Privind conflictul legat de rezultatele examenelor de BAC ale elevilor găgăuzi, mă întreb care structură a devenit mai viabilă: Republica Moldova – o țară care timp de 20 de ani a încercat să caute “mijlocul de aur” pentru edificarea unui „stat polietnic” (a se citi “etnosteril”) sau Găgăuzia, care de la bun început a pornit de la o idee monoetnică. Găgăuzii au obținut autonomie prin luptă, iar noi am obținut independență în rezultatul unor catastrofe geopolitice care nu au ținut de voința noastră. Ne-a fost frică de luptă, iată de ce am preferat mesaje pacifiste în timp ce am fost sistematic atacați cu cuțitul pe la spate. Anume aici trebuie identificată și cauză eșecului nostru din 1992 în conflictul de pe Nistru.
În fața Comratului, Chișinăului apare drept o parte vulnerabilă, dezorientată, incapabilă să răspundă pe măsură atacurilor sau să identifice soluții adecvate. La drept vorbind, nici nu prea are de unde. Timp de 20 de ani, „clasa dominantă” (mi-e frică să folosesc aici noțiunea de “elită”), nu a fost capabilă să identifice un ideal național care ar defini un grup majoritar capabil să-și asume responsabilitatea pentru acest stat. Dacă noi nu am fost capabili de acest lucru în republica noastră, au reușit găgăuzii în autonomia lor. Ei au știut mereu ce vor de la viață, noi – nu.
Astăzi noi stăm cu gura căscată la soare și ne întrebăm cum de au tupeu cei din autonomie să ceară ceva. Din păcate, nu ne întrebăm de ce ei au, iar noi nu avem acest “tupeu”. În schimb, continuăm să trăim sindromul pasagerilor unei nave naufragiate care încearcă să prelungească ultimele secunde din viață, neavând nicio speranță de scăpare.
Noi nu credem în semenii noștri, nu credem în viitorul țării noastre, ne este frică să înfruntăm ceea ce ne pare de neînfruntat. De aici vin și eșecurile în politica etno-lingvistică. Nu ai cum să ai rezultate acolo unde nimeni nici nu își propune să aibă rezultate. De pe ogorul nesemănat grâu nu iese.
Politica de promovare a “polietnismului” a reprezentat o manifestare a incapacității etnosului titular de a-și asuma responsabilitatea pentru statul în care trăiește, indiferent cum s-ar autoidentifica: „români” sau „moldoveni”. De fapt, dacă am judeca după valorile împărtășite de majoritatea, nu suntem nici una nici alta.
În schimb, minoritarii au știut să exploateze această breșă, dar nu până la capăt: ei au dispus mereu de voința de a construi o Moldova după placul lor, dar au eșuat de fiecare dată din cauza inferiorității sale numerice. Acest lucru continuă să le provoace și astăzi sentimente de frustrare, ură și chiar dispreț sincer față moldoveni. Pe de altă parte, moldo-românii sunt superiori numeric, dar le lipsește cu desăvârșire o viziune integrală asupra propriei statalități și asupra viitorului său. Până și sociologii s-au arătat disperați și dezorientați în tentativele sale de a descifra în sondaje, ca în ceașca de cafea, voința moldovenilor. Probabil ei încă nu au înțeles că nu poți face sondaj de opinie printre cei care sunt lipsiți de opinii, ai căror acțiuni sunt dictate de voia întâmplării. Nu poți avea opinie când nu ai viziune. Nu poți avea viziune dacă nu împărtășești o idee națională. Nu poți împărtăși o idee națională dacă ești lipsit de o viziune clară asupra istoriei trecutului și perspectiva viitorului.
Iată de ce pendulăm mereu între o Moldovă a minorităților, care “vor dar nu pot” și o Moldovă a moldovenilor, care „pot dar nu vor”, iar rezultatul meciului este nul. Mă îndoiesc ca cineva ar putea, în acest caz, identifica un mijloc de aur care “ar împăca capra cu varza”, cum încearcă să facă unii politicieni “centriști”. Mai devreme sau mai târziu, cineva din aceste două părți va trebui să piardă. Starea de incertitudine nu poate dura la nesfârșit. Moldo-românii sunt condamnați fie la trezire, fie la moarte. Ar fi timpul să ne punem în față aceste probleme în ajunul împlinirii celor 20 de ani de statalitate moldovenească. Moldova va fi una etnocratică, fie deloc.
PS: Dintr-un articol de pe site-ul http://edingagauz.com cu titlul de amenințare:
Может быть, действительно стоит начать сначала? И для начала, восстановить Гагаузскую Республику? Только второй раз потом “надуть” гагаузов с этой фиктивной “автономией” не получится!
În fața Comratului, Chișinăului apare drept o parte vulnerabilă, dezorientată, incapabilă să răspundă pe măsură atacurilor sau să identifice soluții adecvate. La drept vorbind, nici nu prea are de unde. Timp de 20 de ani, „clasa dominantă” (mi-e frică să folosesc aici noțiunea de “elită”), nu a fost capabilă să identifice un ideal național care ar defini un grup majoritar capabil să-și asume responsabilitatea pentru acest stat. Dacă noi nu am fost capabili de acest lucru în republica noastră, au reușit găgăuzii în autonomia lor. Ei au știut mereu ce vor de la viață, noi – nu.
Astăzi noi stăm cu gura căscată la soare și ne întrebăm cum de au tupeu cei din autonomie să ceară ceva. Din păcate, nu ne întrebăm de ce ei au, iar noi nu avem acest “tupeu”. În schimb, continuăm să trăim sindromul pasagerilor unei nave naufragiate care încearcă să prelungească ultimele secunde din viață, neavând nicio speranță de scăpare.
Noi nu credem în semenii noștri, nu credem în viitorul țării noastre, ne este frică să înfruntăm ceea ce ne pare de neînfruntat. De aici vin și eșecurile în politica etno-lingvistică. Nu ai cum să ai rezultate acolo unde nimeni nici nu își propune să aibă rezultate. De pe ogorul nesemănat grâu nu iese.
Politica de promovare a “polietnismului” a reprezentat o manifestare a incapacității etnosului titular de a-și asuma responsabilitatea pentru statul în care trăiește, indiferent cum s-ar autoidentifica: „români” sau „moldoveni”. De fapt, dacă am judeca după valorile împărtășite de majoritatea, nu suntem nici una nici alta.
În schimb, minoritarii au știut să exploateze această breșă, dar nu până la capăt: ei au dispus mereu de voința de a construi o Moldova după placul lor, dar au eșuat de fiecare dată din cauza inferiorității sale numerice. Acest lucru continuă să le provoace și astăzi sentimente de frustrare, ură și chiar dispreț sincer față moldoveni. Pe de altă parte, moldo-românii sunt superiori numeric, dar le lipsește cu desăvârșire o viziune integrală asupra propriei statalități și asupra viitorului său. Până și sociologii s-au arătat disperați și dezorientați în tentativele sale de a descifra în sondaje, ca în ceașca de cafea, voința moldovenilor. Probabil ei încă nu au înțeles că nu poți face sondaj de opinie printre cei care sunt lipsiți de opinii, ai căror acțiuni sunt dictate de voia întâmplării. Nu poți avea opinie când nu ai viziune. Nu poți avea viziune dacă nu împărtășești o idee națională. Nu poți împărtăși o idee națională dacă ești lipsit de o viziune clară asupra istoriei trecutului și perspectiva viitorului.
Iată de ce pendulăm mereu între o Moldovă a minorităților, care “vor dar nu pot” și o Moldovă a moldovenilor, care „pot dar nu vor”, iar rezultatul meciului este nul. Mă îndoiesc ca cineva ar putea, în acest caz, identifica un mijloc de aur care “ar împăca capra cu varza”, cum încearcă să facă unii politicieni “centriști”. Mai devreme sau mai târziu, cineva din aceste două părți va trebui să piardă. Starea de incertitudine nu poate dura la nesfârșit. Moldo-românii sunt condamnați fie la trezire, fie la moarte. Ar fi timpul să ne punem în față aceste probleme în ajunul împlinirii celor 20 de ani de statalitate moldovenească. Moldova va fi una etnocratică, fie deloc.
PS: Dintr-un articol de pe site-ul http://edingagauz.com cu titlul de amenințare:
Может быть, действительно стоит начать сначала? И для начала, восстановить Гагаузскую Республику? Только второй раз потом “надуть” гагаузов с этой фиктивной “автономией” не получится!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: