Tighina (pana in anul 1584)

Din cele mai vechi timpuri, in apropierea vadului de pe Nistru, langa actualul oras Tighina, au existat localitati populate de romani, iar anterior de stramosii lor. Taranii romani care traiau in vecinatatea vadului cumulau muncile agricole traditionale cu cele pescaresti. Din cand in cand, ei foloseau acest vad pentru a transporta de pe un mal pe altul oameni si marfuri. Aici au fost descoperite ramasite ale culturii geto-dace din secolele IV-III i.Hr. si daco-romane din secolele II-IV d.Hr. In secolele X-XI vadul era protejat de o fortareata a romanilor bastinasi, ale carei urme au fost gasite in apropierea satului Calfa.

In secolele XII-XIII cumanii ajungeau cu turmele pana in preajma trecatoarei pe care ei au numit-o Tighina. Aceasta denumire are mai multe semnificatii semantice, inclusiv cea de «trecere».

Traficul la vad s-a intensificat in secolul al XIV-lea, cand apare renumitul drum comercial moldovenesc ce lega Occidentul cu Orientul. Ajunsi in anii 40-60 ai aceluiasi secol la trecatoare, mongolo-tatarii au numit-o Tighina Ghecidi – «trecatoarea Tighinei» - nume care in documentele ulterioare apare in variante locale.

In apropierea trecerii de la Tighina incep a se afla strajeri subordonati domnului Moldovei. Drept marturie serveste privilegiul oferit de Alexandru cel Bun liovenilor in anul 1408: «Iar cine merge spre partile tataresti (va plati – n.n.) in Cetatea Alba o jumatate de rubla de argint, iar cine nu va merge la Cetatea Alba, va da la Tighina, ca si la Cetatea Alba, afara de plata trecatorii, iar la straja de fiecare car cate 12 grosi». Prin urmare, la Tighina se aflau nu numai vamesi, dar si diferite servicii, zeci de barcagii si oameni inarmati care asigurau trecerea peste rau a calatorilor si a averii lor. Calatorii plateau nu numai vama, ci si «plata trecatorii» si «la straja».

De la vadul Tighina porneau drumurile spre centrul Moldovei, gurile Dunarii, Cetatea Alba, Crimeea si alte localitati. Localnicii puneau la dispozitia calatorilor alimente, apa potabila, iar uneori, si carute cu surugii. Pentru pregatirea barcilor, carutelor, deservirea transportului era nevoie de lemnari, fierari, rotari si de alti specilisti mestesugari. Astfel, se infiripase in mic centru comercial. In secolul al XV-lea Tighina inca nu putea fi considerata oras, dar era cu mult mai mult decat o localitate rurala simpla, punct vamal ori «casla tatareasca» (dupa cum a afirmat gresit Gh. Astvataturov)[1].

La Tighina moldovenii percepeau in continuare vama, fapt mentionat in privilegiul dat de Stefan al II-lea liovenilor in 1434. Tot atunci polonezii incearca sa limiteze autoritatea Moldovei in stanga Nistrului, dorind sa ajunga la Marea Neagra.

In hrisovul lui Alexandru al II-lea din 24 februarie 1452, prin care se acorda manastirii Bistrita pescariile de la Botna si Nistru, este consemnat: «Pentru aceasta oricine va tine de la noi Tighinea, sa nu se amestece in aceste ezere intru nimic, nici vama sa nu ia din hotarul lor si nici pripas si altceva nimic». La Tighina se afla un reprezentant al domnitorului Moldovei, care percepea diferite impozite de la populatia unor sate din jurul Tighinei pentru vistieria tarii.

Situatia nu s-a modificat nici pe timpul urmatorului domnitor, Petru Aron, desi vama a fost trecuta provizoriu la Lapusna, iar la Tighina in continuare se percepeau bani pentru intretinerea strajii si a barcagiilor. Desi in acest document nu-i mentionata «plata trecatoarei», barcagiii locali (potrivit unei surse de mai tarziu) incasau si plata respectiva pentru trecerea calatorilor de pe un mal pe altul. Privilegiul din 1460 al lui Stefan cel Mare a restabilit plata vamii la Tighina (pastrand-o si pe cea de la Lapusna).

In 1475 sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Caffa genoveza din Crimeea. Tot atunci hanul Mengheli Ghirai a devenit vasal al sultanului. La momentul respectiv, otomanii si tatarii nu obtinusera in Moldova succese care le-ar fi permis sa rupa vreo bucata din teritoriul ei. Tatarii au fost infranti de moldoveni in 1470 (la Lipnic) si in 1476 (la Cetatea Alba), iar turcii in 1475 (la Vaslui). Sultanul a castigat batalia de la Valea Alba, dar, nereusind sa ocupe vreo cetate in Moldova, a fost nevoit sa se retraga peste Dunare, pierzand toate prazile.

Pentru a inlatura pericolul tatar, care in anii 80-90 ai secolului al XV-lea a crescut foarte mult, Stefan cel Mare a continuat sa intareasca sistemul de aparare pe Nistru. La finele aceluiasi secol, langa vechea localitate romaneasca Tighina, Stefan cel Mare a construit o mica fortareata din lemn si pamant. In urma sapaturilor arheologice efectuate, s-a constatat ca la hotarul secolelor XV si XVI, pe locul actualului oras s-a aflat o asezare moldoveneasca cu un sant de pamant.

Teritoriul unde se afla vadul Tighina constituia o prelungire a inaltimii din centrul Moldovei de astazi si celei din apropierea Nistrului, facand parte din zona de silvo-stepa. Asemenea zone intotdeauna au fost preferate de romani si stramosii lor geto-daci. (Vestigii ale culturii getice (secolele IV-III i.Hr.) au fost – la Calfa, Gura-Bacului; ale culturii moldovenesti – la Balabanesti, Tighina, etc.)

Cetatea si localitatea Tighina, care in secolul al XVII-lea a crestea tot mai mult, atragea atentia unor calatori straini. Calatorul sas din Transilvania, Georg van Reichersdorffer, care in 1527 si 1535 a vizitat Moldova, mai tarziu si-a editat notele sale de calatorie, iar pe harta anexata a desenat Tighina ca oras si cetate. Anume pentru ca localitatea era dezvoltata si ocupa o pozitie strategica deosebita, ea devenise obiectul pretentiilor turco-tatare.

In anul 1538 a avut loc un eveniment care a schimbat nu numai soarta Tighinei, ci si a intregii tari. Moldova a fost atacata de turci si tatari, iar polonezii au inceput asediul Hotinului. Pentru a evita lupta in cateva directii, Petru Rares, urmas destoinic al lui Stefan cel Mare, a decis sa-si bata inamicii pe rand. Mai intai el zdrobeste pe tatari la Stefanesti, iar polonezii, nereusind sa supuna intr-un timp scurt Hotinul, incheie cu moldovenii un armstitiu. Ramasesera otomanii care se apropiau de Suceava. Fiind tradat de boieri, Petru Rares se refugiaza in Transilvania. Cu asentimentul marilor boieri, Suleyman I intra in Suceava si acapareaza tezaurul bogat al Moldovei, fapt care a produs o impresie puternica asupra cronicarilor turci. I. Pecevi sustine ca otomanii au gasit «argint si aur de diferite feluri si cruci impodobite… sulite, sabii si cruciuliti batute in aur, evanghelii impodobite in aur… Aceste obiecte depaseau orice inchipuire si socoteala. Toate au fost retinute pentru tezaurul imparatesc».

Conform relatarilor cronicii moldo-polone, «tarul (sultanul – n.n.) turc, aflandu-se un timp scurt la Suceava, a revenit in Turcia… insa in prealabil a luat in stapanire un castel moldovenesc, Tighina». Autorul anonim al cronicii (terminata in 1566) a fost un martor al evenimentelor si nu putea sa greseasca. Mai mult, calatorul turc Evlia Celebi relata mai tarziu ca «hanul tatar l-a rugat pe sultanul Suleyman sa zideasca in acel loc o cetate si astfel, ca porunca imparatesca, a fost construit aceasta cetate». Acelasi cronicar sustine ca cetatea a fost construita de renumitul arhitect otoman Sinan-aga, fiul lui Abdul Menan-aga (1520-1588), care a participat la campania din 1538 ca inginer de poduri. In timpul evenimentului mentionat, localitatea a suferit din cauza incendiului. (Pe parcursul efectuarii sapaturilor arheologice a fost depistata o locuinta romaneasca incendiata. Probabil, trecerea localitatii si cetatii moldovenesti in mainile otomanilor nu s-a produs fara conflicte intre straini si bastinasi.)

Desi in 1538 otomanii n-au cucerit Moldova prin lupte, ci in urma tradarii savarsite de boierime, Suleyman incearca sa prezinte evenimentul mentionat ca o victorie militara. Prin aceasta sultanul face o incercare de a aplica «dreptul spadei» din jurisdictia otomano-musulmana pentru a justifica cesiunea teritoriala a Moldovei. Pe unul din peretii fortaretei el a poruncit sa fie atarnata o lespede de marmora pe care sa fie slavita victoria sa in Moldova. Din textul inscriptiei se poate deduce ca cetatea a fost construita in anul 945 musulman (care a durat din 30 mai 1538 pana la 18 mai 1539).

Evlia Celebi face o descriere succinta a fortaretii: «Cetatea aceasta are doua randuri de ziduri. Mai are inca o poarta de fier care se deschide spre miaza-zi… In aceasta despartitura a cetatii nu se afla alte constructii in afara de cele o suta de incaperi acoperite cu sindrila. Mai este o poarta de fier, inauntrul cetatii, care da spre fortificatia de jos, este mica si se deschide spre rasarit. Cetatea asta de jos se intinde pana la marginea Nistrului. Toate casele din cetate sunt indreptate cu fatada spre Nistru, fiind in total trei sute de incaperi… Toti ienicerii, gebegii si tunarii locuiesc aici. Aceasta este o cetate trecatoare, care constituie o cheie puternica a tarilor otomane».

In 1538-1539, intre cursul inferior al raului Bac si satul Palanca se aflau 35 sate romanesti cu circa 700 familii, care in urma campaniei lui Suleyman I in Moldova au nimerit in mainile otomanilor. La aceasta se mai adauga populatia romaneasca din circumscriptiile Chilia si Cetatea Alba, care tot a participat la construirea cetatii Tighina.

Participarea masiva a romanilor bastinasi la construirea cetatii de piatra a Tighinei si-a pus amprenta asupra aspectului ei. Unii cercetatori contemporani (spre exemplu, arhitectorul V. Voitehovski) au observat in arhitectonica cetatii elemente de arhitectura moldoveneasca. Sindrila de pe casele din cetate, mentionata de Evlia Celebi, de asemenea, este un material de constructie utilizat mai mult de romani.

Evlia Celebi sustine ca langa cetate a fost sapat un sant adanc: «Santul dinspre uscat este foarte adanc, insa pe malul Nistrului nu are sant, dar si in partea aceea se afla doua ziduri fortificate si trainice, separate unul de altul. Nu are decat doua porti, una se gaseste in partea de miazazi si se deschide spre oras, este o poarta de fier mare si rezistenta. Podul suspendat deasupra santului se ridica in fiecare seara, cu ajutorul unei macarale cu lanturi si se razima de poarta cetatii, devenind un fel de aparator al portii».

Marturiile calatorului turc sunt confirmate si pe cale arheologica. In afara de santul fortificatiei moldovenesti, a mai fost descoperit unul, care a aparut odata cu ridicarea cetatii de piatra. Acest edificiu, unul dintre cele mai pretioase monumente de istorie si cultura din tara, construit cu participarea masiva a romanilor bastinasi, a fost numit de turci Bender. In traducere din limba persana ar insemna «cetatea de la vad».

Dupa edificarea cetatii, Tighina devine un centru administrativ al teritoriului rupt de curand din Tara Moldovei. Conform inscriptiei de pe zidul cetatii, in urbe activa un cadiu, adica un judecator musulman cu anumite imputerniciri administrative in circumscriptia respectiva, numit kadiat. Primul kadiu al Tighinei a fost Hasan, numit bei, un caz extrem de rar (de obicei, kadiii erau nimiti efendi).

Un timp Tighina a fost centru de sangeac (judet) in frunte cu un sangeacbei. Firmanul lui Suleyman I din 19 mai 1552 contine informatii in aceasta privinta: «Cand s-a construit cetatea Tighina – in anul 945 al hegirei (mai 1538 – mai 1539), devenind sangeacuri de sine statatoare, Cetatea Alba si Tighina (…)».

Pentru un timp scurt sangeacului Tighina i s-a atribuit un vast teritoriu, care cuprindea o fasie lunga de pamant, incepand cu hotarul de nord al Cetatii Albe si pana la Orheiul Vechi. O parte din satele romanesti din acest teritoriu urmau sa plateasca o renta pentru intretinerea unitatii de sipahi numita alai. In fruntea unitatii se sipahi a sangeacului se afla un alaibei. In 1538 alaibeiul de Tighina scria starostelui de Rascov ca locuitorii din stanga Nistrului au atacat pe niste sipahi din subordinea sa.

In 1538, boierii moldoveni erau nemultumiti, considerand ca noul domn al Moldovei, Stefan Lacusta, a facut mari cedari teritoriale otomanilor. Conform opiniei lor, Stefan Lacusta a dat sultanului «Nistru tot». Dupa ce boierii l-au ucis pe Stefan Lacusta, ei l-au laes ca domn al tarii pe Alexandru Cornea. Detasamente inarmate din Moldova si Polonia au atacat Tighina, punand in alerta Constantinopolul.

Ingrijorat de tulburarile de la frontiera nordica a imperiului, sultanul a acceptat revenirea la tronul Moldovei a lui Petru Rares. Majorand tributul platit Imperiului, domnitorul a reintors Moldovei o parte din teritoriul rapit de otomani in 1538. Prin urmare, in componenta circumscriptiei Tighina ramase o zona nu prea mare, aflata cu prioritate intre cursurile inferioare ale raurilor Bac si Botna. Conform firmanului lui Selim al II-lea din 22 aprilie 1568, noile frontiere ale circusmcriptiei Tighina, stabilite ceva mai inainte de ceausul (ofiterul de transmisiuni) Feruh, inglobau circa 18 sate romanesti.

Dupa ce majoritatea pamanturilor, pe care in 1538 sultanul le-a luat de la Moldova, au fost in 1542 retrocedate tarii, o parte din otomani au inceput sa-si mane vitele pe pasunile din stanga Nistrului. In 1531 kadiul de la Cetatea Alba si alti functionari otomani mentionau ca locuitorii din Tighina, care pasteau oile lor in stanga Nistrului se confruntau cu pretentiile autoritatilor poloneze, care intentionau sa perceapa dari pentru utilizarea pasunilor.

In 1542 cadiatul Tighinei a intrat in componenta sangeacului Cetatea Alba. La 1 noiembrie 1563, din Tighina sangeacbeiul de Cetatea Alba, Chilia, Tighina si Oceakov trimise trimise o scrisoare a saltanului adresata regelui polon, in care sa facea o incercare de aplanare a conflictelor de la froniera dintre cele doua state.

In 1564, pe teritoriul din apropierea Nistrului si a gurii Dunarii, aflat sub autoritatea otomanilor, s-a creat situatie de conflict in legatura cu aparitia unui sat care era «cuib de rebeli». Suleyman I poruncea sangeacbeiului de Chilia, Cetatea Alba si Tighina sa puna capat atacurilor acestor rebeli pe teritoriul ramas sub autoritatea domnului Moldovei.

Ciocnirile armate au continuat si in anul urmator. La 8 mai 1565 Suleyman I ii comunica lui Alexandru Lapusneanu ca Hasan, sangeacbei de Cetatea Alba, a raportat la Istanbul despre atacurile unor raufacatori pe teritoriul Tighinei si cele invecinate, supuse otomanilor.

In conditiile acestor ciocniri dintre unitatile otomane guvernamentale si fortele antiotomane, sultanul restabileste sangeacul Tighina. In ultima decada a lunii martie 1566, intr-o scrisoare adresata lui Alexandru Lapusneanu, e menionat sangeacbeiul Tighinei care urma, in caz de necesitate, sa vina in ajutorul domnului Moldovei. La 7 aprilie 1566, Suleyman I i-a poruncit sangeacbeiului Tighinei sa nu satisfaca cerintele polonezilor referitoare la plata pentru utilizarea pamantului din stanga Nistrului.

Dupa construirea cetatii din piatra si instalarea in ea a garnizoanei otomane, Suleyman a codificat legile localitatii Tighina. Aceste practici legislative au fost incluse in codul lui Suleyman I. Asemenea legislatie era elaborata doar in cazul unor localitati importante, cum ar fi Chilia sau Cetatea Alba. Legislatia Tighinei a fost inclusa in regulamentul otoman din 1570 referitor la sangeacurile Cetatea Alba si Tighina.

Noul sultan Selim al II-lea este nevoit sa intretina o corespondenta intensa cu autoritatile de la Tighina si Cetatea Alba, cu domnul Moldovei si cu regele polon referitor la atacurile de frontiera. In mesiva sultanului din 5 martie 1567 se mentiona atacul tatarilor dobrogeni, cu stirea sangeacbeiului Tighinei, asupra Poloniei. La 22 martie 1568, sultanul trimite lui Haasan, sangeacbeiul Cetatii Albe, descrierea hotarului dintre sangeacul Tighina si teritoriul ramas sub autoritatea domnului Moldovei.

Dupa introducerea garnizoanei otomane la Tighina numarul locuitorilor ei s-a redus tot asa precum s-a intamplat, spre exemplu, la Chilia si Cetatea Alba. Cu toate acestea, in 1570 la Tighina erau peste 100 familii crestine complete, 6 vaduve cu gospodariile lor, 26 celibatari si 49 familii crestine «nomade» (care se ocupau in exclusivitate cu vitaritul). Aici mai locuiau negustori si mestesugari crestini. O localitate rurala din Moldova secolelor XV-XVI numara in medie circa 20 de familii. Prin urmare, cel putin cu cateva decenii inainte de 1538, Tighina avea o infatisare de localitate urbana.

Comunitatea musulmana a orasului era formata din ostasi ai garnizoanei locale. In 1570, aceasta numara ceva mai mult de 300 barbati apti de lupta. Desi ienicerilor din garnizoanele cetatilor otomane le era interzis sa se casatoreasca si sa profeseze ocupatii civile, in conditiile unui inceput de criza a Imperiului Otoman, o buna parte din acestia aveau familii si practicau ocupatii gospodaresti. In acel an, la Tighina figurau 75 capi de familie si 57 celebatari musulmani. La Tighina mai stationa o formatiune neregulata de infanteristi azapi, care apara localitatea de atacurile vaselor fluviale.

Concomitent, aici continuau sa activeze categorii de tarani romani cu indatoriri speciale, care se reduceau la deservirea trecerii peste Nistru. In limbajul autoritatilor otomane, barcagii au inceput sa fie numiti vozari, iar plata incasata de la cei deserviti – vozarye. Potrivit regulamentului din 1570, taxa pentru transportatre era perceputa da la proprietarii care-si duceau vitele la pasunat, pe cand stapanii vitelor utilizate la munca campului erau scutiti de vozarye. De aceste privilegii se bucurau atat musulmanii, cat si «infidelii», adica crestinii de origine romana. Informatia vine ca o marturie certa ca in a doua jumatate a secolului al XVI-lea populatia romana de pe malul drept al fluviului participa activ la valorificarea campiei din stanga Nistrului, fapt ce si-a gasit reflectare indirecta in legislatia timpului.

O alta categorie de slujitori de origine romana cu indatoriri speciale la Tighina o constituiau martolozii (din limba elena, armatolos - militian). Acestia indeplineau functii administrativ-politienesti pe langa organele administrativ locale, fiind antrenati si in relatille cu statele vecine. Doi dintre martolozii Tighinei sunt mentionati in firmanul sultanului Selim al II-lea din 24 martie 1568.

Unele documente expediate in statele vecine erau scrise in limba romana. Spre exemplu, in 1538, o astfel de scrisoare a fost expediata din Tighina starostelui de Rascov, care atunci se afla sub autoritatea regelui polonez. Adica, slujitorii de origine romana erau utilizati si la intocmirea de documente cu caracter diplomatic.

Bastinasii erau si in alte unitati neregulate. Regulamentul din 1570 contine informatii despre beslii crestini din localitate, care denota implicarea bastinasilor in diferite servicii cu caracter militar-administrativ. Neavand destule forte pentru a instaura la Tighina si in imprejurimile ei o dominatie sigura, otomanii au fost nevoiti sa apeleze la serviciul unor categorii de tarani si chiar a unor slujitori militari romani, pastrand astfel anumite institutii social-politice ale acestora.

Tighina era legata de alte localitati de la est de Carpati prin cai terestre si fluviale. Pe Nistru coborau vase fluviale venite din porturile ramase sub autoritatea domnului Moldovei, Polonia, Galitia, etc. Pe drumurile de tara se deplasau carutele. De pe un mal pe altul al Nistrului vozarii treceau oameni, carute si animale. Din teitoriul ramas sub jurisdcitia domnului Moldovei la Tighina se aduceau cu carutele cereale, faina, orz, mei, miere, unt, vase din lemn. Tot pe cale terestra se aduceau de la Cetatea Alba struguri, smochine uscate, orez, piei, postav si alte stofe, inclusiv de Trapezunt. Din Polonia se aducea postav. La Tighina majoritatea mestesugurilor erau legate de prelucrarea produselor agrare si deservirea populatiei.

In afara de oras, in circumscriptia Tighina mai intra si un numar important de sate. In 1570 in componenta Tighina se aflau 22 sate, in majoritate romanesti.

Existenta unei circumscriptii otomane militarizate pe teritoriul Moldovei provoca diferende teritoriale, urmate de ciocniri armate. Ele si-au gasit reflectare in actele puterii centrale din 1552, 1568, 1570, 1571, 1575, etc. Comportamentul abuziv al autoritatilor otomane fata de populatia bastinasa il gasim consemnat si in documentele oficiale otomane. In 1568 locuitorii orasului, prin intermediul kadiului local, inainteaza o plangere ca beiul a luat de la ei o suma mare de bani. Firmanul sultanului Suleyman I din 1560 contine informatii «ca niste banditi au transformat satul Varnita din apropierea Benderului intr-un cuib al lor. Acestia, facandu-si partasi din greci si moldoveni, locuitori ai satului, intreprind dese incursiuni (in Moldova – n.n.), taind vitele raialelor tributare, omorand oameni si pricinuind pagube».

Abuzurile comise de autoritatile otomane starneau nemultumirea bastinasilor, care deseori puneau mana pe arme. Unul dintre atacurile moldovenilor asupra Tighinei a avut loc in 1540. Astfel de atacuri, insa, erau destul de frecvente. Conform relatarilor lui Evlia Celebi, bogdanii (adica moldovenii) «cel putin o data pe saptamana … ataca aceasta cetatea».

Una din cele mai importante lupte pentru Tighina a fost cea de pe timpul lui Ion Voda cel Viteaz. Intentionand sa majoreze substantial tributul pe care-l cereau de la Moldova, otomanii au decis inlocuirea lui Ion Voda cu un pretendent mai loial fata de Istanbul. La chemarea lui Ion Voda armata condusa de el a zdrobit in cateva lupte pe otomani si sustinatorii lor. Apoi luptele s-au concentrat pe cursul inferior al Nistrului. Cronicarul Grigore Ureche relata: «Ion Voda vazand atata suparare dispre turcii, umplandu-se de manie, cu foc au arsu Tighina si Cetatea Alba si multa prada au facut si multi robi si plean au scos».

La 28 iulie 1574 marele vizir Mehmed scria lui G. Iazlovecki din Polonia: «Ion Voda … dadu-se navala asupra provinciei Tighinei, ucigand in camp» mai multi otomani. In ajutorul cetatii a venit o noua oaste otomana, care s-a ciocnit cu zaporojenii, aliatii lui Ion Voda, si «de sargu au trimis cazacii la Ion-Voda, de au cerut sa le trimita ajutoriu, ca sa dea razboiu acelor turci», scrie Grigore Ureche, «Si daca le-au trimis ajutoriul de la Ion-Voda, aproape au fostu cazacii sa piarza razboiul de multimea turcilor. Ci apoi moldovenii proapseti si odihniti, dandu razboiu vitejeste, pre lesne i-au spart».

Desi tentativa lui Ion Voda de a elibera Moldova de otomani a esuat, ea a dezvaluit mari lacune in sistemul de dominatie a Istanbulului in spatiul carpato-nistrean. De aceasta s-au folosit zaporojenii, care atacau si cetatile stapanite de otomani de pe teritoriul Moldovei, inclusiv Tighina. Pentru a contracara asemenea atacuri, in 1579 langa Tighina a fost construita o intaritura, fara indoiala prin munca taranilor romani. Nu este exclus ca ea a fost ridicata pe malul stang al Nistrului, vizavi de Tighina, unde astazi se afla satul Parcani, nume care in Moldova medievala desemna intaritura.

Tocmai din cauza ca noua cetate otomana a fost construita in stanga Nistrului, au urmat protestele polonezilor, iar mai tarziu si atacurile zaporojenilor. In iulie 1583, vreo opt-noua mii de zaporojeni sustinuti de doua mii de poloni au atacat Tighina, arzandu-i suburbiile. Conform relatarilor lui Possevino, diplomat papal, otomanii au inceput «sa repare Tighina» ruinata cu putin mai inainte de 5 000 de cazaci de la hotarele regatului Poloniei…». In urma acestor atacuri sufereau nu numai turcii, ci si moldovenii, chiar si cei din localitatile indepartate. Grigore Ureche relateaza ca in 1583 «au mai lovit cazacii din sus de Tighina, pre decindea de Nistru, niste sate ce se discalicase pre hotarul lesescu, turci ciutaci, moldoveni foarte multi, carii iesisa din tara…».

In pofida faptului ca tot mai des cazacii puneau la incercare trainicia sistemului de dominatie otomana la Nistru si gurile Dunarii, Istanbulul nu avea resurse umane suficiente pentru intarirea cetatilor din aceasta regiune. Intr-o descriere anonima se mentioneaza ca «la Chilia, Cetatea Alba si Tighina se afla 300 de sipahi, iar ceilalti turci nu ating cifra de 600, deoarece in Chilia si Akkerman cei mai multi locuitori sunt crestini, dar cetatea Bender a fost pradata si subminata de cazaci in 1583».

Din raportul solului austriac la Constantinopol, Byzing, din 3 aprilie 1584, aflam ca la 22 martie «au venit cativa moldoveni cu stirea ca voievodul Moldovei (Petru Schiopu – n.n.) a recladit din nou pe socoteala sa cetatea Tighina, pe care vara trecuta au distrus-o partial cazacii, si a inzestrat-o cu toate cele necesare in afara de armament. Turcii au intarit cetatea aducand o suta de tunuri mari si mici, trei sute de topoare si munitii».


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

[1] Gh. Astvataturov sustinea ca in secolul al XV-lea Tighina ar fi fost a casla tatareasca a beiului Tighin din neamul Sirinilor. In sprijinul acestei supozitii el aduce inscriptia urmatoare: «Acesta e mormantul lui Sirin», pe care, chipurile, in 1618 cronicarul turc I. Pecevi ar fi citit-o in stanga Nistrului. Trebuie de mentionat ca nu se stie precis cand a aparut aceasta inscriptie si nici cui i-a fost dedicata, dupa cum nu exista informatii despre decesul acestui Sirin. Ce legatura sa aiba aceasta inscriptie cu istoria vechii localitati romanesti de la Nistru?