Paul Goma: Jurnal

Sâmbătă 1 ianuarie

Bună dimineața!
Ceasul arată 6,36, dar eu sunt treaz de pe la orele 2.
M-am trezit, să văd: mi-a instalat Filip Jurnalul 2010?
Da, mi-l instalase – cu ameliorări pe care nu le-am pătruns, dar le-am acceptat cu drag.
Așadar, am pășit dincoace.
De ne-ar fi trecerea pârleazului fastă.
Unsprezecele din dată, în principiu, mi-ar fi favorabil. E-he, câte cifre “favorabile” m-au de-favorizat, de nu m-am văzut!

Un vizitator al Jurnalului 2010, observind câte lucruri rele scrisesem despre Plahotniuc, despre Diacov, despre Marian Lupu, știind de la ziar că acest partid a căpătat și Ministerul Culturii Moldovei (recompensă pentru îmbogățirea limbii noastre, româna: cu pluralul “capuri”, în loc de “capete”) mă întreabă dacă nu mă tem că mi se va sabota editarea Seriei…

Ba mă tem. Chiar tare de tot. Mai ales că am ajuns la capătul vârstei, nu mai am de unde scoate oleacă de așteptare («De ce vă grăbiți așa?», mi s-a tot reproșat). Mă consolez cu ce pot:

Mă temeam eu și de Ceaușescu și de Secoritatea lui, chiar de mă lăudam că nu mi-e frică de Bau-Baul tricolor. Ei, da: însă așa cum este mai meritoriu să scrii poezie bună fără a avea un mare talent (de mirare la o populație norddunăreană), îmi spun că poți avea un comportament normal, chiar de mori de frică (așa, cam ca mine); de frica “fostei Securități”, cum o descântă căcăcioșii noștri directori de tipul Andrei Cornea, Gabriela Adameșteanu chiar și curagiosul istoric Marius Oprea.

Am să înfrunt – cu mare frică – ostilitatea lui Diacov, a lui Plahotniuc, a lui Lupu; cu frică stăpânită, ca față de naturalii dușmani ai mei și ai nației mele, ca față de slugile rușilor asupritori, obraznici, brutali; am să dârdâi, însă așa, dârdâind, am să spun-scriu ce cred eu despre basarabenii mei ajunși împărați de județ, hai, de provincie, trădători ai noștri. Ce-or să-mi facă? Or să dea telefoane?, or să transmită “directive” să nu fiu editat? Ei și? Eu am acele cărți gata-scrise – ei ce au, gata-scris?

Directive? Să-și publice, măcar un volum de directive! Să și le premieze. Că directivele lor ar putea să-mi saboteze editarea Seriei? O-ho, și cum! După care eu voi putea să decedez liniștit în exil, la Paris, iar ei să-și mai ia încă “un mic concediu la Karlovy Vary”, în bună tradiție bolșevică, pentru a-și veni în fire după atâtea și atât de crâncene eforturi de a distruge până la rasul pământului Basarabia, nici măcar să lăse așa, în ruinuri, ce au distrus comuniștii și rusiștii și beliștii holocaustolologezi.

*
Mi-a venit “informații” dinspre Chișinău: “niște confrați de peste Ocean” au fost în vizită pe malurile Bâcului “la mai multe instituții de cultură și la sedii de decizie politică”. Iar pe-acolo m-au vorbit de rău; că neg Holocaustul, că sunt antisemit, xenofob, antirus, antiucrainean (dar s-au păzit să spună că sunt și anti-român). Și cerînd-somîndu-i pe guvernamentali să-mi retragă cetățenia de onoare a Chișinăului (pe care nu mi-au dat-o); să nu-mi acorde cetățenia moldavă (pe care tot nu mi-au ‘rdat-o: trecuseră pe-acolo mai întâi “veteranii” lor, urmașii politrucilor evrei care semănaseră dezolarea, prin deportări, înfometare, moarte, începînd din 28 iunie 1940); să nu mă sărbătorească la 2 octombrie, după cum promiseseră (în afară de modestul colocviu de la Academie, nimic : gubernamentalii dârji, iubitori de cultură cu caractere latine, nu m-au felicitat, nici nu auziseră de mine – dacă nu cunosc buchile “burgheze”, românești) si dă-i si luptă-i, vorba lui Caragiale în varianta maldavineascî.

Enervanți, informatorii (tot români de viță veche)! Nu am aflat de la ei cine anume erau “confrații de peste Ocean”. Unii spuneau “cinstit”, că nu știu care, anume; alții că nu pot rosti nume, fiindcă ei nu sunt denunțători – alții, muuult mai curajoși fiind de părere că nu putea lipsi javra de Mark Tkaciuk…

Cu ce m-am ales din “informații”? Cu atâta: nu Tismăneanu era aclamatul vizitator la Chișinău, cum spusese Tudoran că ar fi aflat de la Mihăieș.

Mare scofală! Nu e Vova?, uite Vovii, căci eu sunt preste tot. O Armată Roșie, o Divizie de Cavalerie babeliană, cea iubită de umoristul nepot al propriilor mătuși telaviviote: Cosașu. Pentru o treabă ca aceea se găsesc legioane de lepre care nu mă suportă nici în vizită, la mine – “în ospeție, acasă”, cum formulase Snegur invitația primă, prin 1992. Știam de multă vreme că “tovarășii evrei” se opun din răsputeri vizitei mele în Basarabia. Eram pe punctul de a spune/scrie: “dar măcar ei o fac pe față…” Ei bine, eram pe punctul… de a mă înșela, crunt; nici evreii nu protestează “pe față”, nu iscălesc protestele cu numele lor adevărate fiindcă ei nu au așa ceva, ci doar pseudonume conspirative, de ilegaliști kamuniști, de profitori-pe-viață ai regimurilor bolșevice instalate și prin truda lor, nu modestă, ci hotărîtoare. Ei protestează cu spume, cu stropi la prakuratura, la Varonin, la guvern, la Biblioteca Natională (suferă cumplit de lipsa NKVD-ului, de a KGB-ului) – în haită, în grup de tovarăși anonimeni, cum le spunea mama.

Sursa: PaulGoma.com