Adevărul despre Mișcarea Legionară

Motto:

“In vremuri ale inselatoriei universale, a spune adevarul este un act revolutionar.” – George Orwel

Remus Tanasa

Ce a însemnat Mişcarea Legionară pentru istoria României? Este clar ca istoriografia din timpul dictaturii comuniste a desfigurat adevarata imagine a Miscarii, despre obiectivitate nici neputand fi vorba. Dealtfel, nici inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Miscarea Legionara nu a fost scutita de calomnii. Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea cand isi scria memoriile, vorbeste de doua campanii de presa pline de exagerari, dirijate de puterea politica interbelica impotriva legionarilor: una in primavara lui 1938 – ticluita de Armand Calinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – si a doua dupa asa-zisa “rebeliune” din ianuarie 1941. Desi le reprosa legionarilor multe lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940-ianuarie 1941), Crainic considera campania de defaimare pornita de Ion Antonescu “total lipsita de scrupul” (N. Crainic, “Zile albe, zile negre”). Aceleasi metode si clisee au fost preluate si dupa 1990, deci este nevoie de mult discernamant in trierea informatiilor. Dacă aveţi răbdare să citiţi, veţi înţelege ce cantitate uriaşă de minciuni sunt puse în circulaţie despre oameni a căror vină principală a fost aceea că au îndrăznit, în vremuri de tulburi, să fie creştini şi să-şi iubească ţara.

Oricine doreste sa studieze fenomenul legionar, ascultand asa cum este firesc, si punctul de vedere al legionarilor, ar intelege ca realitatea a fost sensibil diferita fata de ceea ce se vehiculeaza pe aceasta tema. Despre legionari s-a fabulat foarte mult, asa ca informatiile trebuie cernute cu grija, fara ura si partinire.

Nu mica ar fi mirarea celor care, avand despre legionari imaginea cu care ne-am obisnuit, i-ar gasi prezentati intr-o cu totul alta lumina in marturiile celor ce au trecut prin inchisori. Astfel, Leonard Kirschen – evreu de origine – care nu poate fi suspectat de partinire a legionarilor, in cartea sa “Detinut al justitiei rosii”, dupa ce îi eticheteaza pe toti drept niste “fanatici antisemiti” pe care nu avea rost sa-i contrazici, recunoaste: “cei din Garda de Fier erau de fapt singurii in care puteai avea totala incredere ca nu te denunta, ca te ajuta la nevoie si ca au intelegere pentru nenorocirea care s-a abatut asupra ta”. Sa dea Domnul sa fie lumea plina de astfel de “fanatici”, care in “antisemitismul” lor isi urasc intr-atat dusmanii, incat îi ajuta si le arata intelegere cand se afla in nenorocire!

Despre comportamentul frumos al legionarilor in temnita marturiseste si parintele Nicolae Steinhardt: “Referitor la camarazii legionari, nu pot spune decat ca purtarea lor fata de mine a fost frateasca. Mi-a venit in ajutor si reputatia mea de evreu osandit pentru ca a refuzat sa fie martorul acuzarii intr-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil si cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinta dovada in locul unde multi altii si-au pierdut cumpatul, omenia si stapanirea de sine”.

Cea mai amanuntita descriere a vietii detinutilor politici o face Ion Ioanid in “Inchisoarea noastra cea de toate zilele”. Marturiile sale despre legionari merita sa fie luate in seama. “Cu toate ca nu impartaseam toate punctele lor de vedere, din toate gruparile sau categoriile de detinuti pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor de puscarie, la ei am intalnit procentul cel mai mare de tinuta demna, comportare onorabila si caracter integru. Am convietuit cu ei in mai toate inchisorile, respectandu-ne reciproc si bucurandu-ma de increderea lor, ceea ce am considerat, nu fara mandrie, ca o apreciere a incercarilor mele de a avea o atitudine de care sa nu-mi fie vreodata rusine. Mi-au fost totdeauna de ajutor, mai ales moral, si taria de caracter a unora dintre ei mi-a fost exemplu, chiar daca eu nu am putut-o atinge”.

Ioanid face o paralela interesanta intre comportamentul legionarilor si al celorlalti detinuti privind cateva aspecte ale vietii de temnita. O caracteristica a nelegionarilor era goana dupa stirile politice – fie simple zvonuri imposibil de verificat, fie autentice, dar demult rasuflate – carora, in discutii aprinse, incercau la nesfarsit sa le dea o interpretare optimista, favorabila eliberarii. Atitudinea legionarilor, spune Ioanid, era diferita: “Desi si legionarii erau la fel de interesati sa primeasca informatii, ei nu se aratau ahtiati sa le obtina cu orice pret, iar atunci cand aflau o stire nu intrau in efervescenta ca ceilalti detinuti. Oricat de senzationala ar fi fost stirea, o receptionau cu un calm si sub rezerva verificarii, care noua ne facea impresia fie a unui dezinteres de neinteles, fie a intentiei de a ne sfida, dovedindu-ne ca ei nu sunt ca toata lumea. Adevarul era ca nici nu erau ca marea majoritate a lumii. Erau disciplinati si aveau o stapanire de sine care îi impiedica sa aiba reactii pripite, punandu-i la adapost si de entuziasme si de deprimari nefondate, pe care sa le regrete mai tarziu”.

Pentru multi cititori, marturii ca cele de mai sus, la care s-ar putea adauga multe altele, starnesc nedumeriri. Cum se face ca legionarii, asa cum sunt prezentati mai sus, sunt atat de diferiti de ceea ce se crede ca sa stie despre ei? Apoi, de unde vine diferenta dintre legionari si nelegionari pe care o sesizeaza Ion Ioanid?

In primul rand surpriza vine din faptul ca legionarismul e prezentat de obicei trunchiat, insistandu-se mai intotdeauna pe partea intunecata, a greselilor, si acestea exagerate si scoase din context, fara a vorbi de aspectele pozitive. Or, greselile lor, chiar de ar fi mai grave decat ce li se reproseaza de obicei, nu trebuie sa duca la negarea partilor bune. De altfel, nu e normal ca greselile unora sa fie extinse asupra tuturor. Trebuie spus ca lipseste o analiza obiectiva a greselilor legionarilor – referindu-ne la crimele lor – care sa tina cont de contextul in care s-au produs, de faptul ca cel mai adesea ei au raspuns violent fiind provocati de violentele indreptate impotriva lor, si ca cei vinovati s-au predat autoritatilor pentru a-si primi pedeapsa. Acestea sunt doar circumstante atenuante, importante pentru ca nuanteaza vinovatia, dar nu-i absolva de pacatul uciderii, care cere pocainta! Asta ar trebui sa spuna multe si despre cazul Iorga & Madgearu, ucisi la ordinele Moscovei si nu de ordine date de liderii legionari desi oficial incacircula varianta vinovatiei legionarilor.

Pe de alta parte, legionarismul este cel mai adesea redus la manifestarile lui politice, fara a se vorbi de dimensiunea spirituala. Or, tocmai aici este esentialul. Trebuie sa spunem din capul locului ca, inainte de toate, legionarismul a fost un curent de simtire, o stare de spirit. Observa cineva ca romanii nu coaguleaza, nu sunt receptivi la doctrine, ci la stari de spirit. Cel putin in cadrul legionarilor lucrul acesta este adevarat. Apropierea de legionarism, marturisesc cei ce au trait-o, a fost mai mult un fenomen spontan, o stare de rezonanta sufleteasca, un raspuns la niste cautari interioare, decat aderarea la o doctrina. Legionarii convingeau prin felul lor de a fi, prin exemplul lor, prin ceea ce transmiteau; erau contagiosi, aveau o credinta si o hotarare care antrena.

Framantati de gandul de a face ceva pentru tara, dupa ce au ratacit in diferite directii, Codreanu impreuna cu alti tineri isi dau seama ca pentru o schimbare profunda a societatii nu se cere atat un nou partid sau o noua programa politica – cum ei insisi fusesera tentati sa creada – cat o educatie pe baze crestine si nationale care sa aduca o innoire morala. “Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este parerea noastra. Nu programe trebuie sa cream, ci oameni, oameni noi. (…) De aceea piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul, nu programul politic, reforma omului, nu reforma programelor politice. Legiunea Arhanghelului Mihail va fi prin urmare mai mult o scoala si o oaste decat un partid politic. Poporul roman in aceste zile ale lui nu are nevoie de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si un conducator, care sa biruiasca puterile raului si sa zdrobeasca tagma celor rai. Pentru aceasta insa, va trebui sa biruiasca mai intai raul din el si din ai lui”.

Legionarii nu au avut o doctrina sau un program, in sensul in care vorbim de doctrina, ideologia sau programul unui partid politic. Ei au plecat de la altceva. Inca de la inceput se definesc ca o comunitate de simtire. Codreanu insusi va spune: “o alta caracteristica a inceputului nostru, in afara de lipsa de bani, a fost lipsa de program. Noi nu am avut nici un program. Si acest fapt va naste, desigur, un mare semn de intrebare. Organizatie politica fara nici un program izvorat din ratiune, din capul unui om sau al mai multora? Dar nu ne-am legat impreuna cei ce cugetau la fel, ci acei ce simteau la fel. Nu cei ce aveam acelasi fel de a gandi, ci acei ce aveam aceeasi constructie sufleteasca. Era un semnal ca statuia unei alte zeite – Ratiunea – va fi daramata. Pe aceea pe care o ridicase lumea in contra lui Dumnezeu, noi, fara a o arunca si dispretui, o vom pune acolo unde îi e locul, in slujba lui Dumnezeu si a rosturilor vietii. Daca nu aveam asadar nici bani, nici programe, aveam in schimb pe Dumnezeu in suflete si El ne insufla puterea nebiruita a credintei”.

De unde venea asadar energia de care mai sus se vorbeste? Care era motorul acestei stari care “contaminase” zeci, daca nu sute de mii de oameni? Ce anume intretinea arderea?

Unii au incercat sa explice lucrurile din perspectiva istorica, sociologica sau politica, vorbind de un ecou local al unor framantari si convulsii europene, la care se adauga refulari mai vechi ale societatii romanesti nemultumite de politicianismul corupt al vremii. Istoricul Neagu Djuvara adauga: “Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste”. Fara a contesta ca si precizarile precedente au avut un rol, in sensul ca legionarii au plecat de la problemele veacului, raspunsul pe care l-au dat acestor framantari pare inspirat de Dumnezeu. Desi au plecat de la cauze istorice, privind lucrurile mai adanc, din perspectiva spirituala, orientarea aceasta spre Dumnezeu si spre valorile crestine – e drept nu totdeauna afirmate sau aparate cu cela mai evanghelice mijloace – dorinta aceasta de innoire si curatie nu cred ca a fost numai un simplu fenomen social. Cred ca a fost si un fenomen spiritual, o chemare duhovniceasca adresata acestui neam de intoarcere la Dumnezeu, de adancire a unor sensuri, un indemn de reasezare crestina si, mai ales, chemarea unei generatii de romani la martiriu.

E drept ca nu toti – si mai ales nu de la inceput – au fost constienti de finalitatea duhovniceasca a acestei chemari. Multi au ramas pe drum, in diferite etape, pe masura posibilitatilor lor de intelegere sau de crestere duhovniceasca. Dar destui s-au luminat si, prin suferinta au patruns mai adanc in sensul acestei chemari si au mers spre martiriu. Drumul n-a fost usor, n-au lipsit alunecarile si caderile, dar nici clarificarile si inaltarile. Dincolo de toate scaderile omenesti, legionarismul a fost – din punct de vedere duhovnicesc – o pregatire pentru martiraj. Aceasta s-a vazut din comportamentul legionarilor in temnitele comuniste, unde au aratat adevarata masura a valorii lor. Dintre sutele de mii de detinuti politici, majoritatea au fost din randul lor, iar dintre cele mai “frumoase” figuri ortodoxe ale temnitelor cele mai multe au fost reprezentate de legionari. Pentru toti acesti martiri educatia legionara anterioara intemnitarii a fost o pregatire pentru grelele incercari la care vor fi ulterior supusi.

*Aceste material este preluat (partial), prelucrat si ordonat dupa lucrarea “Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise” de catre redactia FN.

foaienationala.ro