România în marea bătălie pentru salvarea Basarabiei

„Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România.

Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica “imperialistă şi antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.
În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţările lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.
În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării şi s-a adoptat actul UNIRII.” ( Enciclopediaromaniei.ro)

În perioada celor 22 de ani cât Basarabia s-a aflat în componenţa României, ea a cunoascut o serie de reforme foarte benefice pentru dezvoltarea şi propăşirea ei:

« Reforma agrară

Predominarea proprietăţii moşiereşti şi ca urmare, lipsa de pământ a ţăranilor, necesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare şi a industriei cu materie primă au impus statului înfăptuirea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemei agrare. O măsură importantă a fost Reforma agrară.
În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical. Prin legea de reformă ţăranii urmau să primească loturi de pământ de 6-8 ha, mai mult decât în alte regiuni ale ţării. Au fost declarate expropriate proprietăţile care cuprindeau 80% din pământurile moşiereşti. Pentru realizarea reformei s-a creat un sistem de dirijare numit „Casa noastră”- instituţie de stat cu sediul la Chişinău, ce se ocupa cu organizarea şi administrarea lucrărilor de expropriere şi împroprietărire.
Reforma în Basarabia a avut anumite particularităţi. Au fost expropriate şi redistribuite pământurile moşiereşti ocupate de ţărani prin violenţă în urma revoluţiei ruse. Prin legea de reformă agrară erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basarabiei. Asemenea loturi primeau ţăranii din localităţile unde suprafaţa de teren necesară pentru împroprietărire era insuficientă.

Agricultura

Ca şi întreaga ţară în Basarabia agricultura avea un caracter pronunţat cerealier. În 1939 circa 87% din suprafaţa cultivată era ocupată de cereale. Faţă de perioada de până la unire a avut loc o creştere a suprafeţei însămânţate cu porumb, care era folosit în gospodăriile ţărăneşti atât pentru hrană, cât şi pentru furaj. Porumbul putea fi cultivat mai mulţi ani pe acelaşi ogor fără epuizarea solului, fiind şi mai rezistent la insecte, boli, secetă. Un loc important în economia ţinutului îl juca cultivarea viţei de vie. A continuat specializarea satelor, în special din valea Nistrului, în pomicultură. Basarabia producea circa un sfert din cantitatea de fructe şi struguri exportate din ţară. În publicaţiile timpului se menţiona: „O întindere impresionantă de zeci de kilometri a masivului de livezi cuprins între Nistru Viu şi albia Nistrului Mort… panoramă magnifică unică în ţară ce se desfăşoară în faţa ochilor pe culmea dealului din dreptul satelor Copanca, Chiţcani, Talmaz şi Hadjimus. Această suprafaţă de livezi era numită „California României”, pentru rolul ei în producerea şi aprovizionarea ţării cu fructe”. A fost încurajată creşterea culturilor tehnice-inului şi cânepei. Un rol important în economia ţinutului îl ocupa creşterea vitelor. De rând cu factorii naturali, la dezvoltarea agriculturii a contribuit mişcarea cooperatistă, care a atins în Basarabia forme mai avansate decât în alte regiuni ale ţării.

Industria

În Basarabia dezvoltarea industriei regiunii era orientată mai mult spre satisfacerea necesităţilor locale. În anul 1930 în provincie funcţionau 222 de întreprinderi. Cele mai importante centre industriale erau Chişinău şi Bălţi.
În anii 1920-1930 s-a păstrat specializarea ramurilor industriale, acestea fiind puse în serviciul agriculturii, prelucrând materii prime şi producând, în special mărfuri de consum de primă necesitate. Astfel, ramurile principale erau: industria morăritului, a spirtului, a zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a pielii şi a uneltelor agricole.

În Basarabia reţeaua limitată de căi ferate şi de drumuri nu corespundea necesităţilor comerţului intern şi extern. A fost adoptat un program, care prevedea construcţia drumurilor de legătură între Basarabia şi restul teritoriul ţării. În perioada 1918-1937 au fost construite 600 km de şosea naţională şi circa 200 km de şosele regionale. De rând cu transportul terestru un rol important îl avea transportul fluvial pe Dunăre, Nistru şi Prut.

Specificul dezvoltării culturale

Integrarea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român a avut multiple consecinţe pozitive în domeniul cultural şi ştiinţific. Este cunoscută unitatea culturală care exista cu mult timp înainte de 1918, unitate care n-a exclus anumite particularităţi de la o provincie la alta. Aceste particularităţi, ce nu-i alterau unitatea fundamentală, o îmbogăţeau şi îi imprimau un farmec aparte. Descătuşând energiile, Unirea din 1918 şi politica statului român au realizat – în pofida unor obstrucţii şi neîmpliniri – o solidizare a provinciilor şi participarea la viaţa culturală şi ştiinţifică a etnicilor români şi a minorităţilor naţionale, fără nici un fel de discriminare.
După 106 ani de rusificare şi deznaţionalizare forţată, populaţia Basarabiei a obţinut posibilitatea revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti, la conştientizarea apartenenţii sale etnice şi lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918 în Basarabia a fost considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”. În perioada dintre cele două războaie, cultura şi ştiinţa în Basarabia s-au dezvoltat atât în baza acţiunii de stat, precum şi a promovării activităţii diverselor asociaţii obşteşti, culturale şi a iniţiativei private.
În domeniul instruirii populaţiei s-a acţionat în primul rând în direcţia sporirii numărului şcolilor primare, a corpului profesoral şi a elevilor înscrişi în aceste instituţii. Prin introducerea în Basarabia a învăţământului primar obligatoriu, s-a reuşit deschiderea, practic, în fiecare sat a unei şcoli primare, în unele sate mai mari au fost deschise şcoli medii, iar fiecare centru judeţean avea câteva instituţii de învăţământ mediu general şi special. La finele perioadei interbelice, graţie acţiunii de stat în domeniul învăţământului primar, în Basarabia funcţionau 2.718 şcoli primare în care activau 7.518 învăţători, având un contingent de 346.747 elevi înscrişi. Doar în municipiul Chişinău funcţionau 44 şcoli primare, 3 gimnazii, 11 licee, 9 instituţii de învăţământ mediu de specialitate şi două facultăţi ale Universităţii din Iaşi.
O altă direcţie prioritară a acţiunii de stat în domeniul cultural a constituit-o dezvoltarea învăţământului mediu şi a celui de specialitate. În vederea pregătirii corpului didactic au fost înfiinţate două şcoli elementare de meserii şi 13 gimnazii şi licee industriale, faţă de cele 4 şcoli profesionale ce au funcţionat în Basarabia existau 17 licee de băeţi, 9 licee de fete şi 24 gimnazii şi şcoli medii.
Un rol important în progresul cultural şi ştiinţific al Basarabiei a aparţinut şcolii superioare – facultăţilor de Teologie şi Agronomie ale Universităţii din Iaşi, precum şi celor trei conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” şi „Municipal”, care au constituit adevărate aşe-zăminte de învăţământ superior. Solemnităţile prilejuite de inaugurarea la Chişinău a Facultăţii de Teologie au avut loc la 8 noiembrie 1926, iar deschiderea Facultăţii de Ştiinţe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România.
De rând cu instituţiile menţionate, în Basarabia interbelică a funcţionat şi un alt centru important de cultură – Universitatea populară din Chişinău, înfiinţată la 18 februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a. Instituţia dată a fost considerată, pe bună dreptate, cea de-a cincea universitate de acest fel a României după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, în cadrul ei organizându-se numeroase cursuri pentru masele largi ale populaţiei, cu participarea unor astfel de personalităţi precum S. Cujbă, Şt. Ciobanu etc. De asemenea, cu concursul profesorului de la Universitatea din Cluj, Onisifor Ghibu, în Basarabia interbelică a fost întemeiată asociaţia culturală „Astra”, care a urmărit, pe întreg parcursul existenţei sale, „cunoaşterea amănunţită a Basarabiei, cu toate laturile şi nevoile ei de toate categoriile”.
În aceeaşi ani, în Basarabia se atestă o febrilă activitate cultural-artistică, apar în limba română o serie de ziare, cărţi literare şi ştiinţifice, se ţin conferinţe, se joacă piese de teatru, se dau concerte. Au luat fiinţă numeroase formaţiuni coral-artistice precum: Societatea „Doina” condu-să de preotul Gheorghiu-Sulima, corul C.F.R. dirijat de Mihai Stegaru, corul Liceului Eparhial, dirijat de compozitorul Al. Cristea , corul Catedralei, condus de preotul Berezovschi etc. În 1921 sculptorul Al. Plămădeală creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia. La Chişinău de asemenea Societatea Filarmonică, iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi, Institutul Social Român din Basarabia sub îndrumarea lui Pan Halippa, teatrul „Naţional”, cu sediul în fosta clădire a nobilimii basarabene.
Un important eveniment artistic şi cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit înfiinţarea, la 14 decembrie 1939, a Societăţii scriitorilor din Basarabia, având în calitate de preşedinte pe Pan Halippa.în această societate au fost înscrişi 35 membri oficiali, având grupuri literare în toate judeţele Basarabiei, inclusiv la Bucureşti şi la Iaşi.
Un rol important în promovarea culturii naţionale a aparţinut presei, periodicelor. O analiză statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de ziare, dintre care 24 româneşti şi 34 ruseşti.
În perioada interbelică, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante în toate domeniile – literatură, arte, presă, învăţământ, ştiinţă. Indicatorul sintetic al tuturor acestor realizări l-a constituit, pe de o parte, sporirea gradului de culturalizare a maselor largi ale populaţiei, iar pe de alta – apariţia unei veritabile elite intelectuale basarabene, care va juca ulterior un rol extrem de important În declanşarea procesului de renaştere şi de eliberare naţională de la finele anilor 1980.
Cei 22 de ani în componenţa României au fost ani de aur pentru Basarabia care a cunoscut o dezvoltare şi un progres dinamic punând-o la adăpost faţă de Imperiul Răului care se considera pe atunci Rusia ţaristă, inclusiv ulterior URSS. Basarabenii au fost salvaţi de deportări şi jafuri.
Conform lui NICOLAE DRAGUSIN în UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA « Inca si astazi receptarea actului unirii Basarabiei (la fel ca si al celorlalte provincii in decursul anului mirabil 1918) se face sub semnul inevitabilului sau al conjuncturii prielnice (”habent sua fata”), lucru explicabil intr-o anumita masura. In perioada interbelica cand, cu exceptia Iugoslaviei, Romania se afla inconjurata numai de state revizioniste, nemultumite de rezultatul negocierilor tratatelor de pace de la Versailles (Ungaria, Uniunea Sovietica, Bulgaria), destinul inevitabil al istoriei in care natiunile au un spirit si suflet al lor trecea drept ultim argument pentru legitimitatea si sacralizarea Marii Uniri atunci cand tratatele si intelegerile internationale isi aratau limitele. Dupa 1989, acelasi argument a fost invocat, cu deosebirea ca de data aceasta nu pentru a apara o realizare, ci pentru a scuza o neimplinire. S-a spus ca imprejurarile nu au ingaduit repetarea unirii. In fata unei astfel de motivatii, istoria recenta ne ofera, din punctul meu de vedere, doua lectii. In primul rand, conditiile din 1917 – 1918 sunt, cel putin in aparenta, similare cu cele din 1990 – 1991: se destramau doua state, tinutul moldovenesc capata autonomie si ulterior independenta, structura etnica avea aproximativ aceleasi proportii. In al doilea rand, ceea ce a lipsit ultimei perioade a fost prezenta unor elite politice care sa simta spiritul timpului si sa actioneze in consecinta. Acestea nu s-au facut simtite nici la est de Prut, si, mai grav, nici la vest. De o parte, greseala de fond a elitelor basarabene a constat in vointa de unire cu Romania a intregii Moldove care asa cum a fost construita de sovietici cuprindea nu doar Basarabia, ci si Transnistria, provincie care cu exceptia administratiei Antonescu nu a facut niciodata parte din Romania si care a fost o creatie artificiala a lui Stalin pentru a tine sub tensiune statul roman, lucru care in mod evident a determinat reactia etnicilor minoritari. De partea cealalta, atitudinea publica a politicienilor romani de orientare in special neo-comunista (Ion Iliescu) a exprimat o combinatie de neputinta (sau, mai degraba, obedienta fata de “contractul” cu Kremlinul) si discurs patrimonial. Daca posibilitatea unui “contract” cu Kremlinul a stat la baza existentei lor ca politicieni cu responsabilitatea deciziei (in completarea legitimitatii populare castigate la primele alegeri de dupa revolutie) dupa cum sustin unii istorici, discursul patrimonial poate fi privit drept una din mostenirile perioadei interbelice cand elitele politice locale au fost cu greu integrate in mecanismul deciziei de la Bucuresti, iar Basarabia era perceputa ca prima provincie de care Romania se putea dispensa in caz de necesitate istorica. Asta nu inseamna insa ca Basarabia nu era importanta. Dimpotriva, in anii cat a facut parte din Romania a cunoscut cea mai mare crestere economica, iar romanii–basarabeni s-au bucurat de libertate si prosperitate economica, lucru recunoscut de majoritatea istoricilor (de exemplu, van Meurs, Dima).
Contrar discursului traditional, asadar, unirea din 1918 se vede astazi ca fruct al abilitatii si clarviziunii elitelor politice care au stiut sa aduca in favoarea destinului colectiv al romanilor imprejurari istorice tulburi facandu-le, in cele din urma, sa para favorabile. Aceasta ar fi lectia unirii Basarabiei cu Romania si de aici concluzia actuala pe care oricine isi propune sa inteleaga prezentul trebuie sa o aiba in vedere. »
Iată că şi în zilele noastre conform săptămânalului german DER SPIEGEL, “Reunificarea Germaniei de la începutul anilor ’90 este un subiect din ce în ce mai prezent în spaţiul public moldovenesc. Prezentată ca o ţară cu o puternică filiaţie românească, în care 800.000 de cetăţeni din cei aproape 3.5 milioane au solicitat deja cetăţenia română, Moldova poate apela la modelul Berlinului, cu atât mai mult cu cât oficialii europeni nu s-ar opune unei eventuale reunificări decise pe linia Chişinău-Bucureşti, susţine săptămânalul german. Partidul cel mai interesat în a menţine « independenţa » Moldovei este cel comunist, aflat la putere în ultimii opt ani. Popularitatea sa se explică prin continua promovare a “visului socialist”, cu efecte reperabile în era sovietică, când cea mai săracă regiune a Europei a cunoscut un boom semnificativ. Totuşi, chiar şi comuniştii au adoptat în ultima vreme o poziţie pro-europeană, sub presiunea tot mai mare a populaţiei”
Acum în 2010 când « România, membru NATO şi UE începe pe data de 9 iulie o dată cu deschiderea celor două noi consulate din Basarabia, o nouă etapă în politica sa externă. - după părerea SABINEI FATI de la Romania liberă în BASARABIA, SOLUŢIA GERMANĂ. - Consulatele de la Bălţi şi Cahul marchează în mod direct interesul Bucureştiului de a acorda într-un ritm mai alert paşapoarte româneşti cetăţenilor moldoveni care preferă spaţiul european influenţei ruseşti. Moscova se teme, aşa cum scria nu demult Nezavisimaia Gazeta, că în acest fel Republica Moldova va intra în UE „pe uşa din spate”, în vreme ce Duma de Stat a Federaţiei Ruse a cons tatat cu amărăciune, la 15 ani de la înfii ţarea Comunităţii Statelor Independente (CSI), că „influen ţa Rusiei în statele limitrofe s-a redus semnificativ” şi că „vacuumul informaţional a fost umplut de resursele altor ţări”.
Pentru prima dată în ultimii 60 de ani, România are o strategie oficială clară faţă de spaţiul dintre Prut şi Nistru atunci când declară în Strategia Naţională de Apărare că „prin aderarea Republicii Moldova la spaţiul comun european vor putea fi eliminate ultimele bariere care au separat o naţiune” şi că tru pele ruse staţionate în Transnis tria „sunt o ameninţare” la adresa ţării. România a dat publicităţii Strategia Naţională de Apărare imediat după ce Germania i-a cerut Rusiei să-şi retragă militarii şi armamentul din regiunea transnistreană.
România încearcă să urmeze în această zonă tactica nemţilor, dublându-şi interesele politice cu politeţuri pragmatice faţă de Moscova. Ministrul Economiei, Adriean Videanu, a declarat luna trecută, într-un interviu pentru România Liberă, că „prezenţa investitorilor ruşi în sectoarele strategice este foarte importantă”, că România este interesată să participe la conducta South Stream proiectată de Moscova pentru a duce gaz rusesc în Occident, sugerând în acelaşi timp că priveşte cu simpatie interesul investitorilor ruşi pentru noua centrală nucleară pe care vrea să o construiască România. Între timp, compania rusă Lukoil, în parteneriat cu americanii de la Vanco International, a primit dreptul de a explora două dintre perimetrele maritime câştigate de România la Haga în procesul cu Ucraina, iar şeful Gazprom, Alexei Miller, a amintit luna trecută că România i-a propus Rusiei o cooperare mai largă în domeniul energetic.
România îşi circumscrie mizele pe termen lung legate de Basarabia deschizând paranteze economice interesante pentru Rusia. În acest fel, consideraţiile curajoase din Strategia Naţională de Apărare prin care România atrage atenţia că „se va implica activ” în demilitarizarea Transnistriei au fost atenuate nu doar de Germania, ci şi de planificata deschidere a porţilor către investitorii ruşi. Încă din 2003 guvernul de la Moscova încearcă să obţină undă verde pentru investiţii, dar lucrurile au fost mereu amânate, nu atât de frica mafiei ruseşti, care ar putea intra aici o dată cu marii oligarhi, ci mai degrabă din cauza prejudecăţilor istorice.
După îmbrăţişările succesive de care a avut parte Moscova din partea Washingtonului, Parisului, Berlinului, oficialii români şi-au dat seama că necesităţile istorice pot fi regândite într-o nouă paradigmă în care victimele nu rămân veşnic victime, iar marile puteri îşi pot schimba zonele de influenţă, amicii sau adversarii. Marko Papic de la Stratford nu este convins că Rusia ar vrea să scoată Basarabia de sub umbrela ei protectoare, dar analizează pentru Europa Liberă şi cealaltă variantă: „Negocierea Moldovei fără Transnistria în schimbul investiţiilor şi al transferului de know-how occidental în Rusia ar putea fi o idee asupra căreia Moscova să reflecteze”, după declaraţia Germaniei. Această soluţie ar fi ideală pentru România, dar deocamdată nimeni nu şi-o poate asuma în mod oficial, mai cu seamă că Partidul Comuniştilor nu şi-a jucat încă ultima carte la Chişinău. Folosind tactica nemţească, liderii politici de la Bucureşti i-ar putea totuşi ajuta pe comunişti să iasă din scenă.”

România, astăzi, în 2010, la fel ca şi în 1918, a început marea bătălie pentru salvarea Basarabiei asediată de bolşevici de la un dezastru naţional fără precedent, pentru europenizarea Basarabiei, pentru pământurile istorice româneşti. Astăzi ca şi în 1918 Patria-mamă vine în ajutorul românilor basarabeni, acordându-le dreptul istoric de a fi cetăţeni români, de a fi români liberi.
Eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia Rusiei imperialiste trebuie să fie opera tuturor românilor, românilor de pretutindeni.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !