Prin voia întâmplării nu cu mulţi an după tristul 1949, când sa produs cel de al doilea mare val al represiunilor staliniste, comuniste, sovietice, am devenit vecini direcţi cu câţiva membri ai uneia din cele 187 de familii din raionul Călăraşi, care au fost supuse acestor violenţe abuzive şi încălcare a celor mai elemnatre drepturi umane. Văduva cu doi copii, doi băieţi, o femeie încă destul de voinică şi frumoasă , căreia bărbatul îi murise cu un an şi ceva în urmă, se măritase cu un văduv, vecin, din satul nostru .
Era de o vioicune şi hărnicie fără asemănare, în scurt timp gospodăria vecinului schimbându-se radical în bine. Şi ca două femei, mama şi cu nouvenita, mereu, în clipele de răgaz sau zile de sărbătoare stăteau mult de vorbă între ele, mai apoi mama spunându-ne şi nouă câte ceva despre ea şi familia ei. Era dintr-un sat vecin şi către 1949, cam la 20 de ani de la prima căsătorie îşi întemeiaseră cu soţul, ambiţios şi priceput la toate, după cum sublinia femeia, o gospodărie destul de bună pe timpurile celea. Munceau mult, dar aveau de toate la casă şi mulţi din vecinii lor, mai puţin norocoşi, găseau întotdeauna o bucată de pâine şi un pahar cu vin. Şi pe timpul foametei, care secera oamenii cu nemiluita, aceştia rupeau uneori de la gura copiilor lor dând căte o bucăţică de pâine sau mălai vecinilor scăpătaţi, uneori salvăndu-i de la moarte sigură. Soarta nu i-a prea alintat pe cei doi soţi în timp de 20 de ani de căsnicie, murindu-le una după alta două fete, iar în 1945, feciorul cel mai mare, care abia împlinise 16 ani dintr-o tragică confuzie a fost împuşcat mortal de nemţii care erau cantonaţi în acest sat.
Către vara lui 49, când avea să vină cea mai distrugătoare lovitură a sorţii, represiunea politică a lui Stalin şi aveau să fie lăsaţi pe drumuri, mai aveau doi copii, doi băieţi. În acea noapte , de 6 iulie femeia era singură cu copii acasă. Soţul plecase decuseară în satul vecin pentru a se tocmi cu morarul de acolo să macine ceva din puţinele cereale cu care se pricopsise în acel an. Incursiunea brutală a caghebiştilor şi activiştilor de partid, veniţi în zorii zilei să-i ia casa şi masa nu a prea speriat-o,căci era dintre cele tari de fire. A făcut ce a făcut şi a expediat cei doi copii, prin vecini, ea între timp şupurindu-se spre un ascunziş unde avea strânşi nişte bani. Apoi, în timp ce intruşii întocmeau actul de confiscare a averii, care printre altele fie spus nu a mai putut fi găsit nicăieri nici până azi,inclusiv în arhiva statului, ea s-a cerut de la santinela cu automatul la piept, postată în uşa casei, pentru nevoile persoanle, acesta permiţându-i să meargă după colţul casei. Atât i-a trebuit femeii - a rupt-o la fugă prin grădină, a sărit peste un pârâu, ce despărţea satul în două şi cât ai clipi din ochi sa- pierdut în pădurea deasă şi verde ce se apropia mult de casa lor. Santinela şi-a dat seama prea târziu că ceva nu e în regulă dar nu a mai putut face nimic decăt să tragă o rafală în gol prin tufişurile care i sau părut suspecte. La adăpostul pădurii femeia sa oprit şi fiindcă de pe ridicătură se vedea ograda şi casa ca în palmă a urmărit totul ce urmat. I-a văzut pe preşedintele sovietului sătesc, un ins care îi băgase în listele culacilor doar pentru că sau certat cumva la o petrecere, (şi mai spunea femeia că peste ceva timp după represiuni, probabil apăsat de remuşcări, căci mai procedase la fel şi cu alţi săteni, acesta sa sinucis împuşcându-se cu pistolul în cap), pe caghebiştii care au sigilat uşile şi au plecat, iar ceva mai tărziu spre groaza sa a văzut cum unii dintre vecini, printre care şi cei cărora cu doi ani în urmă le dăduse păinea ruptă de la gura copiilor săi, au spart sigiliile,lacătele şi au tăbărât asupra bunurilor. Au nimerit şi în beci, au băut şi mâncat pe săturate, iar când sau săturat şi sau îmbătat, au ieşit în ogradă şi se băteau cu dăraburi de brânză de oaie, pusă în putine pentru a fi păstrată pe iarnă, ca şi cu bulgării de zăpadă iarna.. Între timp, în alt loc, dar aproape în acelaşi mod şi soţul a scăpat fugind prin pădurea deasă de un militar trimis să-l întâmpine, venind din satul vecin şi să-l aducă acasă. Sau întălnit tot în pădure, peste vre-o două săptămâni, ambii fugari, goi, nedormiţi, nemâncaţi cu zilele.
Trei luni şi ceva a durat acest chin. Veneau cu mare frică pe la rude, în noapte adîncă, ca să se schimbe şi să ia ceva de ale gurii. Şi iar se întorceau în pădure. Timpul parcă se oprise în loc şi această stare părea să nu se mai termine. Spre toamnă însă lucrurile sau mai liniştit, campania de deportare a trecut şi autorităţile raionului, care au tăinuit centrului faptul că familia repsectivă nu a fost deportată, le-au dat de înţeles că pot ieşi la iveală. Era prag de iarnă în care patru suflete nu aveau unde se duce, căci casa şi masa le fusese luate. Sau pripăşit înt-un şopron al părnţilor şi numai ei ştiu cum au iernat. Toate acestea l-au marcat puternic pe soţ care sa îmbolnăvit şi nu şi-a mai revenit. Rămasă singură, cu doi copii, fără lucru, cu permanentele etichetări ale sătenilor de culac, femeia sa măritat în satul nostru devenindu-ne cum am zis vecină. Mama ne povestea că nu arareori, în timpul conversaţiilor, femeia izbucnea în bocete şi-i blestema pe cei care i-au distrus viaţa., adică pe comunişti şi i pe Stalin. Reabilitarea din 1989 nu a mai apucat-o, doar cei doi copii trăiesc şi azi, purtând în sufelt amarul dezmoştenirii şi viitorului distrus de către regimul totalitar comunist din chiar startul vieţii lor şi nedreptatea care-i urmăreşte şi azi. Căci aşa şi nu şi-au mai primit despăgubirea pentru averea părinţilor, confiscată în 49, deşi parcă demult ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. Mai mult ca atât, din pură întâmplare şi din curiozitate, zielele trecute răsfoiam unul din volumele „Cartea Memoriei" şi deschizându-o la localitatea respectivă am descoperit cu stupoare că familia vecinei mele nu figurează printre cei supuşi represiunilor. Ulterior am înţeles că aici sunt incluşi doar cei deportaţi în Siberia dar nu şi cei care cu riscul de rigoare au reuşit să evite acest epizod tragic. Deci, şi prin acest gest, familiei date, (şi câte poate mai sunt de acestea) i sa făcut încă o nedreptate, a câta la număr! Căci viaţa lor, deşi au rămas aici, nu a fost deloc mai bună ca a celor duşi în Siberia.
De la Călăraşi pentru Vocea Basarabiei, Tudor Josanu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: