Pragmatismul din RM, propagat cu atâta înverşunare, ne face să constatăm că în unele domenii putem atinge nişte cote neaşteptate ale ridicolului. Vorbind tot mai des, la toate nivelurile, despre integrarea europeană, despre un nou salt calitativ al vieţii şi spiritualităţii societăţii RM noi, concomitent, facem tot posibilul ca să tăiem rădăcina principală ce alimentează această societate – şcoala.
Da, o bună parte din populaţia tânără a RM a emigrat, formând un gol demografic irecuperabil, ne-am pomenit cu copii puţini în şcoli şi licee, cu copii rămaşi fără supravegherea părinţilor, cu generaţii cu un viitor incert. Unica sursă de influenţă a fost şi mai rămâne şcoala. Această instituţie cu profesori prost plătiţi, cu profesori trimişi cu forţa la ţară să ducă lumină şi rămaşi acolo ca nişte ostatici ai problemelor cu care se confruntă astăzi satele noastre. Azi şcoala înlocuieşte părinţii, înlocuieşte autoritatea statului, înlocuieşte autoritatea morală a societăţii, nu zic că o propagă, zic doar că o înlocuieşte.
Vorbim foarte mult despre reforma învăţământului, se cheltuiesc milioane de euro pentru aşa-zisele curriculumuri şcolare, dar toţi funcţionarii de rang înalt închid ochii la faptul că aceste programe şcolare avansate vor fi implementate de către profesori care predau cinci-şase obiecte; pe de altă parte, numărul mic de elevi în şcolile din sate a făcut să se reducă numărul de clase şi astăzi într-o clasă învaţă elevi din diferite clase aşa cum era după război.
Următorul pas care ni se propune este lichidarea unor instituţii de învăţământ şi concentrarea acestor elevi doar în câteva şcoli din raion cu simpla promisiune că va exista un mijloc de transport care va duce copiii la şcoală.
Cred că astfel dăm naştere la o nouă problemă şi una foarte serioasă. Copilul format în albia satului său are conştiinţa de băştinaş, de om al locului, de patriot al meleagului, copilul format într-un sat străin are conştiinţa de venetic – venit, văzut, plecat.
Prin acest gest noi dezmoştenim şi ultimele lăstare care leagă această firavă generaţie de locurile de baştină. Noi nu vom reuşi să avem o generaţie de patrioţi, vom avea o generaţie de oameni puşi pe ducă, fără rădăcini.
O altă problemă gravă e că mii de profesori rămân fără serviciu, aceşti oameni instruiţi de stat cu cheltuieli mari, având numirea la ţară şi o vechime de 15-20 de ani de activitate, se pomenesc lăsaţi pe drumuri. … Care este responsabilitatea statului faţă de aceşti oameni pe care tot el i-a impus să meargă la sat? … Oare pragmatismul nostru acoperă tragedia acestor oameni? Oare statul nu este responsabil de fiecare cetăţean al său? Ori noi, la fel ca şi comuniştii de odinioară, suntem gata de a păşi peste sufletele oamenilor doar mânaţi de dorinţa de a fi europeni şi de a intra în voie finanţatorilor externi?
Nu cred că şcolile părăsite, mă refer chiar la edificii, vor supravieţui, aşa cum nu au supravieţuit „Luminiţele” de odinioară, Casele de cultură, transformate în magazine şi baruri. Şcoala, care reprezenta un cult al satului, va deveni un loc banal de distracţie, ceea ce, de fapt, va intensifica decăderea morală a satului nostru. (…)
Nu cred că dorinţa de a ne integra în Europa cu orice preţ justifică dezrădăcinarea satelor noastre. Nu avem dreptul să le furăm copiilor bucuria lor sfântă, care este copilăria.
Dacă ne amintim bine în 1918, Basarabia a trecut la Şcoala Naţională într-un singur an. Reforma şcolară concepută cândva de Spiru Haret, ministr al educaţiei publice din România, a fost benefică pentru satele noastre, căci în fiecare localitate, chiar şi cele mai mici, s-au deschis şcoli primare, preliceale şi chiar licee. Au fost construite zeci de şcoli în condiţii mult mai drastice, după terminarea Primului Război Mondial, dar guvernul României Mari a pus sarcina ca populaţia să aibă acces la studii, să ştie carte şi astăzi absolvenţii şcolilor româneşti sunt mândri de calitatea studiilor pe care le-au obţinut. Ceea ce n-a reuşit ţarismul într-o sută de ani, adică rusificarea prin şcoală, şcoala românească a reuşit doar în 22 de ani, să lichideze analfabetismul în Basarabia.
Dar să ne referim la experienţa altor ţări. Japonia, învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial, cu o economie ruinată, şi-a orientat toate investiţiile în sistemul educaţiei şi, în scurtă vreme, această ţară a atins cotele cele mai înalte ale dezvoltării economice, ştiinţifice şi culturale. Modelul japonez este unul perfect de urmat pentru o ţară mică precum este Republica Moldova, care nu dispune de resurse naturale şi are la îndemână doar resurse intelectuale.
Acelaşi lucru îl atestă RFG, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, distrusă din temelie, cu milioane de oameni morţi în război, Germania s-a refăcut graţie sistemului său de învăţământ şi astăzi are cea mai stabilă economie şi rezultate notabile în toate domeniile de activitate. Şirul acesta poate fi continuat, noi însă mergem pe altă cale, vrem să facem schimbări rapide, care ne-ar aduce un profit de moment din punctul de vedere al strategiei viitorului.
Cred că noile generaţii, prost educate, prost şcolite se vor răzbuna crunt pe reformatorii de astăzi în momentul când aceştia vor fi nişte bătrâni neputincioşi. Trebuie să pornim de la ideea că viitorul începe azi şi toate reformele trebuie să ţintească viitorul şi consecinţele pe care le pot aduce reformele de azi.
Iurie Colesnic
(Sursa: Literatura si Arta, Nr. 15, 14 aprilie 2011)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: