Din cele mai vechi timpuri la Dunarea de Jos existau asezari de familii de romani, care imbinau munca de agricultor cu cea de pescar. O astfel de localitate era Reni. Numele deriva din latinescul «arena» (nisip).
In ultimul sfert al secolului al XIV-lea, autoritatea domnului Moldovei se raspandeste pana la mare, creandu-se astfel conditii propice pentru integrarea localitatilor de la Dunarea de Jos in spatiul romanesc. In secolul urmator insa Moldova este tot mai mult amenintata de otomani, care incepand cu anul 1417 se intaresc la gurile Dunarii.
In ianuarie 1475, o armata in frunte cu Suleyman-pasa, beilerbeiul Rumeliei, trece Dunarea si pusteieste o buna parte a Tarii de Jos, dar sufera o infrangere categorica la Vaslui. In anul urmator, fortele principale ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Mehmed al II-lea, calca din nou pamantul Moldovei. Are loc cunoscuta batalie de la Valea Alba, urmata peste un timp, de retragerea ostirilor. Relatand despre campania din 1476, cronicarul turc Hiusein mentioneaza ca timp de doua luni armata a ruinat teritoriul Moldovei, luand o bogata prada.
In vara lui 1484, fortele principale ale Imperiului Otoman in frunte cu sultanul Baiazid al II-lea trec Dunarea cu scopul de a cuceri Chilia si Cetatea Alba. Baiazid ocupa cele doua cetati, iar dupa o incercare nereusita a marelui domnitor al Moldovei de a recuceri Cetatea Alba, potrivit relatarilor lui Mehmed Nesti, «sultanul i-a poruncit … lui Ali-bei, beilerbeiul de Rumelia, sa mearga la acel ghiaur sa-i devasteze (tara – n.n.) in asa masura, incat sa nu ramana urma de veselie»[1].
Dupa pierderea Chiliei si Cetatii Albe a sporit importanta unor localitati vecine, ramase sub autoritatea domnului Moldovei. Printre acestea, Cioburciului si Reniului le reveneau unele functii administrative, militare si economice detinute anterior de orasele pierdute.
O parte a produselor alimentare din Moldova, duse mai intai la Chilia, iau apoi dupa 1486 calea Renilor, iar de la Dunare sunt transportate spre porturile Marii Negre, iar uneori, dupa cum reiese din documente, si Marea Mediterana. Reniul era vizitat si de negustorii de peste hotare, inclusiv din Polonia. Pe timpul primei domnii a lui Petru Rares, Reniul capata un aspect urban. Il gasim figurand ca atare pe harta calatorului sas din Transilvania G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova in anii 1527 si 1535.
La Reni se facea comert intens (spre exemplu, negustorii din Camenita si din alte parti aveau relatii stabile cu orasul, iar peceperea vamei aici era bine pusa la punct). Prin intermediul Reniului se facea comert cu organele de stat otomane. La 8 octombrie la Reni (numit de otomani Tomarova – n.n.) era o cantitatea indestulatoare de grau pentru oastea trimisa la Kaffa. Insa, acest «comert», cu preturi fixate in prealabil, era mai putin convenabil. (In conditiile cand in Europa de Apus se producea «revolutia preturilor» (ridicarea lor de 2,5 ori) o asemenea politica aducea mari prejudicii producatorului roman.)
Despre produsele ieftine de la Reni si legaturile acestuia cu strainatatea au scris calatorul englez John Newberie si alti calatori starini. O ampla descriere ne-a lasat englezul, care a vizitat Moldova in aprilie 1582, mentionand ca: «In ziua 25-a, cand am sosit la Tomarova, aici se afla un vas de la Constantinopol… In acest Tomarova sunt unii negustori din Hios»[2] (din Marea Egee – n.n.).
Reniul suporta incursiunile nogailor nomazi. In 1560 si 1568, cetele acestora au patruns in Moldova, incercand sa ocupe stepa din apropierea Marii Negre, care s-a numit ulterior stepa Bugeacului. Ei atacau localitati romanesti din apropiere, cauzand mari pagube populatiei locale. Calatorul englez John Newberie mentiona ca «in vremurile trecute (localitatea Reni – n.n.) a fost un oras frumos, dar tatarii l-au pustiit in cateva randuri, ducand cu ei numai odata 50 de insi din (oras – n.n.) si din tinuturile invecinate»[3].
Dupa ce a devenit oras, Reniului i-au fost subordonate satele din jur, care apartineau domeniului domnitorului. Treptat insa o parte din acestea au fost transmise feudalilor laici si manastirilor, inclusiv unora de peste hotare. Spre exemplu, la 10 aprilie 1593, Aron Tiranul daruia manastirii din muntele Sinai satul Giurgiulesti in tinutul Tigheciului, care «mai inainte a fost drept domnesc si ascultator de orasul nostru Reni»[4].
Autoritatile centrale si locale se confruntau cu tentativele unor demnitari otomani de a jefui populatia romaneasca din localitatile de margine. Firmanul sultanului Ahmed I din luna aprilie 1609 mentiona ca oamenii nazarului de la Isaccea au manat (mai exact, au furat – n.n.) oile si vitele de la Reni si au incendiat localitatea numita Satul Nou din curcumscriptia aceluiasi oras.
Dupa campania nereusita a otomanilor de la Hotin contra Poloniei (1621), sultanul Osman al II-lea a construit la Isaccea o moschee, iar pentru intretinerea institutiilor religioase din jurul ei a format un vacuf (fundatie musulmana autonoma fata de stat) cu venituri adunate de la Reni si unele sate vecine, rupte din trupul Tarii Moldovei. Miron Costin nota cu amaraciune: «si de atuncea sintu luate si Renii cu cateva sate de soltane Osmanu»[5].
Nu-i exclus ca, dupa ocuparea Reniului si a satelor din imprejurimi, o parte din negustorii de aici sa se fi mutat cu traiul in alte parti ale Moldovei, in primul rand, la Galati. O alta parte au ramas pe loc, deoarece calatorii straini de origine crestina in continuare numeau Renii oras.
In registrul fiscal din 25 iulie 1645 sunt enumerate localitatile (in document toate trec drept sate) romanesti supuse Isaccei, intre care si Tomarova (Reni). Supus Isaccei, dar fara populatie musulmana si institutii otomane, Reniul era caracterizat de unii calatori turci ca o localitate rurala. Evlia Celebi, care a vizitat licalitatea pe la mijlocul sec. al XVII-lea, relateaza ca in circumscriptia Isaccei «cea mai mare comuna este satul Tomarova. Mai inainte acest tinut era stapanit de Moldova. Beiul Moldovei i-a daruit sultanului Osman (de fapt, turcii l-au luat cu forta – n.n.) … si a fost alipit la cazaua Isaccea». Calatorul turc mentioneaza totusi unele aspecte urbane ale localitatii: «Fiind infloritor si productiv, oraselul are cateva pravalii». Evlia Celebi era incantat de viile si gradinile din circumscriptie: «Pana… la Reni pamantul Isaccei este acoperit… cu gradini si vii, cu bostanarii infloritoare»[6].
O alta apreciere fac calatorii de origine europeana, care plaseaza localitatea printre oresele Moldovei ocupate de otomani, precum o face misionarul Bandini la 1646: «Alte orase si cetati le stapaneste Turcul: Renii, Ismailul, Chilia…»[7]. Paul de Alep mentiona: «Am plecat din Galati in dimineata de miercuri 13 a lunii octombrie (1656 – n.n.) si am trecut prin Tomarova care este orasul pe care grecii (adica romanii – n.n.) il numesc Reni»[8].
Atitudinea autoritatilor ototmane fata de Reni tradeaza o politica speciala a Portii fata de localitatile romanesti din stanga Dunarii. Inca la lucrarile de delimitare a frontierei moldo-otomane din 1486, demnitarul otoman incerca sa subordoneze Chilia Isaccei, ca localitate de pe malul drept al Dunarii integrata in Imperiul Otoman. O asemenea politica urmarea sa impuna Reniului statutul de localitate rurala.
O anumita perioada de timp dupa ocuparea de catre otomani, preotii ortodocsi din localitate continua sa se afle in subordinea Mitropoliei Moldovei. In urma dispozitiei patriarhului Constantinopolului Dionisie, din septembrie 1664, parohiile de la Reni au fost subordonate motropolitului de Proilava (Braila).
Formarea noii mitropolii insa nu a contribuit la schimbarea situatiei deplorabile a lacasurilor sfinte din localitatile ocupate de otomani. Aceasta era conditionata, in primul rand, de politica de descriminare religioasa a Portii fata de reprezentantii confesiunilor nemusulmane. Astfel, era interzisa construirea de noi edificii de cult nemusulman. Chiar si reparatia unei biserici se efectua doar cu permisiunea demnitarilor otomani de la Constantinopol. Lacasurile sfinte capatau cu timpul un aspect jalnic. Drept exemplu pot servi insemnarile unui calugar italian, care, vizitand in 1672 Moldova, vede «Renii unde ajunge in 4 ceasuri pe o luntre … (si observa ca localitatea – n.n.) are biserici sarace si ruinate»[9].
La 1672, incep razboaiele intre Imperiul Otoman si Polonia, care, cu anumite intreruperi, tin pana la finele secolului. Pentru aprovizionarea armatei otomane erau antrenati si locuitorii circumscriptiei Isaccea, inclusiv cei din Reni. In vara lui 1672, sulatanul Mehmed al IV-lea poruncea sa fie adunate la cazaua Isaccea 200 care de orz.
Din cauza ca in timpul razboaielor unii domnitori treceau de partea inamicilor Portii (spre exemplu, Stefan Petreceicu), comportamentul otomanilor in teritoiu devenea mai dur. La aceasta se adaugau si desele incursiuni ale tatarilor si polonezilor.
Dar in unele perioade situatia gospodariilor de la Dunare, supuse direct administratiei otomane, era mai usoara decat a celor din tara. Faptul reiese din insemnarile calatorului polonez Rzevuski, care traversand, in 1677, Moldova ne prezinta urmatoarele amanunte: «4. Iulie. Am trecut Prutul pe doua poduri intre trestii… Dupa trecerea raului ne-am oprit in satul Troian, care are cateva sute de case (exagerat – n.n.). 5 iulie. La ceasul pranzului am sosit la Greceni, un sat turcesc in care locuiesc moldoveni, turci si tatari impreuna. Acolo ne-am luat ramas-bun de la pristavii moldoveni. (Satele – n.n.) sub turci intre Prut si Dunare sunt mai bine asezate, precum de pilda Vulcanesti, prin care am trecut azi, la 4 ceasuri de Isaccea. Casele sunt de valatuci, acoperite cu paie cu colturi rotunjite, foarte joase, cladite din impletituri lipite cu lut. Dar populatia e deasa si are turme bogate»[10]. (De aici se vede ca populatia din localitati vechi romanesti continua sa-si dureze locuinte conform traditiilor stramosesti.)
Desi Rzevuski relateaza despre prezenta turcilor si tatarilor in unele localitati din jurul Reniului, numarul acestora era limitat. Faptul reiese si din firmanul sultanului Baiazid al II-lea (22-31 martie 1690), potrivit caruia circumscriptia Isaccea era datoare sa mobilizeze doar 10 osteni (turci).
Uneori in Reni se asezau cu traiul tarani romani din Dobrogea. Insa, Poarta promova o politica diferentiata fata de migratie. Din Balcani se puteau muta liber cu traiul in stanga Dunarii doar turcii. Contribuabilli romani din Dobrogea erau reintorsi la bastina pentru plata impozitelor si prestarea serviciilor in folosul statului otoman la locul de trai.
Spre finele sec. al XVII-lea, in urma taraganarii razboiului Inperiului Otoman cu «Liga Sfanta», formata din Polonia, Austrua si alte state europene, se agraveaza si situatia populatiei satelor romanesti de la Dunare. Localnicii sunt storsi de bunuri si jefuiti nu numai de catre autoritatile otomane si armatele turcesti in trecere, ci si de unii negustori, ceea ce provoaca nemultumiri. Sultanul Ahmed I mentiona in luna mai 1690, ca un oarecare Mavrodi «a venit pe calea negotului si s-a asezat in localitatea Tomarova (Reni – n.n.) … (si) a cauzat razvratirea taranilor, datorita faptului ca, pentru a-i oprima, a dat saracilor cate ceva sa-i bucure, storcandu-le (in schimb) atatea si atatea lucruri. Astfel, el nu a incetat sa faca oprimari si salnicii». Ingrijorat de izbucnirea unor tulburari, sultanul porunceste autoritailor locale sa ia masuri de rigoare pentru a potoli spiritele.
Un timp localitatea a avut organe administrative locale, formate in exclusivitate de romani. Spre finele sec. al XVII-lea, in legatura cu razboaiele turco-poloneze, Poarta construieste in jurul orasului un val de pamant, iar o parte din barbatii din localitate sunt obligati sa puna in caz de necesitate mana pe arme pentru a o apara de dusmani. D. Cantemir relateaza: «Renii… se chema odinioara la moldoveni, iara la turci, Tomarova, iaste o cetate langa Dunare… si desi sta supt stapanire turceasca, insa nu iaste intru dansa nici un turc, ci ostasii ei sunt toti hristiani moldoveni, al caror besli-agasa iaste asemenea supus credintei hristianesti»[11].
