A pronunţa numele Basarabia este ca şi cum ai riposta contra dominaţiei ruseşti, zicea marele poet naţional Mihai Eminescu. Cuvântul ”Basarabia” s-a imprimat în mentalul colectiv reprezentativ al elitei basarabene, din perioada sovietică şi după, ca fiind un strigăt de revoltă faţă de opresiunea sovietică/ rusească. Acesta a fost scoz din uzul guvernărilor moldoveneşti şi chiar a constituit dispute aprinse în privinţa cenzurării în instituţiile media şi publice.
De ce ”Basarabia” ne doare? !
În urma anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, acesta a fost denumit de autorităţile ţariste ruse ca Basarabia, datorită situaţiei politice care a rezultat din încheierea Tratatului de la Tilsit, din 1807, între Napoleon şi Alexandru I al Rusiei. Rusia se obligă să-şi retragă trupele din Moldova şi Valahia. Reprezentanţii ţarului la tratativele ulterioare de la Paris, pentru a putea menţine trupele ruseşti în teritoriile amintite, au susţinut că Basarabia nu este menţionată în Tratatul de la Tilsit şi, astfel, o importantă parte a Moldovei a putut fi înglobată la Imperiul Țarist Rus. În anul 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia a anexat Delta Dunării şi Insula Şerpilor. În anul 1856, după războiul Crimeii, prin Tratatul de la Paris trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei, iar prin Protocolul din 1857, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au trecut sub suveranitate otomană. Sudul Basarabiei a fost pierdut de România în anul 1878, prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin, care au încheiat războiul ruso-turc. (Moldova se unise politico-administrativ cu Valahia în 1862, dupa venirea pe tronul celor doua principate a lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1859, tânarul stat fiind din ce în ce mai cunoscut sub numele de România). Statul român participase la acest război cu mari sacrificii, pentru a obţine independenţa faţă de Poartă. Dobrogea şi Delta Dunării reveneau României prin reglementarile păcii. Regimul ţarist a practicat o cruntă politică de deznaţionalizare asupra populaţiei majoritare româneşti din teritoriile anexate, începând cu anul 1812.
Consolidarea conştiinţei de neam a avut drept consecinţă unirea în 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia într-un singur stat – România. Românii din Basarabia, aflaţi sub ocupaţia Imperiului Ţarist, şi-au căpătat statalitatea şi suveranitatea abia în decembrie 1917 prin formarea Republicii (Democratice) Moldoveneşti. La 27 martie 1918, în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare proclamat de Rusia Sovietică şi ţinând cont de noile realităţi istorice – crearea Ucrainei independente, guvernul Republicii Populare (Democratice) Moldoveneşti, Sfatul Ţării, decide prin vot unirea Basarabiei cu România. În decembrie 1919, Parlamentul României, care cuprindea şi reprezentanţi ai noilor provincii, a confirmat Unirea Basarabiei cu statul român, iar in octombrie 1920 s-a semnat la Paris tratatul prin care Anglia, Franţa, Italia şi Japonia au recunoscut această unire (documentul nu a fost ratificat de Japonia). În ciuda unor repetate tratative şi a semnării de către România şi URSS a Protocolului de la Moscova din 1929 şi a Convenţiei de la Londra cu privire la definirea agresiunii, din 1933, Rusia sovietică nu a recunoscut niciodată Basarabia ca teritoriu românesc.
De la ”Moldova Mică”la Transnistria
După războiul civil din Rusia (1917-1922) şi constituirea Uniunii Sovietice se iniţiază un vast program de „autonomizare”. În aceste condiţii, în octombrie 1924, în partea vestică a Transnistriei, a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), cu capitala în oraşul Balta, iar din 1929 – la Tiraspol. RASSM făcea parte din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi avea o suprafaţă de 8,5 mii km2. Cum moldovenii transnistreni sunt supuşii Imperiului Rus încă din 1792, patria pe care a conservat-o memoria lor colectivă a fost Moldova, nu România, aceşti oameni se ştiu moldoveni şi nu români, se ştiu cetăţeni ai Rusiei, nu ai României. Cu atât mai mult, cu cât, în timp ce basarabenii în perioada 1941–1944 au revenit la patria-mamă şi au luptat pentru „cauza unităţii româneşti” sub tricolorul regal, moldovenii transnistreni au considerat acest act drept o ocupaţie… Românii transnistreni nu au conservat în memoria lor colectivă un 1859, un 1918…, iar anul 1944 nu a fost de ajuns pentru consolidarea unei conştiinţe româneşti.
Proiectul ”Moldova mică”(RASSM) chinesenţa existenţei Republicii Moldova? Sau a Transnistriei…. „Poporul moldovenesc” şi „RASSM”, inventate de către Stalin, sunt conturate după 1990, în raioanele de est ale Republicii Moldova într-o identitate nouă – „poporul transnistrean”. Presa din stânga Nistrului, speculând cu imaginarul colectiv (evenimente istorice, reprezentări, credinţe, amintiri din perioada sovietică, cât şi din perioada celor peste 10 ani de „existenţă” a autoproclamatei republici), continuă să construiască o identitate „nouă” pentru populaţia din stânga Nistrului – „poporul transnistrean”.
Unul din artizanii ”moldovenismului” lansat de Rusia bolșevică este considerat Grigorii Kotovski. Acesta s-a născut la Hinceşti, la căteva zeci de kilometri de Chişinău, este de origine rus, vorbitor perfect de limbă rusă, şi cunoscător de idiş şi poloneză. În anul 1904, se stabileşte la Chişinău. El a fost recunoscut ca ”hoț în lege”. A organizat o bandă cu care a acţionat în perioada de până la Marea Unire de la 1918, iar în perioada interbelică devine adeptul entităţii moldoveneşti din componenţa rusiei sovietice, iniţial cu sediul la Balta. Crearea entitaţii moldoveneşti a fost iniţiată de Grigore Kotovski, dar în scurtă vreme a devenit un motiv de dispută cu Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe Gheorghii Cicerin, care considera înfiinţarea acestei regiuni administrative ca prematură. În plus, Cicerin considera că astfel se dă o mână de ajutor adepţilor “expansionismului şovinismului românesc”. În schimb, Kotovski susţinea că această nouă republică ar fi propagat comunismul în Basarabia învecinată, existând şanse să aducă revoluţia comunistă în România şi chiar şi în Balcani. La început, pe 7 martie 1924, s-a luat o decizie prudentă de creare a unei regiuni autonome moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene. În cele din urmă, punctul de vedere a lui Kotovski a avut câştig de cauză şi regiunea a fost ridicată la rangul de republică autonomă pe 12 octombrie. Capitala oficială a fost proclamat “oraşul vremelnic ocupat Chişinău”, capitala executivă fiind până în anul 1929 oraşul Balta, iar mai apoi, până la desfiinţare (în anul 1940), oraşul Tiraspol. Crearea RASSM urma o tendinţă generală din Uniunea Sovietică a acelor vremuri, de creare a autonomiilor teritoriale şi de acordare a unor drepturi culturale pentru diferite naţionalităţi. Prin crearea RASSM conducerea sovietică spera să încurajeze iredentismul prosovietic în Basarabia. Două tendinţe au existat de la început printre conducătorii RASS Moldoveneşti: crearea unei “limbi moldoveneşti” separate de limba română, pentru a feri muncitorii moldoveni de influenţa nefastă a culturii româneşti “burgheze”, sau recunoaşterea unităţii de limbă şi etnie dintre moldoveni şi români, în speranţa că astfel se va putea realiza comunizarea şi sovietizarea întregii Românii. Astfel încât “teoria limbii moldoveneşti” , o teorie pseudoştiinţifică susţine că moldovenii sunt o naţiune distinctă de “români”. De fapt, proiectul ”Moldova Mică” este reprezentat prin proiecţia ”statală” Transnistria, care se şi consideră succesoare de drept.
În interesul Rusiei: de la ”Moldova Mică” la “Moldova Mare.
Statalitatea moldovenească invocată de Voronin a devenit un proiect compromis. Ca, de altfel, şi serbăririle celor 650 de ani de statalitate virtuală. Statul moldovenesc actual, denumit Republica Moldova, a rezultat în urma tranzacţiei dintre Stalin şi Hitler din august 1939 şi la 28 iunie 1940 Basarabia şi nordul Bucovinei (care nu aparţinuse niciodată Rusiei sau Ucrainei) sunt încorporate forţat în componenţa URSS. Statalitatea moldovenească invocată de Voronin se bazează pe o pan-idee şi harta mentală: ”Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”. ”Statalitatea” după Voronin nu este văzută înfiinţată nici în anul 1991, întrucât guvernarea comunistă se număra printre adepţii “restabilirii Uniuniunii Sovietice” şi, deci, împotriva independenţei Republicii Moldova. Actualmente guvernarea de la Chişinău se pretinde a fi ”gestionarul” imaginilor sociale despre stat şi aşa zisa naţiune ”moldovenească”. Definirea naţiunii de către ideologiile violente, extremiste, expansioniste, prin agresarea etnicului şi supralicitarea politicului a fost şi este faţa nevăzută a bătăliei dintre centrele de putere. Implicarea ideologiilor violente, agresive, în abordarea conceptului de naţiune generează interpretări nesatisfăcătoare şi „tipuri politice” de naţiuni. Naţiunea a fost confundată voit cu tipurile de regimuri politice. Pentru fiecare doctrină politică, aceeaşi naţiune primeşte semnificaţie proprie. Ideologiile violente, extremiste, auto-legitimate prin violenţă, au ideologizat excesiv conceptul de naţiune şi au îndoctrinat oamenii pentru a accepta o anumită interpretare. Exemplele de referinţă sunt regimurile totalitare (fasciste-naziste sau comuniste) apărute în Europa. Pe de altă parte, ideologiile sunt generatoare ale unor imagini eronate despre naţiuni. Ideologii şi arhitecţii centrelor de putere şi statelor de dominaţie de astăzi le utilizează, la fel ca în vremea vechilor imperii de odinioară, în decizii politice.Acestea întreţin confuziile şi atitudinile contradictorii care afectează atât posibilitatea oamenilor de a se raporta la naţiune, cât şi existenţa naţiunii.
Trebuie de amintit că ideologia comunistă a dat o altă interpretare conceptului de naţiune, care a condus la situaţii ce au dezvăluit incompatibilităţi, au generat şi întreţinut stări sociale conflictuale care au dăinuit atât timp cât au dăinuit relaţiile de putere pe care le-a generat şi întreţinut. Precum se ştie, Lenin a considerat naţiunea o „realitate tranzitorie” care urma să dispară în timp şi să fie înlocuită cu noţiunea de „popor sovietic”. Pe semne, o astfel de teorie se bazează şi descendentul acestuia-Voronin când vorbeşte despre o ”naţiune moldovenească”.
Capcanele întinse de ideologii alterează interpretarea naţiunii chiar dacă aceasta este conceptualizată prin apelul la invocarea exclusivă a normelor de drept, juridice. Prin aceste interpretări se exagerează, pe de o parte, rolul statului – ca sistem de referinţă, iar unitatea culturală şi tradiţia naţională sunt interpretate doar ca „mit” şi „invenţie”.
Iluzia revigorării unui proiect de laborator ”Moldova Mare”,- în contrapondere faţă de proiectul ”România Mare”, care are tot mai mulţi adepţi,- mai poate fi reperată în minţile unor nostalgici sovietici. şi acest lucru se datorează cert nu doar a lipsei unor curente care ar însuşi acest proiect, ci a realităţilor şi factorilor mentaliti care nu mai înghit unele ”puseuri” anacronice. În Moldova Românească problema unei identităţi “moldoveneşti” distincte de cea românească nu are nici o legitimitate socială şi este exlusă din imaginarul social.
Politologii angajaţi în slujba Rusiei încă mai insistă pe reluarea unui proiect ruginit şi fără sorţi de izbândă, dar care are scopul de-a tensiona relaţiile româno-basarabene actuale. Proiectul ”Moldova Mare” nu este o noutate, acesta descinnde din proiectul ”Moldova Mică”. Ambele proiecte sunt servite de laboratoarele ruseşti.
“O atare poziţie activă a Rusiei de apărare a suveranităţii moldoveneşti faţă de amestecul extern, care se manifestă contrar neutralităţii menţionate de UE şi SUA, este firească şi întemeiată. Eu nu o dată am spus că Moldova Mare, cu Transnistria sau fără ea, este în interesele Rusiei. După cum în timpul său agresiva ”România Mare” sprijinită de democraţiile occidentale înfăptuia un rol alergic la frontierele URSS, astfel în prezent mărită în teritoriile sale şi având un potenţial în statul moldovenesc poate neutraliza factorul rusesc din Ucraina şi distruge ”cordonul sanitar” în detrimentul Rusiei, care se prefigurează în Europa. O Moldovă de la Carpaţi la Marea Neagră prietenă Rusiei ar desfiinţa planurile de transformare a Mării Negre într-un ”lac NATO” , consideră comentatorul politic de la Chișinău, angajat al birourilor informaţionale ruse, Olesi Stan. Problema constă în aceea că nu există cineva în Basarabia care ar realiza proiectul Moldovei Mari, conchide presa rusă.
“Moldovenismul” ca ideologie oficială a fost (re) lansat în anii 1992-93, de facţiunea „agro-socialistă” care era la guvernare în acea perioadă. Mircea Snegur a fost primul preşedinte care a îmbrăţişat curentul „moldovenismului primitiv” şi alături de premierul Andrei Sangheli l-a „iluminat” în Basarabia. Într-o formă mai extravagandă „moldovenismul” a fost preluat, ulterior, şi de către succesorul său, preşedintele Republicii Moldova Petru Lucinschi. În aceaşi perioadă, cu prinosul scriitorului „evanghelist” Ion Druţă, a fost lansată „Casa noastră comună-Republica Moldova”.
După anul 2001 ideologia ”moldovenismului” este iarăşi promovată masiv, pe verticală, de către guvernarea comunistă, instaurată la Chişinău, în rândul opiniei publice. Unul din liderii partidului comunist din Republica Moldova Victor Stepaniuc reia vechiul refren al ”moldovenismului primitiv” prin care afirmă că, ”toţi românii vorbesc limba moldovenească”.
După proclamarea independenţei faţă de URSS, Republica Moldova şi România sunt două state suverane cu o singură naţiune, şi aceasta o ştiu toţi cei cu o minimă educaţie civică. Ceia ce ne oferă guvernarea de la Chişinău înseamnă renunţarea la propria Naţiune, un stat bazat pe un melanj de episoade istorice controversate, cât şi episoade istorice ce se exclud reciproc. O naţiune, într-adevăr, este o creaţie modernă, iar rădăcinile ei sunt pre-moderne. Existenţa naţională are la bază mitul descendenţei, codul cultural, memorii comune şi este reprezentată de etno-simboluri. Ceea ce ne-a propus guvernarea de la Chişinău este mai mult decât o confuzie socio-lingvistică, iar perpetuarea unei atare manifestări echivalează cu „transnistrizarea” psihosomatică a Republicii Moldova, devierea din formatul etno-cultural, etno-lingvistic, etno-comportamental normal la unul anormal.
Ideologia „identitară” a statului moldovenesc după independenţă a constituit-o teoria moldovenismului. Impunerea de sus în jos a tezelor „ţarist-staliniste” n-au nici legitimitate, pentru că populaţia, practic, nu s-a pronunțat vizavi de caracterul „identitar” al statului. Ideologia de stat care promovează moldovenismul are la bază ştința leninist-stalinistă şi Pactul Molotov-Ribbentrop.
În loc de concluzii
Arhitecţii Kremlinului au lansat două proiecte cu bătaie lungă: ”Moldova Mare” contra României Mari şi ”Moldova Mică” (Transnistria) contra Basarabiei( Republicii Moldova). Ideologia politică a Kremlinului constă în: mascarea ideologiei rusificării prin creditarea că în societatea basarabeană se produce o ”românizare” excesivă. Lansarea unei ideologii a ”moldovenismului agrar” constă într-o perpetuare a stării de traumatizare a societăţii basarabene şi blocarea revenirii acesteia la normalitate.
Identitatea românească şi aspiraţiile europene ale Republicii Moldova sunt cele două elemente esenţiale care trebuie să caracterizeze viitoarea evoluţie a societăţii basarabene.
Oare, se va putea ridica poporul român din poziţia de popor terorizat de istorie în cea de popor creator al propriului destin?
Octavian Sergentu
napocanews.ro
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: