Bat clopotele în poezia lui Liviu Damian

Auzisem de tanarul poet Liviu Damian, dar nu-l cunosteam personal, desi eram vecini cu satele - eu din Grinauti, el din Stramba, azi Corlateni, amandoua sate de pe malul Rautului. Iata cum am facut cunostinta. Eu eram atunci student in anul intai la Institutul Pedagogic. Aveam misiunea sa tin in vacanta o lectie in cateva sate din raionul Telenesti. M-am dus intai pe la parinti. Am facut repetitii intr-un sopron, am prins la curaj, apoi, zic eu, ia sa ma duc de proba sa vad ce va iesi in fata oamenilor. Am ales satul megies, Stramba. Am scris afise si le-am pus prin sat: ii chemam pe toti strambenii la club. Ca era toiul verii si oamenii nu-si vedeau capul de treburi - la asta nu m-am gandit.

In ziua si la ora stabilita numai iaca apar si eu vajnic in satul vecin. Cand acolo - in club un singur ascultator. Sedea infipt in scaun in mijlocul salii. Acela era Liviu Damian, elev in clasa a IX-a pe atunci. Si a venit nu atat sa asculte, cat sa-mi tina el mie o lectie, desi la tribuna ma aflam eu. A venit cu un teanc de carti, imi cerea socoteala pentru poezia saraca cu duhul pe care o scriau pe atunci poetii la Chisinau.

Cand s-a maturizat mai apoi, in odiosul regim totalitar, Liviu Damian a fost un luptator, a scris o poezie de trezire. Ea il scotea pe cititor din amortire, ii dadea forta si demnitate ca sa tina capul sus.

Pentru asemenea versuri, tiparite de Liviu Damian in 1971, puteai usor sa infunzi puscaria:

La malul marii vin ca sa ma bat

cu acel care pamantul mi-a furat

si mi-a ucis bucata mea de cer

si m-a-mbracat in larma si in fier.

O, cat de mult ne-ar fi trebuit Liviu Damian si astazi, si ieri, si alaltaieri, mai in scurt, in toti anii de cand a plecat dintre noi! Daca traia el, poate ca ar fi avut alt destin Frontul Popular. Sunt sigur ca Liviu Damian ar fi innobilat si viata de la Uniunea Scriitorilor, dar cate carti de talent ar mai fi scris! El, care la inceputul anilor ’80, cand abia incoltea restructurarea, a scris unul dintre cele mai inspirate poeme din literatura noastra „Cavaleria de Lapusna”. Aici as vrea sa intreb Ministerul Educatiei de ce a scos acest poem din programul scolar?!

Liviu Damian ardea continuu, nu numai la masa de scris. Si in cabinet, si la nunta, si la intalnire cu cititorii, si in avion - ramanea poet. Puteai sa-l trezesti la miezul noptii - imediat se aprindea si te mobiliza, avea forta de a hipnotiza.

Replica lui Liviu Damian era zdrobitoare. Odata s-au intalnit la Moscova cativa scriitori din Chisinau cu un grup de scriitori din Bucuresti. Alexandru Ivasiuc intreaba:

- Ma, voi, cei din Basarabia, de ce i-ati furat pe Eminescu si pe Creanga?

Bucov, Lupan cantareau vorba lui Ivasiuc: e in gluma, e in serios, iar Liviu Damian se apropie de el si-l intreaba:

- Si dumneata doresti sa ajungem la acele timpuri cand in Basarabia nu-i va mai intelege nimeni pe Eminescu si pe Creanga?!!

Cand era cazul, el avea curajul sa-si recunoasca greseala, curaj pe care nu-l prea au multi. I-am fost redactor la mai multe carti. Era placut sa lucrezi cu el - o intelepciune sclipitoare. Cand am redactat „Sunt verb”, i-am propus sa scoatem patru poezii din volum, erau inferioare fata de celelalte, un volum de altfel superb. Liviu ma asculta si zice:

- Poate ca mai lasi unele?

- Nu pot.

A doua zi vine iar la editura.

- Bre, suntem vecini cu satele, ne-am scaldat amandoi in Raut. Te rog sa lasi macar doua din ele. Iata acestea…

- Ei, daca insisti pana la atata, am zis eu si am cedat.

Iata ca apare cartea. Intra Liviu Damian cu pasi mari la editura si mi-o pune suparat pe masa.

- Rau ai facut ca m-ai ascultat si nu le-ai scos! Cele doua poezii imi strica cartea!

- Multumesc, tata, i-am raspuns. Mi-ai dat o lectie buna.

Asa ii placea lui - sa-i zici „tata”.

Cu o saptamana inainte de moarte, cand nu-l mai tineau picioarele, abia a ridicat capul, ca sa ne vada prin geamul spitalului. Eram cu Eleonora, sotia mea, si Grigore Vieru. Ne-a facut din mana si a adunat ultima putere, ca sa ne zambeasca senin, de parca ne imbarbata el pe noi:

- Tineti-va, fratilor!

Asa il vom tine minte pe Liviu. In cele mai grele imprejurari a ramas barbat, i-a ridicat pe altii si le-a fost faclier, totdeauna aflandu-se pe linia intai, in lupta pentru frumos, adevar si demnitate.

Mult s-ar bucura sa afle ca s-a intors acasa din lungul sau drum prin bulgari vitregi alfabetul latin, coboara de pe cruce rastignita noastra limba, a revenit la bastina tricolorul. S-ar intrista insa afland ca satele ne sunt pustii, iar frumosii nostri razesi, care erau mandria lui, au umplut lumea, ajungand slugile Rusiei si ale Europei.

De pe atatea drumuri s-a intors la odihna acasa, la Corlateni. De data aceasta nu se mai grabeste nicaieri. Tace si asculta cum cade roua din ochii celor dragi, cum freamata salcamul din pragul casei parintesti, cum murmura prietenul sau din copilarie - Rautul, pe care l-a scos in lume.

Cand si-a scris poezia, a durat o casa in care a incaput tot neamul.

De cativa ani, Liviu Damian tace, dar in urechi ne suna glasul lui ca un izvor datator de viata. A cazut ca un stejar secerat de furtuna. Prea crunt si nemilos acest fulger, care a lovit in unul dintre cei mai frumosi stejari ai nostri cu radacinile adanc implantate in solul pamantului strabun, in sufletul neamului nostru…

De cativa ani, Liviu Damian tace, dar clopotele bat in poezia sa: ne cheama sa tinem fruntea sus.

Spiridon Vangheli

PS: Iar eu sunt mândru că public acest articol, stând la câteva case de locul unde s-a născut și și-a petrecut o bună parte din viață Liviu Damian, un mare om, un mare patriot, un mare poet.