizarea visului în realitate”. Din 1989, an esenţial pentru mişcările de renaştere şi eliberare naţională a multor republici unionale, Rusia a început să facă apel la mitul despre apărarea drepturilor rusofonilor din spaţiul ex-sovietic, care chipurile ar fi dezavantajaţi, neapăraţi, discriminaţi, şi ar necesita intervenţia directă a Federaţiei Ruse, cu forţe militare şi lideri ruşi în zonele respective. Astfel, Rusia sprijină grupurile minoritare etnice din noile state independente ca să-şi creeze “state” proprii, şi , eventual, să ceară unirea cu Rusia.

Chiar dacă Rusia este slăbită considerabil faţă de Occident, ea poate ameninţa cu folosirea forţei şi poate presa economic, politic şi militar statele din jur. Astfel, “transformând opoziţia legitimă a populaţiei băştinaşe contra încercării ruşilor de a-şi păstra privilegiile şi rolul conducător ca pe vremea ţarismului şi bolşevismului, în lozincă de “încălcarea drepturilor omului” şi de “discriminare”, ea intervine pentru “apărarea” conaţionalilor săi şi intervine pentru ajutorarea economică şi militară a fostelor grupări conducătoare proruse”. Deci, ceea ce se întâmplă în Republica Moldova nu reprezintă un caz izolat, ci face parte dintr-o strategie generală coerentă a Rusiei.

Toţi analiştii occidentali, în special cei americani, remarcă acest fapt, menţionând expres “războiul din Transnistria din 1992 contra RM”, încadrându-l în tendinţa neoimperialistă a Rusiei.

Politica neoimperialistă a Rusiei este prea evidentă pentru a nu fi observată. Ea a fost acceptată, formulată şi perpetuată de noua conducere a Federaţiei Ruse. În acest context, merită atenţie declaraţia lui Boris Elţin, primul preşedinte al Federaţiei Ruse, cum că “Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!”

Un alt argument în acest sens este faptul că Duma de Stat a Federaţiei Ruse nici până azi nu a ratificat Tratatul privind principiile relaţiilor interstatale dintre RSSM şi FR, care a fost semnat la 2 noiembrie 1990.

Clauzele acestui tratat stipulează:
a) respectarea integrităţii teritoriale a părţilor semnatare;
b) inviolabilitatea frontierelor ambelor părţi.
Aceste prevederi sigur că nu au fost acceptate de către naţionaliştii ruşi care militau pentru recunoaşterea aşa-zisei Republicii Moldoveneşti Nistrene.
În acest fel, politica neoimperialistă poate crea sau întreţine conflicte în cadrul fostelor republici unionale, pentru ca una dintre părţi să solicite “sprijinul” atotputernicii Rusii, şi ea să-l ofere cu cea mai mare plăcere. Fie sub denumirea de Federaţia Rusă, fie sub cea de CSI, Rusia are aspiraţia de a-şi reface puterea şi dominaţia de altădată.

Încadrată în politica neoimperialistă rusă, Republicii Moldova i se atribuie particularitatea: “independenţa faţă de fraţi – zid de oţel; independenţa faţă de Imperiu – zid de paie.”
Spaţiul român, în general, a fost un obstacol în calea realizării visurilor de veacuri ale imperialismului rus: ocuparea Constantinopolului şi unirea slavilor nordici cu cei sudici. De-aceea Rusiei îi este atât de scumpă “independenţa” acestei ţări. Şi evident, aceeaşi “independenţă”, în raport cu Rusia, trebuie să fie, în fond, exact ceea ce a fost faţă de URSS – o simplă aparenţă, o ficţiune.
Astfel, Rusia încalcă independenţa Moldovei în mod sistematic, însă o “apără” când e vorba de România.
Deci, trei coordonate ale politicii externe ruse (geopolitica, geostrategia, neoimperialismul) au proiectat, alimentat şi realizat iniţial conflictul, apoi războiul de pe Nistru. Aceste premise de ordin politic atribuie războiului un caracter inuman accentuat, deoarece, în numele supravieţuirii lor şi a speranţei de refacere a Imperiului bolşevic, au fost comise greşeli fatale şi irecuperabile, acţiuni nelegale, a fost înjosit nu numai poporul român din Basarabia, ci toţi locuitorii ei (dezbinându-i artificial, inducându-i în eroare, contrapunându-i unul altuia şi făcându-i sclavii “intereselor” Rusiei, prin şantaj politic şi militar).

1.1.2 CAUZE MILITARE
Militarii au conştientizat primii impactul dezintegrării URSS asupra potenţialului combativ al Forţelor Armate şi asupra complexului militar-industrial rus. Ei şi-au dat seama că după eventuala destrămare a URSS pe teritoriul noilor state vor rămâne un număr impunător de obiective, instalaţii militare de o importanţă strategică excepţională pentru Rusia, fără de care aceasta pierde multe din trăsăturile de supraputere.
Dacă în primele luni ale anului 1989, militarii ruşi au optat într-un mod voalat pentru păstrarea punctelor strategice ale Rusiei, apoi după destrămarea URSS ei s-au pronunţat ferm şi deschis pentru crearea bazelor militare ruse pe teritoriile noilor state independente. Erau invocate ca argumente:
a) necesitatea protecţiei populaţiei ruse şi rusofone rămase în afara frontierelor Federaţiei Ruse;
b) numărul mare al veteranilor războiului “pentru apărarea patriei” şi a militarilor în rezervă stabiliţi cu traiul la periferiile URSS, şi pomeniţi peste noapte departe de “măicuţa Rusie”;
c) ţinerea sub control a conflictelor ce au loc pe perimetrul frontierelor Rusiei şi influenţează destabilizator asupra regiunilor de frontieră ale Rusiei.
În acest mod, militarii aveau cele mai bune intenţii în privinţa Transnistriei, unde “se încalcă flagrant drepturile minorităţii ruse, are loc discriminarea rusofonilor de către naţionaliştii moldoveni care doresc unirea cu România…” Faptul că în Transnistria situaţia era de altă natură (conform anuarelor publicate de ONU la Geneva în 1991, doar 40% din cetăţenii alogeni ai Republicii Moldova considerau că le-au fost încălcate drepturile), s-a rezolvat imediat, prin puternice măsuri de ideologizare, agitaţie şi răspândire a fricii şi urii faţă de malul drept al Nistrului. Mass-media rusofilă a prezentat situaţia din Transnistria în cele mai negre culori şi mai sumbre calificative.

Însă în Transnistria, într-adevăr, existau foarte mulţi militari în rezervă şi veterani ai războiului al doilea mondial (numai în Tiraspol locuiau 70 000 militari), care şi-au pierdut o bună parte din privilegiile şi prestigiul lor în societate, la care se mai adaugă şi factorul psihologic că din ostaşi ai armatei de neînvins, s-au pomenit într-o ţară cu zece mii de kilometri depărtare de Rusia, iar din “eliberatori” ai “republicilor surori” – în “ocupanţi”. Astfel, cauzele subiective de păstrare atât a punctelor strategice ale Rusiei, cât şi cele de conservare a statutului şi privilegiilor militarilor rămaşi în Moldova, au stimulat ideea provocării dezbinării dintre populaţia Moldovei, pentru a avea o scuză nobilă de implicare directă, evitând retragerea care reieşea din logica şi evoluţia evenimentelor.

Militarii ruşi priveau cu totul altfel interesele Rusiei în teritoriile ex-sovietice, decât conducerea de la Moscova (imediat după proclamarea independenţei republicilor ex-unioniste). De aceea, M. Gribincea deosebeşte două direcţii în politica externă rusă, în perioada atlantistă. Şi anume: a) politica externă a civililor, care era îndreptată spre negarea vechilor tendinţe de politică externă; şi b) politica externă a militarilor, care încercau să păstreze dominaţia Rusiei în arealul ex-sovietic, sugerând că NATO şi ONU reprezintă pericolul principal pentru securitatea Rusiei.

Astfel, B. Elţin se afla sub o presiune crescândă atât din partea conducerii militare ruse, cât şi din partea blocurilor naţionaliste ale parlamentului rus. Anume aceste două grupări ruse, opoziţioniste cursului nou iniţiat de către preşedintele B. Elţin, şi conduse de vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi, “campion al cauzei ruşilor din Transnistria în politica Rusiei”, au provocat apariţia problemei transnistrene, acţionând iniţial voalat, iar apoi, făţiş. S-a creat un caz fără precedent în istoria vreunui stat democratic, deoarece vicepreşedintele rus susţinea punctul de vedere al opoziţiei. Însăşi presa occidentală remarca faptul că: “Pentru Moscova, Moldova e un caz în care B. Elţin se dezice de soarta ruşilor cu scopul aprobării politicii date de către Vest. Elţin se află sub o presiune crescândă din partea blocurilor naţionaliste din cadrul parlamentului.”

Însă, în afara preşedintelui rus care făcea eforturi de reorientare a politicii externe ruse, existau mulţi politicieni şi militari care acţionau în sens opus. Spre exemplu, un şir de lideri politici ca N. Travkin (preşedintele Partidului Democrat din Rusia), E. Ambarţumov (preşedintele Comitetului Parlamentar pentru Relaţiile Externe), S. Stanchevici susţineau pretenţiile ultranaţionaliştilor ruşi asupra Transnistriei. Ei erau susţinuţi de mass-media, primul organ de presă care a cerut nu doar susţinerea morală, dar şi militară a regimului lui Smirnov, a fost revista “Deni”.

Militarii, în special cei care şi-au creat o reputaţie în perioada sovietică (Alexandr Lebed’, A. Şapoşnicov, V. Netcaciov, V. N. Jacovlev), se găseau în fruntea opoziţiei ruse referitoare la această problemă, acţionând în consens cu vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi. Delimitarea în cadrul politicii externe a Rusiei era bine reflectată în presă, care scria despre două politici: una a lui Elţin, alta a generalilor.

Însă faptul că în perioada atlantistă generalii ruşi promovau o politică proprie, nu înseamnă nici într-un caz că amestecul Rusiei în afacerile interne ale Moldovei poate fi pus numai pe seama militarilor, în special pe seama comandanţilor de nivel local. De fapt, comandanţii de nivel local primeau instrucţiuni stricte din partea Moscovei. Şi ca urmare a realizării lor, erau ridicaţi în grad şi decoraţi cu medalii.

Astfel, B. Elţin era într-o situaţie dificilă: pe de o parte:
a) integritatea teritorială nu numai a republicii Moldova era ameninţată, ci şi a Rusiei, deoarece dacă Rusia ar recunoaşte independenţa Transnistriei şi a Găgăuziei, atunci şi alte state ar fi recunoscut independenţa teritoriilor din Rusia – Cecenia, Tatarstan;

b M. Snegur a fost unul din puţinii lideri din fosta URSS care i-a susţinut pe M. Gorbaciov şi pe B. Elţin împotriva puciştilor; iar pe de alta – a) regimul lui B. Elţin era foarte sensibil la ideile neoimperialismului rusesc; b) vicepreşedintele Rusiei era liderul opoziţiei, care încerca împreună cu militarii ruşi, să realizeze obiectivele tradiţionale, imperialiste ale ruşilor.

Comunitatea mondială a sesizat acest fapt, şi analiştii străini menţionau că “pe de o parte, Transnistria a cerut ocrotire de la Rusia, iar pe de alta, Moscova a recunoscut deja Moldova ca stat independent şi membru al CSI.”

S-au observat mai multe confruntări dintre conducerea civilă şi cea militară a Rusiei. Spre exemplu, la 27 mai 1992 B. Elţin a anunţat intenţia Rusiei de a retrage trupele din Moldova, la care au apărut o serie de obiecţii din partea militarilor ruşi. Iar generalul A. Lebed’ spunea că are “senzaţia de vomă când aude despre retragerea trupelor ruse din republicile ex-sovietice, şi că majoritatea soldaţilor şi ofiţerilor simt la fel.” În acelaşi timp, conducerea militară a Rusiei a elaborat un plan de anexare a Transnistriei la Rusia.

Însă pe parcurs, B. Elţin a preluat aceste idei. O dovadă a acestui fapt este că B. Elţin a repetat şi a confirmat declaraţiile făcute de către A. Ruţkoi în privinţa “marilor schimbări în politica externă a Rusiei” spre o linie mai activă. Preşedintele rus şi-a schimbat radical concepţiile, afirmând că: “ Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!” şi “Rusia va apăra drepturile ruşilor din alte state ale CSI. Aceasta constituie o prioritate. Vom folosi, desigur, dacă va fi cazul, şi metode bazate pe forţă.” Deci, se evidenţiază faptul că în urma confruntării dintre concepţiile tradiţională şi novatoare vis-a-vis de politica externă a Rusiei, conducerea civilă şi militară a Rusiei a ajuns la un consens, promovând în modul cel mai cert o politică tradiţională.

1.1.3 CAUZE IDEOLOGICE
În perioada când în ex-URSS domina un singur partid, care substituia toate cele trei puteri în statul bazat pe drept, se susţinea sporit mitul despre inexistenţa conflictelor în societatea sovietică. În realitate însă, o serie de contradicţii principiale nu-şi găseau rezolvarea şi erau trecute sub tăcere.

Complexe procese încep să se desfăşoare din momentul renunţării lui M. Gorbaciov la vechile concepţii staliniste în privinţa politicii naţionale, printre care era şi teza despre existenţa “naţiunii moldoveneşti”, şi promovarea reformelor economice, pe care le considera o rezolvare a tuturor celorlalte dificultăţi cu care se confrunta muribundul Imperiu. Decretarea politicii transparenţei a dus la deschiderea “cutiei Pandorei”, deoarece restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a însemnat pentru popoarele oprimate ale URSS o posibilitate de regăsire naţională şi eliberare. În acest mod, problema naţională a devenit cea mai dramatică dintre toate contradicţiile existente, deoarece era una definitorie pentru “închisoarea popoarelor”. Astfel, sub motoul luptei de eliberare naţională s-a început cursul spre suveranitate a subiecţilor URSS şi s-au agravat contradicţiile dintre centru şi periferii: periferiile tindeau spre o independenţă reală şi naţională, în timp ce Moscova (vechea conducere politică) nu putea admite o asemenea catastrofă.

În RSSM mişcarea de renaştere naţională a fost expresivă şi ireversibilă. În mod expres, caracteristicile ei au fost: a) antisovietică, b) anticomunistă, c) naţională, d) bazată pe principiile general-umane.
Valului renascentist i s-a opus, însă conservatorismul, care mai deţinea puterea la Moscova, şi care şi-a făcut un fidel partener în Estul Republicii Moldova. Aşa-zişii lideri tiraspoleni, agenţi ai Moscovei şi ai Partidului Comunist, sigur că nu au cedat în faţa fluxului libertăţii care venea de la Chişinău. Reprezentând interesele centrului şi având susţinerea lui, ei au recurs la acţiuni anticonstituţionale şi inumane, cu scopul evitării decăderii Uniunii, Partidului Comunist şi conceptelor derivate din acestea.

Iată de ce afirmăm că una dintre cauzele conflictului şi războiului transnistrean a fost confruntarea sau neconcordanţa ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi RSSM, reprezentată de Marea Adunare Naţională, de primul parlament ales în mod democratic, apoi declarată suverană şi independentă (Republica Moldova).

Incompatibilitatea ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi Chişinău s-a reliefat prin următoarele antonime:
1) sovietic – antisovietic;
2) comunist=totalitar – anticomunist=antitotalitar;
3) antinaţional=frăţia popoarelor (citeşte dreptul fratelui mai mare) – naţional;
4) lupta de clasă şi crearea “omului sovietic” – concepţia general-umană;
5) adevăr istoric – fals istoric.

De facto, ultima contradicţie, veche de când este lumea, a însemnat şi un mijloc de realizare a planurilor urzite de centru, pentru că printr-un eficient mecanism de ideologizare şi agitaţie s-a reuşit promovarea conceptelor false şi antiştiinţifice, atât în Transnistria, cât şi în Rusia.

“Agitaţia şi propaganda s-au făcut prin metode vechi, comuniste de lucru cu masele: cu forţa, cu minciuna.” I. Smirnov a pus accentul pe acestea, fiind realizate prin intermediul mass-media.

Este necesară studierea acestui aspect din momentul ce: a) populaţia locală era izolată informaţional; b) presa rusă o prelua şi o amplifica; c) presa are capacitatea reală de dirijare cu spiritele umane.

În pofida varietăţii ziarelor, informaţia difuzată pe paginile lor era distorsionată, omogenă şi purta un caracter prorus, antiromânesc, separatist (câteva titluri: “Ja slavlju respubliku kotoraja est’, no trizdj kotoraja budet!”, “Rosijskie voiska kak garant stabil’nosti”, “V. N. Jakovlev: zascitnic PMR”, “M. Snegur-agressor”). Presa transnistreană a fost supusă totalmente liderilor locali – I. Smirnov, Alex. Caraman, Grig. Maracuţa, Alex. Lebed’, declaraţiile şi concepţiile cărora se răspândeau rapid printre localnici, în condiţiile în care orice mijloc de informare a Republicii Moldova era sistat, iar presa rusă doar susţinea şi, de fapt, prelua informaţia “nepărtinitoare” a colegilor lor transnistreni. Ziarele nistrene au promovat falsurile despre caracterul extremist-naţionalist, fascist şi unionist al actelor naţionale din august 1989.

Proclamarea limbii române ca limbă de stat, a grafiei latine, a tricolorului erau relatate în mijloacele de informare ca acţiuni de românizare, de supunere şi discriminare a rusofonilor. S-a dat curs liber ideilor despre inadmisibilitatea rusofonilor la serviciu, la posturile de conducere şi impunerea forţată a limbii române în toate sferele vieţii. Ele aduceau exemple “veritabile” de terorizare şi maltratare a celor ce refuzau să accepte româna ca limbă de stat. Numeroase articole îşi propuneau un recurs în istorie şi demonstrau că Transnistria, din punctul de vedere istoric, aparţine Rusiei. Era elogiat regimul sovietic şi se condamnau mişcările renaşterii naţionale de la Chişinău şi din Ţările Baltice.

Numeroase învinuiri şi jigniri răsunau la adresa României, căreia i se imputau “amintiri neplăcute” ale generaţiei în vârstă, calificative de “fascişti”, “moşieri”, “exploatatori”, “ocupanţi”. Paralel cu această latură negativă a “duşmanului”, se treceau în revistă “argumentele” existenţei “poporului şi limbii moldoveneşti”, ca entitate deosebită şi superioară celor române. Paroxismul “moldovenismului argumentat” ajunse până la declaraţii de genul: “…limba moldovenească cu grafie chirilică a apărut cu mult înainte decât România ca stat. Şi de ce nu am afirma că există limba moldovenească cu un dialect al ei româna?”.
Lumea era speriată şi îmbibată cu idei “lucide”: tot ce se realiza la Chişinău era expus în mod acerbic, negativist şi într-o atmosferă de ură şi duşmănie. Membrii Frontului Popular erau numiţi “duşmanii moldovenilor, deoarece sunt unionişti”. Paginile ziarelor abundau în declaraţii ale “apărătorilor” Transnistriei – I. Smirnov, V. Jacovlev, G. Maracuţa, A. Caraman – care chemau populaţia locală să se apere de “agresiunea Moldovei”, să nu cedeze în faţa “naţionaliştilor români”.

Impactul dezinformării populaţiei locale din raioanele din stânga Nistrului şi a opiniei publice mondiale a fost dezastruos, reflectându-se negativ asupra stării de spirit a transnistrenilor şi a evoluţiei evenimentelor din ultimul deceniu al mileniului trecut.

Concluzia survine iminent: presa transnistreană a fost subordonată completamente intereselor separatiste şi reprezenta un mijloc eficient de ideologizare, dezinformare şi dezbinare a populaţiei. Consecinţele au fost fatale pentru integritatea RM.

Mass-media transnisterană a fost unul dintre mijloacele de luptă, de confruntare a aspectelor ideologice ale războiului.

Anume această neconcordanţă dintre ideologiile împărtăşite de Moscova/Tiraspol şi Chişinău a dus la apariţia fenomenului transnistrean, mai întâi ca un conflict, iar apoi, ca un război.

Sigur că tendinţele separatiştilor nu puteau să fie viabile şi să supravieţuiască concurenţei cu cele noi, general-umane, decât prin susţinerea Rusiei şi prin utilizarea forţei, minciunii şi a machiavelismului. Aceste obiective se pot rezuma la tezele:

• Păstrarea regimului vechi comunist şi a Imperiului Sovietic, schimbând exteriorul formal, iar în esenţă, să rămână intact, ca în anii stagnării. Deci, comportă un caracter conservatist, totalitarist, sovietic, comunist şi nedemocratic. Acestei tendinţe i se opune dorinţa Basarabiei de autodeterminare, eliberare naţională, democratizare şi revenire la simbolurile şi valorile tradiţionale, româneşti.

• Păstrarea şi perpetuarea în posturi a cadrelor nomenclaturiste de partid. Iarăşi survine caracterul conservatist, comunist, căruia i s-au opus transformări democratice, pluralismul politic şi conceptul statului de drept.

• Neagrearea reformelor democratice din Republica Moldova şi a însăşi proclamării independenţei ei. Se observă un caracter antidemocratic, antinaţional şi anticonstituţional.

• Perpetuarea ideilor derivate din “politica naţională stalinistă”: moldovenismul, omul sovietic, frăţia popoarelor, lupta de clasă etc. În contrapondere cu acestea erau adevăratele valori seculare ale poporului român, tradiţiile democratice şi istorice.

• Atentatul la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova, deşi ea fusese recunoscută de majoritatea absolută a comunităţii internaţionale. Acest obiectiv este încărcat cu un statut semiotic deosebit, deoarece reprezintă punctul culminant al incompatibilităţii dintre cele două blocuri ideologice, care se exclud reciproc. În cel mai firesc mod, această agresiune a ideologiei comuniste, sovietice, anticonstituţionale, antiromâneşti, antidemocratice (întruchipate în Moscova şi Tiraspol), asupra celei democratice, naţionale, constituţionale (în persoana juridică a Republicii Moldova) este nu altceva decât o luptă inutilă, cu evoluţia firească a istoriei, şi are consecinţe regretabile, suportate de cei care au devenit ostaticii vechiului regim amorf.

Dr. Viorica Olaru-Cemârtan
Sursa: mazarini.wordpress.com