Urme româneşti în Bulgaria: Albotina (Partea I)

Exista o poiana binecuvantata, undeva, dincolo de Dunare, intre magurile stancoase ale Bulgariei de miazanoapte. Un camp larg, imbratisat de o padure, avand la capatul dinspre poala dealului un izvor cunoscut de peste un mileniu ca facator de minuni - padurea Basaraba. Iar deasupra, sus de tot, intr-un perete de stanca, e sapata o manastire rupestra, ce pluteste parca pe deasupra tuturor tinuturilor din jur, pamanturi intinse, care din stravechime au fost numai si numai romanesti.

Manastirea Albotina e scobita in roca aspra. Fagasul unei foste biserici, trapeza, morminte, chilii calugaresti, una langa alta, cascandu-se in piatra ca niste ochi deschisi spre indureratele zari timocene.

Langa mine e acelasi Ivo Gheorghiev, neobositul luptator pentru cauza "rumanilor" din Bulgaria. Deschide larg bratele, incercand sa ma faca sa-mi inchipui poiana de dinaintea noastra plina cu mii de oameni. In fiecare an, a doua zi de Paste, aici se aduna toti romanii satelor dimprejur, ca sa se tamaduiasca prin rugaciune si ca sa joace stravechea lor "hora a mortilor". Fac asta de secole, "din mosii mosilor". Doar romanii, ei intre ei. Si anul asta au fost aproape 5000. E locul lor de intalnire, o "vatra" care inca ii mai tine uniti prin puterea credintei si a obiceiurilor ancestrale.

(…) Ivo imi vorbeste despre gloria romaneasca de odinioara, despre ctitorul manastirii, Ioan Alexandru (fiul lui Basarab Intai Negru Voda), domn al Tarii Romanesti, dar si rege de Tarnovo, care a stapanit toate aceste pamanturi, inca din veacul al XIV-lea, sau despre sora sa, Teodora, vestita Tarina valaha a Bulgariei, incepand cu anul 1322, calugarita la Albotina si inmormantata pe celalalt deal, acolo unde a fost odata manastire de maici...

Despre fiii celor doi frati, Stracimir si Ana, care se casatoresc verisori primari doar ca sa pastreze sangele romanesc la carma marelui Tarat al Vidinului... Si despre alte multe semintii de Basarabi ce-au domnit pe amandoua malurile Dunarii, ca si cum fluviul ar fi fost adesea nu un hotar, ci doar o apa din aceeasi tara.

Padurea Basaraba se-ntinde ca o pleata unduitoare pe deasupra manastirii, din Timoc si pana la Vidin, pe zeci de kilometri. Iar dincolo de fluviu, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.

O vatra de monahism romanesc era aici, la Albotina. Grote de sihastri istorici se ascund prin toate magurile din jur. Pe Sfarlic. Pe culmile Bujornei, Mercoretului sau Batinei. La Apa Rece, acolo unde calugarii il "pitulau", adesea, pe haiducul erou Stoian Stanga. La Potocul Dracului, unde se ascundea legendarul Miu. Sau la Haiduc Cisma, locul de intalnire al ostenilor lui Baba Novac...

Ivo a copilarit aici, nu departe, in satul Rabrova, aflat la numai trei-patru kilometri. Sat pur romanesc si azi. Isi aminteste de grota ultimului calugar al Albotinei, care s-a nevoit in codrii astia, prin anii 1920. "Mergem la gaura lu' Ghergu", ziceau tancii rumani din sat si urcau spre o pestera cioplita in cremene, ca o casa - locul unde batranii rabroveni isi aminteau c-a stat sihastrit "calugarul de pe urma", vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor ca toti inaintasii sai monahi au fost vlahi si c-au trait aici "din vreme" sau "din veac".

Tatal sau, Filip, i-a aratat in pestera aceea o firida, la capatul careia e sapata o bolta, ca un fel de altar. Acolo isi puneau anahoretii candela si Icoana. Iar dedesubt, muchia de jos a boltii e scobita intr-o forma rotunda, ca o "cinie" (farfurie) de dimensiunea unui cap omenesc. "Acolo batea Ghergu cu capul rugaciunile lui", zicea tatal lui Ivo. Tot acolo unde isi rezemasera fruntile si calugarii "din veac". (…)

"S...TA M...KA DO...LUI". "Sfanta Maica Domnului". Asa suna o inscriptie datata arheologic din veacul al XIII-lea, de pe peretele innegrit de fum al paraclisului cu toaca, din inaltimile Albotinei. Ivo ne arata locul. El insusi a vazut "scriptura" asta in piatra cand era copil, caci tatal sau l-a adus dinadins ca sa i-o arate. Ca sa o vada. Si sa nu uite literele acelea romanesti. Toti peretii acestei grote erau acoperiti pana nu de mult de fresce stravechi, cu inscriptii valahe. Dar in anul 1975, securistii bulgari au adus aici cauciucurile. Urcau dealul, carandu-le in spinare, sute de anvelope aduse de la fabrica de cauciucuri din Vidin, iar cand ajungeau sus, "le aprinsera ac'lo, ca sa arda orice scris si pictura, sa piara orice urma de romanism. Doua zile la rand, in flacari a fost Albotina...".

Desi Ivo vorbeste calm, masurat, straduindu-se sa relateze doar faptele, fara nici o opinie personala, colturile ochilor sai albastri se incovoaie adesea intr-o greu de inabusit tristete. La numai 41 de ani, barba i-e carunta, parul albit. El insusi a suferit mult - incredibil, chiar in anii "europeni" de dupa comunism -, fiind amenintat, arestat si batut, tinut intr-o vesnica teroare, sub acuza de "propaganda romaneasca". Asa a fost mereu aici, veacuri la rand. Turcii, bulgarii, deveniti apoi fascisti, apoi comunisti. Si-n cele din urma, "capitalistii" de azi, care nu sunt cu nimic mai prejos decat bravii lor inaintasi. Nimeni nu i-a recunoscut vreodata pe romanii din sudul Dunarii, folosind numai in batjocura numele de "vlahi", adica niste oameni sarantoci, tigani sau venetici, fara de istorie si tara.

Vazand ca vine atat de multa lume la hram, in poiana asta, comunistii au amenintat ca-i lasa fara servicii pe toti romanii ce lipsesc de la munca in cea de-a doua zi de Paste lucratoare. Oamenii veneau mereu pe 2 mai. Asa s-a stabilit o regula nescrisa. Si tot nu s-au lasat.

Dar nici dupa comunism, piedicile n-au contenit. Acum vreo sase ani, printr-o manevra administrativa, poiana cea sfanta a fost data in proprietate satului Girt, singurul sat bulgar din mijlocul acestui amplu tinut romanesc. Asta, desi Girtul e aflat mult mai departe de Albotina decat Rabrova romaneasca, si desi rabrovenii au inca pamanturi multe aici, din stramosi, inclusiv poiana manastirii.

Apoi a venit "vladica" Dometian, Mitropolitul de Vidin. A facut un mic paraclis, cat o casuta, la capatul dumbravei. Si a inceput sa slujeasca el insusi, atunci cand romanii isi serbau, dupa Inviere, horele lor triste. In predica le zicea tuturor ca doreste sa reinvie acest "loc sfant al bulgarilor" si vechile lor obiceiuri, desi bulgarii n-au avut niciodata traditii legate de cultul mortii, asemenea celor romanesti. Nu exista nicaieri in alta parte, in Bulgaria. Niciunde in alta parte a tarii. Asa mintea vladica, la "Festivalul folcloric de cantece si dansuri autentic romanesti", organizat chiar de Ivo, in poiana de la Albotina, manastirea romaneasca necercetata si neocrotita de nimeni.

Un mal de piatra gaurit, pierdut in paduri instrainate. Sus, in fata grotelor sapate de primii calugari, sunt si mormintele lor. Chiar pe marginea prapastiei, douazeci si noua, unul langa altul.

(…) Pe toate crucile seculare de la poalele dealului, care apoi bineinteles c-au fost scoase samavolnic de comunistii bulgari, erau "incruntate" numai nume romanesti. Un ilustru arheolog bulgar, Valo Valo, a facut sapaturi aici in anii '70. A scris cu mana lui, intr-un articol de specialitate, ca aceasta "gropnita" este pur romaneasca si ca vatra monahala "crestina" dateaza din secolul al IV-lea. Or, in acel veac, picior de bulgar nu atinsese inca aceste pamanturi. Nici ei, bulgarii, si nici unul dintre fratii lor slavi, potopiti aici de deserturile rasaritene.
(Va continua)

Bogdan Lupescu
Fotografii: Dan Trasnai