Noi şi bulgarii

(..)
Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan. Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă.

După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci. Un fragment:

„Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie.
Îmi aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi, şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al României. Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit.
La începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă nouă, în progres. Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi „Nezavisimosti”. Voi aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre... Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat! România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
După eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului... Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele deşteptării noastre morale... Cu întristare şi amărăciune ne gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am pronunţat până acum...”

Impresionantă această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva noastră, doar după câţiva ani? De unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.

După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă de Petru cel Mare. Cum era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt împlinit. De aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui imperiu.

Când Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe perla coroanei, India. De aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le stăvili avântul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei uşoare, despre care am vorbit într-un articol anterior.

În urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul. Cea mai bună soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii. În acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.

La 1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.

Referitor la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu prea aveau cum să-l dea. Dobrogea, majoritar populată de români, a fost stăpânită de turci până atunci, iar înainte de aceştia a fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine şi denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Bătrân, murind fără urmaşi, şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv, poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:

„Soarele a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi, tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!
Covorul pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gustă mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi, tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!
Copil al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului său. Aruncă ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc. Şi înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!” etc.

Interesantă profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.


Revenind, două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.

Prima a fost chestiunea macedoneană.
Populaţia aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide. Dar în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă, prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi cele de comitagii bulgari.

Nu cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.

Bulgarii au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul României, ţara căreia îi datora atât de mult.

În luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială. Căpetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe altele, tocmai de la Bucureşti. Opinia publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.

A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv. Urmau o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă, care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică Cernavodă - Constanţa.

Între timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapă în planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi poarta spre Mediterana. Mai mult, creşterea cât mai mare a Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat urmând să controleze întreaga regiune.

Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate. Numai ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902, cuprinde şi următoarele: „În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României... Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

România şi războaiele balcanice

În vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).

Turcii se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie, tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.

De la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”.

La Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera disputată a Dobrogei. România a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Era nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia. Iar această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucureştiul este la o distanţă mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o armată ameninţând direct capitala. Dar existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar fi tăiate liniile de comunicaţii. Exact aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.

La pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în care ameninţă cu războiul. Încurajaţi de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau manevrele şi presiunile de rigoare. Tergiversările tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor:
„Sir Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără întârziere. Cei care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit.”

Două zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Războiul între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.

Deşi ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac devastator asupra sârbilor pe întregul front. Cu toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria. La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.

Intenţia comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea războiului şi încheierea păcii. Regele Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române. Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor.

Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevră foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în faţă trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.

Sub protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români.

Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic, înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule făcură legătura cu armata greacă.

În 18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor.

La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. Intervenţia din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din păcate, în entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi umilinţa îndurată lua proporţii exaltate. Deşi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi miopia ei politică.

Şi datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”.

Urmările până astăzi

Când România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasă. Chiar şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!” şi bulgarii îi vor lăsa în pace.

Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a doua zi. Un alt eveniment în războaiele moderne, când atacul a fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaraţia de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu. Şi a fost „ziua infamiei”. Iar când bulgarii ne-au atacat fără declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de Mackensen?

Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.

În 1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.

Din fericire, astăzi suntem aliaţi în NATO şi UE, dar nu putem să nu remarcăm excesele de maliţiozitate şi superioritate la adresa noastră cu fiecare ocazie, deşi ar fi bine ca fiecare să-şi vadă bârna din ochiul lui mai întâi.

Dar există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.

Acelaşi lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi situaţia românilor din Bulgaria.
„Românii din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000. După alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.” (http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să protejeze drepturile minorităţilor. Din păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.
(...)

Cristian Negrea

Bibliografie
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României

Sursa: cristiannegrea.blogspot.com
Foto: Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către bulgari în 1916