În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.
- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -
În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .
Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.
Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.
Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.
În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.
Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.
Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.
Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.
A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.
Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.
Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.
- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.
Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.
La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.
Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt spre sud.
Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.
O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.
Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.
Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.
Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.
În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.
În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:
“Dar slujba nu mi-i face
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da
În Caraiman ăl mare pe Divan”
“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”
Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. -
Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .
Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.
Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.
Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.
Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea
“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”
ramaniamyblog.wordpress.com
4 comentarii:
:X ador articolele istorice, bravo pentru postare !
cel mai vechi neam din europa
Limba getă/rumuna
Acest domeniu ca argument unic şi de necontestat al lat(r)iniştilor privind dispariţia limbii vorbită de rumuni/geţi după măcelul romanilor este trăsnaia unor indivizi năimiţi, smintiţi sau smoniţi. Pentru desluşirea textelor de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, am folosit Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme realizat de Gh. Bulgăre şi Gh. Constantinescu-Dobridor apărut în anul 2000 şi care are cca. 35000 cuvinte. Peste 95% din cuvintele folosite în scrierea acestor tăbliţe se găsesc în formă identică sau apropiată în această lucrare. În anul 1966 a apărut la Editura Ştiinţifică un Dicţionar latin-român care are 7350 cuvinte. Dacă povestea latinităţii neamului român ar fi adevărată, atunci mare parte din aceste cuvinte ar trebui să se găsească în formă identică sau foarte apropiată în arhaismele şi regionalismele româneşti din dicţionarul amintit mai sus. Aceste două dicţionare au un singur cuvînt comun în formă identică – ursa, şi aproximativ 100 în formă apropiată! Minciuna este mai mult decît evidentă şi pentru a o masca, atunci cînd se discută despre latinitate, lichelele scot la atac limba română contemporană care are multe cuvinte cu sonoritate latină, dar intrate în fondul lingvistic în secolele XlX şi XX din cultura franceză. Iar cînd nici această şmecherie nu ajută la marea plăsmuire, se scoate din pălărie limba latină populară, o invenţie şugubeaţă pe care nu a văzut-o sau auzit-o nimeni dar maeştrii în minciuni o pot inchipui de cîte ori doresc să găsească ouăle de aur a latinităţii răsăritene! Am să aduc lumină şi în direcţia întunericului şi a întunecaţilor. Homer ne spune în Iliada că Troia avea trupe de mercenari misi care au luptat alături de troieni împotriva aheilor. Dar troienii sînt strămoşii romanilor. În vestul Troadei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. s-au aşezat misii, populaţie getă de pe malul drept al Istrului, care şi-au numit ţara tot Misia în amintirea celei părăsite. Au trăit în înţelegere cu troienii şi i-au ajutat la mare necaz, dovedind că aceste populaţii se cunoşteau cu mult înaintea cotropirii Geţiei de către romani. După distrugerea Troiei, populaţia a plecat în bejenie către alte meleaguri, unii pe mare alţii pe uscat pînă s-au întregit iar în Italia. Pe drum s-au însoţit cu sabelii populaţie din neamul sabinilor care s-au aşezat în nord-estul Romei, ţinutul Apeninilor.
Limba getă/rumuna
Dar sabelii sînt sabeii, neam scitic sau getic amintit şi la Istru iar Pliniu în secolul l spune despre neamul sacilor din Persia că se numeau aramei după limba greacă şi aramani după limba latină. "Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos" În egipteană cuvîntul saba are sensul de înţelept, învăţat sau dascăl, iar o ramură a lor s-a stabilit în peninsula Arabia, formînd regatul sabeilor cu capitala în oraşul Saba. În regiunea munţilor Apenini exista oraşul Ariminum iar Jupiter purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. Geţii aveau ca divinitate a naşterii vieţii din lumină şi a binelui pe Sabelio/Zabelio iar strămoşul lor ancestral era Moş Ariminus sau Arumunus. Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., scrie în Istorii că tracii erau de acelaşi neam cu geţii şi în altă parte că: "geţii şi dacii sînt un singur popor dar numiţi diferit după ţinutul în care locuiesc", iar Strabon(64 î.e.n. – 23 e.n.) scrie în Geografia sa că: "Există şi o altă împărţire a ţării, o împărţire mai veche, astfel că unii se numesc daci alţii geţi. Geţi se numesc cei din Răsărit care sînt la Mare iar numele de daci se dă populaţiilor de la Apus, cele care trăiesc lîngă germani. Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaştem mai bine pe geţi, cauza e că aceştia şi-au schimbat necontenit aşezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor". Este o neghiobie să-l acuzăm pe istoricul roman că era beat cînd a scris asemenea informaţii pe la începutul secolului l al erei noastre despre limba noastră cea străbună. Şi tot el spune despre gali pe care grecii îi numesc galati că sînt fraţii romanilor! Cu ceva timp mai devreme, Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, apărută pe la anii 30 î.e.n. spune despre Galia în cartea XV: "Galia este locuită de numeroase popoare, unele mai mari, altele mai mici. Cele mai mari numără vreo două sute de mii de bărbaţi, iar cel mai puţin numeroase, vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit şi aliat cu romanii – din timpuri străvechi – iar prietenia lor dăinuieşte pînă în zilele noastre".
Adica adio latinitate!
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: