Cioburciu era numit sat in insemnarile calatorilor unguri Michali Bay si Gaspar Papay, care in martie 1705 au trecut prin localitatile din lungul Nistrului. Ei mentionau ca, alaturi de romanii bastinasi, in sat mai locuiau unguri. Romanii au preot, iar ungurii in continuare duc lipsa de fete bisericesti. Ungurii vorbesc nu numai in limba lor, dar poseda si limba romana.
Insemnarile calatorilor unguri creeaza un tablou al situatiei de atunci a localitatii:
«In 20 martie, plecand din Palanca, am poposit pe malul Nistrului, in satul unguresc numit Cioburciu… Acesta e pe jumatate romanesc. Acesti (unguri – n.n.) vorbesc inca ungureste, pana in ziua de azi. Este sat de iobagi (supusi – n.n.) in posesiunea hanului, tinand de Casla Hanului. Mai sunt inca 30 de gospodarii, au multi copii si slugi: sunt oameni cu stare buna, se plang ca de vreo cativa ani n-au preot, fiind, de altfel, catolici. Se casatoresc, sporesc, se inmultesc intre ei fara preot, ba chiar se gasesc copii de 4-5 ani, ai unor asemenea casatoriti fara preot, care inca nu sunt botezati… Tin la religia lor, incat, desi se afla preot roman in satul lor, prefera sa-si ingroape copiii nebotezati, decat sa-i boteze un preot roman. Le-ar trebui un preot care sa stie ungureste, caci ei in afara de limba romaneasca si cea ungureasca nu cunosc alta».
Odata cu micsorarea numarului catolicilor, scadeau si legaturile lor cu lumea apuseana a ungurilor, ei integrandu-se tot mai mult in comunitatea lingvistica si spirituala a bastinasilor. Aceasta concluzie poate fi desprinsa din insemnarile preotului de origine ungara Stefan Lipai, care in anii 1706-1709 fusese paroh la Cioburciu:
«1706. Am sosit la locul dorit, anume la Cioburciu… Ati fost informat despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decat ati fost informati: cand am ajuns la ei, nici n-au vrut macar sa vina la mine, doar o femeie, al carui copil de doi ani se lupta cu moartea, m-a rugat sa-l botez, ceea ce am si facut. Nici macar garda n-as fi gasit, daca nu venea cu mine la Iasi un om care are o fata acolo, caci acestia (catolicii de la Cioburciu – n.n.) toti sunt tot asa de rai, ca si tatarii si romanii (adica, reprezentantii altor confesiuni – n.n.). Dupa aceea am trimis sa-i cheme: vor sa ma tina sau nu? Nici nu mi-au trimis raspuns. Totusi… mai pot ramanea si voi pune suflet ca sa-i luminez. Mi-ar parea rau daca n-as putea sa raman din pricina rautatii lor. Ma despart de cartile mele multe si bune, chiar daca va trebui sa cersesc, pana voi avea un singur om care sa-mi asculte glasul, voi ramane acolo fara a tine seama de neomenia lor, nadajduind la Dumnezeu in noroc».
Dupa acea data, pe masura ce numarul ungurilor de la Cioburciu se micsora vertiginos, informatia despre ei e tot mai saraca. La 1747, episcopul catolic din Bacau mai mentioneaza Cioburciul printre parohiile din Moldova supuse lui. Iar pentru anul 1766 misionarul P. Zold adauga precum ca cei mai multi unguri de la Cioburciu inca isi pastrau limba – se spovedeau in limba ungara. Dar o parte din ei vorbeau deja numai romaneste. Acestia au ramas in continuare la Cioburciu, devenind romani cu nume de familii unguresti (Somoti, de exemplu).
Peste putin timp la Cioburciu nu se mai intalnesc persoane care sa se considere unguri.
Insemnarile calatorilor unguri creeaza un tablou al situatiei de atunci a localitatii:
«In 20 martie, plecand din Palanca, am poposit pe malul Nistrului, in satul unguresc numit Cioburciu… Acesta e pe jumatate romanesc. Acesti (unguri – n.n.) vorbesc inca ungureste, pana in ziua de azi. Este sat de iobagi (supusi – n.n.) in posesiunea hanului, tinand de Casla Hanului. Mai sunt inca 30 de gospodarii, au multi copii si slugi: sunt oameni cu stare buna, se plang ca de vreo cativa ani n-au preot, fiind, de altfel, catolici. Se casatoresc, sporesc, se inmultesc intre ei fara preot, ba chiar se gasesc copii de 4-5 ani, ai unor asemenea casatoriti fara preot, care inca nu sunt botezati… Tin la religia lor, incat, desi se afla preot roman in satul lor, prefera sa-si ingroape copiii nebotezati, decat sa-i boteze un preot roman. Le-ar trebui un preot care sa stie ungureste, caci ei in afara de limba romaneasca si cea ungureasca nu cunosc alta».
Odata cu micsorarea numarului catolicilor, scadeau si legaturile lor cu lumea apuseana a ungurilor, ei integrandu-se tot mai mult in comunitatea lingvistica si spirituala a bastinasilor. Aceasta concluzie poate fi desprinsa din insemnarile preotului de origine ungara Stefan Lipai, care in anii 1706-1709 fusese paroh la Cioburciu:
«1706. Am sosit la locul dorit, anume la Cioburciu… Ati fost informat despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decat ati fost informati: cand am ajuns la ei, nici n-au vrut macar sa vina la mine, doar o femeie, al carui copil de doi ani se lupta cu moartea, m-a rugat sa-l botez, ceea ce am si facut. Nici macar garda n-as fi gasit, daca nu venea cu mine la Iasi un om care are o fata acolo, caci acestia (catolicii de la Cioburciu – n.n.) toti sunt tot asa de rai, ca si tatarii si romanii (adica, reprezentantii altor confesiuni – n.n.). Dupa aceea am trimis sa-i cheme: vor sa ma tina sau nu? Nici nu mi-au trimis raspuns. Totusi… mai pot ramanea si voi pune suflet ca sa-i luminez. Mi-ar parea rau daca n-as putea sa raman din pricina rautatii lor. Ma despart de cartile mele multe si bune, chiar daca va trebui sa cersesc, pana voi avea un singur om care sa-mi asculte glasul, voi ramane acolo fara a tine seama de neomenia lor, nadajduind la Dumnezeu in noroc».
Dupa acea data, pe masura ce numarul ungurilor de la Cioburciu se micsora vertiginos, informatia despre ei e tot mai saraca. La 1747, episcopul catolic din Bacau mai mentioneaza Cioburciul printre parohiile din Moldova supuse lui. Iar pentru anul 1766 misionarul P. Zold adauga precum ca cei mai multi unguri de la Cioburciu inca isi pastrau limba – se spovedeau in limba ungara. Dar o parte din ei vorbeau deja numai romaneste. Acestia au ramas in continuare la Cioburciu, devenind romani cu nume de familii unguresti (Somoti, de exemplu).
Peste putin timp la Cioburciu nu se mai intalnesc persoane care sa se considere unguri.
Sursa: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
1 comentarii:
Chiar nu pot sa inteleg de la unguri ce tot nu le convine.Va primim si acceptam ca restul minoritatilor (rromi,turci,greci,tatari,etc.)din tara asta.Vreti limba oficiala limba maghiara!Vreti si pamantul nostru!Dar luatine si chilotii de pe noi pana la urma.
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: