Eminescu, jurnalist politic, omorât la comandă

La prima vedere, pare greu de crezut ca tocmai Eminescu, marele poet national, sa faca subiectul uneia dintre cele mai mari conspiratii nationale, ale carei interese si implicatii depaseau la acea vreme granitele tarii noastre. Nu exista nicio indoiala asupra valorii operei eminesciene, fie ca vorbim despre poezie, fie ca vorbim despre proza. Insa cat de multe lucruri stim noi, romanii, despre activitatea jurnalistica a lui Eminescu?

Cine este Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise in perioada in care profesa ca redactor pe la diferite ziare, dar mai ales din vremea in care ocupa functia de redactor-sef la ziarul conservatorilor, Timpul, transpare nu numai o mare putere de analiza, un spirit critic si intrasingent, neiertator cu cei corupti si lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce in lumina reflectoarelor un mare nationalist. Acesta va face tot ceea ce ii sta in puteri pentru a-i sustine pe moldoveni si pe ardeleni, care luptau, separat, impotriva marilor puteri care se pregateau sa ii absoarba, va crea o societate secreta, va ignora toate avertismentele primite de la apropiati, si se va intoarce chiar si impotriva conducerii Partidului Conservator si, implicit, a lui Maiorescu. Tocmai acest nationalism si patriotismul sau aproape naiv in acel context politic aveau sa-l piarda. Informat asupra a ceea ce i se pregatea, Eminescu nu a incetat sa lupte pana la sfarsit.

Ce informatii au parvenit generatiilor urmatoare de elevi si de studenti despre cel mai mare poet al Romaniei? Stim ca Eminescu este poetul national, si in acelasi timp, grad de comparatie absolut (mai toti marii poeti romani sunt pe locul 2 dupa Eminescu. Locul 3 nu exista). Stim ca a innebunit brusc la varsta de 33 de ani, doar pentru a se stinge cativa ani mai tarziu intr-un ospiciu, si (cu perdea) ca suferea de sifilis. Insa stim prea putine despre activitatea lui jurnalistica (care are marele merit de a-l releva pe Omul Eminescu, fata de Visatorul Eminescu, asa cum ne parvine din poeziile sale), si stim si mai putine lucruri despre contextual politic din acea perioada, care a jucat un rol major nu numai in viata lui Eminescu, ci si in scenariul mortii lui. La 120 de ani de la moartea lui Eminescu, o multime de informatii surprinzatoare ies la suprafata, informatii de natura sa zugraveasca in alte culori epoca si situatia jurnalistului politic, care departe de a fi “bietul”, reprezenta tinta unor puteri interne si internationale.

Un context nefavorabil
Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Lucreaza la Curierul de Iasi, dupa care ajunge la ziarul Timpul din Bucuresti, publicatie afiliata Partidului Conservator. In anul 1880 devine redactor-sef, iar functia sa ii va permite sa ia atitudine vizavi de miscarile politice care aveau loc in Romania, si care erau departe de a servi interesele romanilor. In doar trei ani, pana in 1883, anul oficial al alienarii sale, Eminescu a reusit “performanta” de a-si face dusmani nu numai interni, ci si internationali. Lucrurile vor merge atat de departe, incat dovezi care ies la suprafata par sa indice atat implicarea in complot atat a celor apropiati, cat si a celor care il sustinusera si ii sprijinisera initial in cariera.

Eminescu s-a aratat foarte vehement si intransigent in ceea ce priveste instrainarea Basarabiei, a politicii interne care urmarea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renuntarea la Ardeal), dar si chestiunea spinoasa a invaziei evreiesti in Moldova, care a saracit dramatic in doar cativa ani intreaga populatie, in mare parte rurala. Iata de ce Eminescu devenise o problema internationala. In momentul in care va incepe sa atace si conducerea partidului sau si inclusiv pe Maiorescu, acestia vor intelege ca este timpul sa faca ceva pentru a-i astupa gura “slobodulului” Eminescu. In anul 1882, poetul ii marturisea Veronicai Micle: “TIMPUL acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea. Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

Eminescu si-a urmat acest crez pana in ultima zi a vietii sale, pentru ca in momentul in care nu a mai putut sa le infranga, a pierit. Celebrele vorbe: “si mai potoliti-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenti aflati la conducerea Partidului Conservator. Din cauza fervorii si pasiunii cu care isi sustinea ideile, manat de spiritul sau patriot aflat in neconcordanta cu epoca in care traia, Eminescu se cearta si cu alti membri ai partidului, printre care Zizi Cantacuzino si Lahovari, pe care il apostrofeaza dur chiar in redactia ziarului Timpul. Alte “victime” ale spiritului sau justitiar si critic sunt C.A. Rosetti si I.C. Bratianu.

Mai tarziu, Eminescu avea sa fie implicat in dezvaluirea afacerii Warszawsky, in care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky a oferit mita pentru a obtine dreptul de a cumpara la preturi mici alimente din Romania si de a le vinde mai departe armatei tariste, la preturi mult mai mari, desigur. Odata cu acest privilegiu a primit si dreptul de a achizitiona care cu boi, folosite pentru transportul marfii. Aceasta afacere a insemant cresterea considerabila a averii baronului si ruinarea taranilor romani din zona, care isi castigau existenta din transportul marfurilor peste Dunare. Dupa ce substraturile acestei afaceri au fost dezvaluite, organele judecatoresti au fost sesizate, insa decizia Tribunalului Ilfov avea sa fie inca o mostra a puterii si a influentei de care se bucurau anumite personae din cercurile sus-puse: “nu este caz a se pune in miscare actiunea publica in contra cuiva.”

Jurnalul lui Titu Maiorescu (foto sus) din acea perioada vine ca o confirmare a problemei care devenise Eminescu: “Grea epoca Eminescu…Articol al lui in chestiunea evreiasca in contra mea”.

In 1882, Eminescu ia parte la infiintarea unei societati secrete, “Societatea Carpatii”, care va atrage atentia marilor puteri europene prin natura conspirativa a discutiilor ce aveau loc la aceste intruniri. Urmarea este una inevitabila. Simtindu-se ameninate de influenta pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt inserate in cadrul grupului iscoade, pe langa faptul ca jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion, care trimitea rapoarte regulate asupra activitatilor si discutiilor purtate in cadrul intalnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era sustinerea Ardealului in favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui de tara. Iata ce continea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor sai: “S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari”.

Misterioasa boala a lui Eminescu
Aceste lucruri se intamplau in 1882. Brusc, dupa numai un an, Eminescu avea sa innebuneasca. Cum comenta presa vremii evenimentul? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar’’.

Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioada, mentionarea frecventa si in contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sanatate a poetului, cat si faptul ca imediat dupa prima internare fortata, atat Maiorescu, cat si alti apropiati au lipsit din tara timp de o luna jumatate, par sa fie tot atatea dovezi care il implica pe Maiorescu in complotul impotriva jurnalistului politic incomod. In mare parte datorita pozitiei pe care o ocupa, dar si a influentei pe care o exercita, Eminescu nu putea disparea brusc. Daca ar fi fost concediat, si-ar fi continuat fara indoiala atacurile prin intermediul paginilor altor publicatii. Cei care se loveau de intrasingenta sa la tot pasul au ales calea cea mai lunga, dar si cea mai sigura, cu atat cu cat era dificil de probat.

28 iunie 1883 este o data fatidica in istoria noastra, in care Romania nu numai ca a pierdut un mare poet si jurnalist (este data la care Eminescu a fost internat prima data), ci si situatia politica a tarii s-a aflat intr-o situatie mai mult decat delicata. In aceasta zi Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania pentru 24 de ore, timp in care Germania trimitea scrisori de amenintare Romaniei, prin intermediul carora o soma sa intre in alianta militara. In acea zi trebuia sa se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, si Romania, pe cealalta. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricaror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre conditii era ca activitatile in acest sens care aveau loc la Bucuresti sa fie interzise. Tratatul, semnat in luna septembrie a anului 1883, a mutat teatrul miscarilor de protest in Ardeal, domeniu care era deja sub dominatia Imperiului Austro-Ungar, si prin urmare, mai usor de controlat. In aceste conditii extrem de delicate s-a produs prima internare a lui Eminescu. Defaimarea marelui poet national incepe aici. Este raspandit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea si nimeni nu vrea sa isi mai aminteasca despre jurnalistul politic Eminescu. Prin urmare, se simte necesitatea accentuarii laturii creative, romantice si visatoare a personalitatii acestuia, asa cum reiese ea din opera sa poetica.

In realitate, inca de la prima internare, protocolul de examinare si de internare a fost incalcat intru-totul, insa nu cu intentia de a-i face vreun favor. S-a aratat ca diagnosticele puse de anumiti medici erau fanteziste si nu se bazau pe observarea simptomelor, care pareau sa indice altceva. Atat familia, cat si Veronica Micle (foto jos) au fost tinuti departe de Eminescu si neinformati asupra starii acestuia.

Dupa ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), si avand in vedere ca la vremea respectiva nu exista un tratament concret impotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament soc pe baza de mercur. Tratamentul i se administra regulat, in ciuda faptului ca era cunoscuta inca de pe atunci toxicitatea acestei substante, chiar si in doze foarte mici. Insa pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depaseau cu mult limita permisa. De la prima “imbolnavire” pana la data decesului, viata lui Eminescu a insemnat un du-te vino intre casa si ospicii, dupa bunul plac al puternicilor zilei, in mana carora devenise doar o marioneta. Dupa singurul moment in care a reusit sa publice un alt articol denuntator intr-o gazeta, sub protectia anonimatului, avea sa fie depistat si ridicat, fara a mai fi eliberat. Unul dintre cei mai mari romani avea sa moara “in cea din urma mizerie”, dupa cum anunta sora sa, Harietta.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu noteaza: “Oricum ar fi, sfarsitul total nu parea iminent, caci el se nutrea bine, dormea si puterile se sustineau cu destula vigoare. Un accident insa de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat moartea” (Eminescu a fost lovit in cap cu o piatra de catre un pacient nebun, care se afla in curte). Si tot acesta noteaza dupa autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale”. In ciuda acestei recunoasteri, mitul fabricat s-a pastrat si s-a perpetuat.

Abia la reanalizarea recenta a autopsiei de catre doctoral Vladimir Belis, specialist in medicina legala, si a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decat simple fabulatii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia. Dupa un studiu care s-a intins pe parcursul catorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari in domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut dementa paralitica”. Creierul sau, in greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior la soare avea sa fie dovada falsitatii diagnosticului de sifilis, intrucat aceasta boala consuma materia cerebrala.

In acea trista zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea sa isi noteze in jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu in institutul de alienati al d-rului Sutzu, de o embolie”.