Poate să pară deplasată această asociere. Croaţia a convins Consiliul European că merită să intre în clubul select al europenilor, în primul rând, prin performanţele ei economice. Nu se poate afirma încă acelaşi lucru despre Republica Moldova.
Şi totuşi, asocierea este verosimilă, iar strategii de la Bruxelles trebuie să ţină seama de asemenea elemente.
Această fostă republică a Iugoslaviei va trebui să intre în rândurile “familiei europene” la 1 ianuarie 2013.
Croaţii au avut suporteri puternici pentru a-şi atinge obiectivul: Germania, Austria şi, prin mimetism, Ungaria. Republica Moldova a fost abandonată aproape două decenii din cauza capriciilor imperiale, manifestate de Rusia. Şi deodată, România, prin vocea preşedintelui Traian Băsescu, începe să pledeze pentru cauza Basarabiei. A reuşit chiar să convingă şi alţi parteneri – Statele Unite ale Americii, Polonia, oarecum Bulgaria şi Ungaria. Urmează să mai convingă Londra care îşi cultivă suspiciunile faţă de Mosocva.
Croaţia a fost condusă de Franjo Tudjman, un preşedinte cel puţin la fel xenofob ca Miloşevici. Cu diferenţa că el nu a răspuns pentru crimele lui. Tudjman nu era mai prejos decât Voronin.
Pentru a fi băgat în seamă, Zagrebul trebuia să-şi îndrepte imaginea în faţa Occidentului. A depus cererea de aderare la UE în anul 2003, în timpul celui de-al doilea preşedinte, Stipe Mesici. Până în acel moment, instituţiile democratice trebuiau consolidate, naţionalismul anti-sârb trebuia diminuat, iar ţara avea să se conformeze, mai mult sau mai puţin, standardelor europene. Se presupunea că şi croaţii vor fi admişi în UE în anul 2005, alături de Bulgaria şi România. Nu au fost însă primiţi fiindcă iar li s-a amintit de istoria războaielor grele din fosta Iugoslavie. Condiţia pentru primirea în UE era transferarea către Tribunalul de la Haga a generalului Ante Gotovina, omul care a condus în 1995 represiunea extrem de sângeroasă din autoproclamata Republica Sîrbă Krajina. El a fost prins în anul 2005, în Spania, şi în toată Croaţia au avut loc proteste pentru eliberarea “eroului” de la Haga.
Autorităţile acestei ţări balcanice nu au protestat însă şi această barieră a fost scoasă.
Au urmat negocieri cu multe probleme: economice, politice, sociale. Germania şi Austria, spre care croaţii s-au orientat mereu de-a lungul istoriei, au susţinut constant Zagrebul în tendinţele lui euro-atlantice, dar alte ţări nu s-au grăbit să primească în UE Croaţia. S-a încăpăţânat vecina Slovenie, cu care Croaţia are încă dispute teritoriale. Dar şi această problemă au tranşat-o în anul 2009 - cele două foste republici iugoslave au convenit să apeleze la un arbitraj internaţional.
În 2008, Croaţia a fost primită în NATO, ceea ce pentru multe foste ţări socialiste se consideră un impuls spre UE (desigur, nu prea inspirat). În 2010, ca urmare a alegerilor democratice, ajunge la putere Ivo Iosipovici, al treilea preşedinte croat, care a condus politica de aderare la UE, dar şi stabilirea de relaţii cu Serbia şi cu Bosnia-Herţegovina. În această primăvară, generalul Gotovina a fost condamnat de Tribnunalul de la Haga la 24 de ani de închisoare, şi autorităţile au reacţionat la această sentinţă cu calm. Acum, calea către UE era deschisă sigur.
Şi iată că pe 10 iunie, la întâlnirea cu Iosipovici, Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a rostit: “Eu aş vrea să felicit autorităţile croate. Croaţia a îndeplinit 31 din cele 35 de capitole cerute pentru candidatele la intrarea în “marea Europă”. Se aşteaptă ca toate celelate 4 criterii să fie îndeplinite în cel mai scurt timp. Comisia Europeană a propus să încheie negocierile privind celelalte patru capitole. Acest lucru permite Croaţiei să adere la UE începând cu 1 iulie 2013 “.
Dar Barroso nu este împuternicit să adopte o decizie finală. Acest drept îl are numai Consiliul şefilor de state din Uniunea Europeană. Iar Consiliul nu a fost de aceeaşi părere. Dacă la referendum majoritatea croaţilor votează pentru aderare, atunci la 1 ianuaruie 2013, UE se completează cu a doua republică ex-iugoslavă.
Cu o populaţie de 4,5 milioane de oameni, Croaţia rezistă la o comparaţie cu Republica Moldova, dar nu cu statele europene performante. Industria ei este încă slabă, iar agricultura nu poate deveni intensivă făăr fonduri europene. Lucruri valabile însă şi pentru basarabeni. Croaţii migrează de 50 de ani, pleacă şi basarabenii la muncă.
Staţiunile turistice de la Marea Adriatică aduc venituri considerabile, ţara s-a vindecat de rănile războiului din anii 1990, dar acest lucru nu este suficient. Astăzi, salariul mediu din această ţară este de 730 de dolari, ceea ce înseamnă cu mult mai jos chiar şi faţă de ţara cea mai săracă a “vechii Europe” - Portugalia. Este însă un paradis, comparabil cu Builgaria sau România. Şomajul este de 18%, sute de mii de croaţi lucrează în Germania, Austria, Suedia, în alte ţări din vestul Europei. Mafia croată şi-a făcut o glorie urâtă în Europa. De exemplu, reprezentanţii acestei mafii croate s-au implicat într-o fraudă la o tombolă din lumea fotbalului din Germania. Moldovenii noştri preferă, în general, să muncească cinstit. Fac chiar cele mai umile munci.
Nu este clar ce va fi cu frontiera dintre Croaţia şi Bosnia, care este pe muchie de cuţit. Sute de mii de croaţi din Bosnia au paşapoarte oferite de patria lor etnică şi, fără să trăiască în UE, vor deveni cetăţeni europeni. La fel se întâmplă cu mulţi cetăţeni din Republica Moldova, care au cetăţenia română.
În plus, pacea dintre croaţii, musulmanii şi sârbii din Bosnia este încă fragilă. Şi nimeni nu poate garanta că acest butoi cu pulbere nu va exploda din nou. În acest caz, Croaţia ar fi târâtă într-un conflict care nu va mai fi extern pentru UE.
Cruzimea croaţilor în războaiele balcanice este comparabilă cu agresivitatea pretinşilor cazaci ruşi de pe Nistru, ceea ce nu se poate afirma despre românii noştri din Republica Moldova.
Un adevărat flagel pentru Croaţia este corupţia. La începutul acestui an, în toată Croaţia au avut loc proteste faţă de acest fenomen. În întreaga Europă a răsunat povestea fostului prim-ministru Ivo Sanader din Croaţia, pentru care s-a dat un mandat internaţional de arestare, sub acuzaţia de spălare de bani. Politicianul a fost reţinut în Austria şi transferat în ţară. Este ameninţat cu 10 ani de puşcărie. În acest domeniu, clanul mafiotului Voronin nu este mai prejos, dar la Chişinău încă nu s-au declanşat anchetele reale. La fel de sălbatic se manifestă şi mafia din jurul lui Igor Smirnov, care este finanţat chiar de guvernul lui Putin. Smirnov nu s-a sinchisit să deturneze până şi ajutoarele trimise de Moscova pentru generalii sovietici de la Tiraspol. Sigur că ar fi necesară ordinea europeană acolo. Iar acest lucru se poate realiza numai prin aderarea la UE, unde există reguli.
În Croaţia, este încă foarte puternic naţionalismul militant. Fiecare transfer la Haga pentru criminalii de război şi fiecare condamnare au fost întâmpinate de croaţi cu acţiuni de protest. La iniţiativa de jos în sus a populaţiei, se botează străzi cu numele celor care au ucis sîrbi. Pentru mulţi croaţi, Ante Pavelici, liderul nazist al statului independent Croaţia din perioada 1941-1945 rămâne un idol. Pe conştiinţa lui şi pe conştiinţa ustaşilor pe care i-a condus se află sute de mii de vieţi de sîrbi, evrei şi anti-fascişti. O problemă în dispută este poziţia sîrbilor. În anii 1990, câteva sute de mii de sîrbi au fugit din Croaţia. Dacă acum 20 de ani au fost în ţară aproape 600 de mii de sîrbi, astăzi sunt de trei ori mai puţini.
Basarabenii nu au avut asemenea manifestări primitive.
De peste o mie de ani, Croaţia aparţine lumii catolice. Ea a fost de la început independentă, apoi a intrat în componenţa Ungatriei, a Veneţiei, Austriei, Austro-Ungariei. Croaţii sau orientat mereu spre Austria şi Germania, deci nu întâmplător aceste două ţări au făcut lobby pentru aderarea ei la UE.
Republica Moldova aparţine lumii ortodoxe. O biserică scindată între Moscova şi Bucureşti. Rusia foloseşte din nou religia pravoslavnică pentru a menţine controlul asupra românilor din estul teritoriului naţional.
Este normală aderarea Croaţiei.
Prin comparaţie, este logică aderarea Republicii Moldova. Abandonarea ei la pachet cu Ucraina şi… Georgia ar însemna prelungirea agoniei pentru conaţionalii noştri, continuarea ameninţărilor la adrea securităţii europene din partea Rusiei.
Iată de ce, mingea este acum în terenul celor de la Bruxelles. Dacă Uniunea Europeană nu va sprijini consecvent Alianţa de la Chişinău, toate eforturile românilor de-acolo vor fi irosite şi o nouă confruntare militară va fi posibilă acolo.
Poate mai sângeroasă.
Viorel Patrichi
ARENA
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: