Top 10 cele mai mari catastrofe militare din istorie

Pentru fiecare mare strateg militar care a sfidat moartea, trimitandu-si armata la inaintare impotriva tuturor sortilor si castigand nesperat, exista contraexemplul unei gafe tactice de neiertat.

Informarea defectuoasa, echiparea precara, erori cu efecte devastatoare pe campul de lupta si decizii incredibil de gresite au dus armate puternic favorizate numeric sau de contextul geografic si logistic, in cel mai adanc colaps. Au fost situatii cand asemenea indolente au condus la sfaramarea unei intregi civilizatii de catre o armata adversa aparent inferioara si relativ restransa. Vom afla care sunt, de-a lungul timpului, cele mai spectaculoase zece situatii de acest fel.  

10. Batalia de la Wabash – 1791

Cea mai rasunatoare infrangere suferita de armata americana in fata nativilor “lumii noi”, batalia de la Wabash, a reprezentat, de asemenea, una dintre cele mai grele pierderi militare pe care Statele Unite au trebuit sa le suporte in tanara lor istorie. In luna noiembrie a anului 1791, generalul si guvernatorul teritoriului Ohio, Arthur St. Clair, a demarat, la solicitarea presedintelui George Whashington, o campanie militara de impunere a pacii impotriva indienilor Miami, Shawnee si Delaware, stabiliti pe atunci in apropierea localitatii Fort Wayne Indiana de astazi.

Trupele generalului erau formate din doua regimente, dar pentru ca multi soldati au dezertat, pana la 4 noiembrie nu au mai ramas decat 1.400 de oameni care sa desfasoare asaltul. Au campat pe malul raului Wabash. Inaintea zorilor “Mica Testoasa”, marele lider razboinic al indienilor Miami, i-a atacat cu o armata de 1200 de oameni, beneficiind din plin de elementul surpriza. Inaintea pranzului, jumatate din armata generalului Clair zacea rapusa in campie. Supravietuitorii au dezertat, lasandu-si in urma mortii, opt tunuri, 1.200 de muschete, cai si provizii. “Mica Testoasa” a pierdut numai 21 de razboinici in timp ce Arthur St. Clair s-a mai intors acasa cu 48 de oameni.

9. Caderea Tenochtitlan-ului – 1521

Aceasta este povestea distrugerii Imperiului Aztec de catre conquistadorii spanioli la inceputul secolului al XVI-lea. Daca soarta acestui episod nu ar fi fost decisa de multi alti factori, exceptandu-i pe aceia de natura militara, evenimentul si-ar fi meritat cu prisosinta un loc fruntas in lista catastrofelor militare ale istoriei moderne. Dar atat chestiunile politice, boala, luptele intestine ale societatii aztece, cat si tradarea – toate au contribuit la realizarea unui climat extrem de favorabil pentru spaniolii ajunsi pe teritoriul american al anilor 1500.

350 de conquistadori hispanici condusi de Hernan Cortes, care au acostat pe malurile Mexicului in 1519, au asigurat prabusirea, in numai doi ani, a Imperiului Aztec, cu capitala la Tenochtitlan, ucigand sute de mii de nativi. Motivul pentru care Moctezuma al II-lea, liderul aztec, nu i-a strivit pur si simplu pe spanioli, care chiar daca initial au disimulat ganduri de pace, si-au facut evidente intentiile ostile inainte de a putea fi prea tarziu pentru bastinasii americani, ramane un subiect deschis dezbaterilor.

8. Batalia de la Issus – 333 i.Hr.

In anul 333 i.Hr., Darius al III-lea, Regele Regilor, si-a condus personal uriasa armata catre strivirea unui “nimeni” indraznet venind dintr-un oras-stat marunt, care “agita apele” pe langa maretul sau Imperiu Persan. Singura problema a fost ca acest “taranoi necivilizat” era nimeni altul decat Alexandru cel Mare.

Batalia a avut loc in sudul Anatoliei, in luna noiembrie. Cu tulburari civile acasa si cu o armata colosala, greu de aprovizionat, in subordinea sa, Darius l-a atacat trufas si in graba pe Alexandru cel Mare intr-un camp de batalie ingust care l-a favorizat pe cel din urma. Aici, Alexandru, respectand o strategie iscusita de imprastiere a trupelor si de semanare a panicii, a rupt personal liniile armatei persane si l-a izgonit pe Darius atat de repede incat acesta si-a lasat in urma si familia si echipamentul. Intreaga oaste persana a intrat in colaps, marcandu-se in acest chip prima infrangere a unei armate condusa de un rege persan.

7. Batalia de la Adwa – 1896

Daca ar fi sa ghiciti, de cate ori credeti ca o natiune africana a infrant puterile europene inaintea anului 1896? Desigur, nici macar o singura data. Totusi, din nefericire pentru Italia, acest an a marcat momentul in care generalul Oreste Baratieri a aruncat precautia in vant si a marsaluit in Etiopia, avand cu sine trupe putine si precar dotate. Batalia de la Adwa a avut loc pe 1 si 2 martie 1896, in localitatea cu acelasi nume din nordul Etiopiei si a coincis cu o perioada in care natiunile europene erau angajate in impartirea Africii.

La 2 martie 1896, fortele etiopiene unite sub conducerea imparatului Menelik al II-lea au infrant armata italiana la Adwa. Era pentru prima oara cand o natiune africana biruia o putere europeana, victoria etiopienilor asupra Italiei prevenind colonizarea de catre peninsulari a statului african. Principalul motiv din spatele esecului italienilor a fost necunoasterea inamicului. Desi Baratieri, care a condus razboiul, era pregatit in termeni de planificare si echipament, italienii au sperat mai degraba in specularea a ceea ce credeau a fi un conflict intern intre printii etiopieni.

Inaintea bataliei, italienii chiar au incurajat rebeliunea intestina din randul trupelor africane pentru propriul beneficiu. Totusi, italienii nu si-au dat seama ca pana la acea data aristocratia etiopiana incepuse dezvoltarea statului intr-o maniera de pe urma careia aveau de prosperat toti cetatenii. De exemplu, imparatul Menelik al II-lea nu a colectat taxe de la printii din nord. Trupele etiopiene erau numeroase, rezonabil echipate si disciplinate. Vestea victoriei de la Adwa a facut rapid inconjurul lumii, intarind imaginea Etiopiei ca aparator al independentei africane.

6. Batalia de la Bannockburn – 24 iunie 1314

La sfarsitul domniei lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub conducerea lui William Wallace aratase ca puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da din nou semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scotiei. Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de doua ori mai mult decat avea Robert Bruce.

Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele – arma de soc a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu viata. Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a traversa raul Bannockburn. O decizie absolut nefericita intrucat, din desisurile padurii aflata pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut asupra englezilor. Pedestrasii britanici s-au retras in dezordine, avand cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat in iuresul bataliei de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin de o mie fiind scotieni, restul englezi.

5. Armada Spaniei – 1588

Dupa ambuscada din 8 august 1588 in care Invincibila Armada a Spaniei a fost prinsa de catre fortele navale engleze conduse de Sir Francis Drake, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele furtuni care se iscau in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una catastrofala.

Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Angliei a venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc asa numita “Mica era glaciara”, fenomen marcat de o racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu precadere in nord – exact ceea ce trebuia sa infrunte Armada cea invincibila. Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu au primit niciun semn de mila.

Conform datelor vremii, peste 5.000 de marinari si soldati spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte – oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa plateasca cu viata alaturi de acesta. O statistica sumbra arata faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in confruntarile cu englezii, cat in incercarea sa disperata de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu starni epidemii in randul localnicilor. Ingrozit, regele Filip al II-lea declara: “Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu impotriva furtunilor si valurilor Domnului!”.

4. Batalia de la Agincourt – 1415

Istoria oficiala sustine ca, la data de 25 octombrie 1415, in vestul Frantei, regele englez Henric al V-lea, cu o armata net inferioara numeric fata de cea franceza, a reusit una dintre cele mai mari victorii din epoca medievala, zdrobind floarea cavaleriei si nobilimii franceze, folosind in mare parte tarani antrenati ca arcasi. Astazi, un grup mixt de istorici anglo-francezi, grup condus de prestigioasa Anne Curry, de la Universitatea din Southampton, sustine ca realitatea a fost cu totul alta.

Conform datelor culese de acesti specialisti, nu ar fi existat mai mult de 12.000 de oameni in armata franceza si circa 8.700 in cea engleza. Cifre cu totul diferite de cele vehiculate pana in prezent: 24.000 de francezi si doar 5-6.000 de englezi. Astfel de descoperiri nu pot decat sa schimbe radical datele istorice. O parte a istoricilor sustine ca mitul a fost alimentat si perpetuat chiar de William Shakespeare, cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, cel care a recreat scena bataliei si i-a atribuit un impresionat discurs regelui Henric al V-lea, in momentele premergatoare confruntarii.

3. Batalia din Padurea Teutoburg – 9 d.Hr.

In anul 9 d.Hr., triburile germanice, cunoscute sub denumirea de cherusce si conduse de Arminius, fiul puternicului lord razboinic Segimerius, reusesc sa tina piept extinderii in nordul Europei a Imperiului Roman. Triburile germane unite au prins in ambuscada din padurea Teutoburg armata romana dornica de noi cuceriri teritoriale. Au fost practic decimate trei legiuni, trei detasamente de cavalerie si sase cohorte de auxiliari, insumand 20.000 de romani.

Batalia din padurea Teutoburg este considerata si astazi drept una dintre cele mai importante inclestari armate din Antichitate. Daca romanii ar fi patruns la vest de Rin si ar fi dominat, intr-un fel sau altul regiunea, istoria de astazi ar fi aratat cu totul diferit. Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului inca din secolul al XV-lea, atunci cand Martin Luther ii readucea imaginea glorioasa in atentia contemporanilor. Tot el sustinea ca Arminius nu ar fi fost decat denumirea latina a germanului Hermman. Locatia Bataliei de la Teutoburg a ramas necunoscuta pana in anul 1987, atunci cand un arheolog amator, britanicul Tony Clunn, a descoperit cu ajutorul unui detector de metale mai multe monede romane din perioada imparatului Augustus precum si ramasite ale unor arme de origine latina. Se pare, astfel, ca lupta a avut loc la nord de actualul oras Osnabruck. Controversele cu privire la aceasta locatie continua, insa, intre istorici.

2. Batalia de la Pliska – 811

Aceasta batalie a reprezentat o serie de ciocniri armate intre trupele adunate de prin toate partile Imperiului Bizantin, conduse de imparatul Nicephorus I Genik si cele ale statului bulgar, guvernat de Khan Krum. Bizantinii au invadat si au incendiat capitala bulgara Pliska, fapt ce le-a oferit bulgarilor ragazul necesar trecerii bizantinilor in Muntii Balcani, ce serveau drept cale de iesire din Bulgaria. Batalia decisiva a avut loc in ziua de 26 iulie 811, in cateva din trecatorile aflate in regiunea estica a Balcanilor, cel mai probabil in Trecatoarea Barbitsa.

Acolo, bulgarii s-au folosit de tactica ambuscadei si de atacuri nocturne surpriza pentru a prinde in capcana si a imobiliza fortele bizantine, anihiland astfel intreaga armata inamica si inclusiv pe imparat. Se pare ca Nicephorus era atat de urat de ambele tabere, incat chiar bizantinii si-au asumat uciderea sa dupa batalie. Totusi, Krum a fost cel care a imbracat craniul lui Nicephorus in argint si l-a folosit ulterior pe post de cupa pentru consumarea vinului. Batalia de la Pliska a insemnat una dintre cele mai teribile infrangeri din isotira bizantinilor. A dus chiar la prevenirea timp de 150 de ani a invaziilor bizantine in Balcani, ceea ce a ajutat expansiunea bulgarilor spre vestul si sudul Peninsulei Balcanice, rezultand intr-o mare largire teritoriala a primului Imperiu Bulgar.

1. Batalia de la Caransebes – 1788

Batalia din orasul romanesc Caransebes a reprezentat un episod incipient al Razboiului Austro-Turc din perioada 1787 – 1791. Si un episod hilar, in ciuda dramei a 10.000 de oameni care au murit absolut stupid. Armata Austro-Ungariei [Nota FrontPress: corect armata austriaca, Austro-Ungaria aparand ca stat european abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea] , numarand aproximativ 100.000 de soldati, si-a stabilit tabara in preajma orasului Caransebes. Avangarda armatei, un contingent de husari, a traversat raul Timis situat in apropiere, pentru a cerceta imprejurimile de prezenta turcilor otomani. Iscoadele nu au gasit nicio urma care sa tradeze prezenta dusmanului, in schimb au dat peste un grup de tigani, care s-au oferit sa le vanda soldatilor alcool semidistilat.

Calaretii au achizitionat bautura si au inceput sa o consume. La scurt timp, si un grup de infantersiti austro-ungari a traversat raul si, vazand petrecera in plina desfasurare, a pretins o portie din alcool. Husarii au refuzat, iar ca urmare o cearta furioasa s-a aprins, care a culminat cu declansarea unui foc de pusca de catre un soldat. Imediat, husarii si infanteria s-au angajat in lupta unii cu ceilalti. In timpul conflictului, cativa infanteristi au inceput sa strige, nu se stie din ce motive, “Turcii! Turci!”. Husarii au parasit scena, gandind ca atacul armatei otomane avea sa se petreaca iminent. Si o buna parte din infanterie a fugit; armata Austriaca era formata din italieni, slavi, austrieci, unguri plus alte minoritati, care nu isi intelegeau reciproc dialectele. Situatia s-a inrautati si mai mult atunci cand ofiterii austrieci, in incercarea de a restabili ordinea, au strigat “Halt! Halt!”, exclamatii care au fost confundate de soldatii necunoscatori de limba germana cu “Allah! Allah!”. Auzind aceasta si vazand si cavaleria cum alerga turbata prin tabara, un comandant de trupe a concluzionat ca trebuie sa fie vorba despre un atac otoman si a ordonat declansarea focului de artilerie.

Intre timp, toata tabara s-a trezit sub zgomotul bataliei si, in loc sa astepte sa vada care este situatia, toti soldatii au fugit. Trupele ramase trageau inspre fiecare umbra, considerand ca otomanii sunt peste tot; in realitate, isi ucideau camarazii de un leat cu ei. Incidentul a escaladat pana in punctul in care intreaga armata s-a retras din fata inamicului imaginar. Dupa doua zile, a sosist si armata otomana. A avut de “infruntat” un oras sinistru, “populat” de cadavrele a aproximativ 10.000 de soldati ucisi de camarazii lor de arme. 

Sursa: Alexandru Safta – Descopera.ro