La putin timp dupa construirea acestei intarituri Poarta a instalat aici o mica garnizoana din turci si intretinuta din impozitele luate de la taranii romani din localitatile din jurul Renilor pentru vacuful Isaccea. Cheltuielile pentru intretinerea «ostenilor noii cetati» de la Reni sunt mentionate intr-un raport contabil al vacufului pentru lunile martie-aprilie 1692.
Populatia romaneasca locala, iar alteori si locuitorii turci sufera de navalirea nogailor, care patrund periodic in zona. In vara lui 1699, sultanul Mustafa al II-lea mentiona: «Mai inainte de aceasta nogaii au venit si s-au asezat in satele numite Tomarova si Cercelus si Barta si Enichioi (Satul Mare) si Cartal si Branza si Baius si Chirecul si Deniz-aga si Hendek Derbend… Datorita impilarilor si incalcarilor raiaua … s-a imprastiat…».
In aceeasi perioada sunt mentionati la Reni ienicerii (care aveau odinioara faima de buni ostasi) si un jude musulman numit kadiu. Trecand prin Moldova in 1701, staretul Leontie relata: «Ne-am oprit la oras moldovenesc numit Tomarova (Reni – n.n.). Traiau acolo si multi turci»[12].
Acelasi Leontie consemneaza: «Aici reisul (capitanul vasului, care se indrepta spre Constantinopol – n.n.) a incarcat corabia cu grau»[13]. Calatorii sunt surprinsi de preturile joase din localitate: «Vinul este aici cate un ban ocaua si painea este ieftina»[14]. Asemenea preturi mici ii favorizau pe cumparatorii straini, in primul rand, pe negustorii din Constantinopol, care aprovizionau capitala otomana cu paine crescuta de producatorul roman si produse alimentare la preturi fixate de catre aparatul de stat otoman la un nivel derizoriu. In ce priveste pe producatorul roman de la Dunare, acesta suporta unele pierderi in urma unui atare comert, dar se afla totusi intr-o sitauatie mai buna decat cei din localitatile de sub autoritatea domnului Moldovei, care trebuiau sa plateasca o vama sporita fiscului otoman. Evident, aceasta se rasfrangea si asupra nivelului de trai.
Pe de alta parte, orasul Reni avea o infatisare mai placuta decat localitatile ramase sub autoritatea domnului Moldovei. «Orasul Reni», menitoneaza staretul Leontie, «e mai frumos decat Galati». Insa, sub raport spiritual, lucrurile stau invers: «Dar nu sunt manastiri ca la Galati»[15].
Populatia locala era jefuita de nomazi. La inceputul secolului al XVIII-lea invaziile s-au intetit in legatura cu rebeliunile nogailor indreptate impotriva puterii otomane. Atunci relateaza cronicarul Muste «tatarii lovit-au Smilul si Reni si satele deprinpregiurul si au jacuitu, si au arsu si au facutu multa paguba in olaturile turcesti»[16].
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, Reniul impreuna cu satele din imprejurimi au cunoscut mari concentrari de trupe. Aici au fost efectuate vaste constructii cu destinatie militara. La inceputul razboiului ruso-turc din 1768-1774, la Reni si Giurgiulesti, au fost ridicate hambare imense, care urmau sa fie umplute cu provizii pentru armata otomana. Cosntruite cu mainile taranilor si mesterilor romani, acestea au servit drept model pentru constructiile similare in timpul razboaielor urmatoare.
In vara lui 1770 la Reni ajunge armata rusa. Pentru intretinerea ei localnicii au avut de prestat munci grele. Intr-un raport adresat generalului Ungern, din 12 iulie 1773, se arata ca locuitorii circumscriptiei au cosit pentru armata 7 500 capite de fan cu o greutate totala de 30 000 puduri. Insa autoritatile militare ruse considerau ca este putin si in acelasi an porunceau sa fie cosita o cantitate de 3 ori mai mare, adica 90 000 puduri. In total urmau sa fie pregatite 1 920 tone de fan.
Autoritatile militare ruse storceau pe toate caile venituri pentru intretinerea armatei. Impozitul de la pescuitul in garlele Dunarii, lacurile Ialpug si Bratis de langa Giurgiulesti, a adus armatei ruse in 1772 un venit de 500 lei. In anul urmator, doar pentru lacul Bratis grecul George din Reni se obliga sa adune pentru armata rusa suma de 1 000 lei. Tot in acelasi an pescariile de la Reni au fost vandute la licitatie pentru 300 lei, iar in 1774 – pentru 600 lei.
Populatia romaneasca locala era jefuita, in adevaratul sens al cuvantului, de rusi. Pe 9 februarie 1773, la cancelaria garnizoanei de la Ismail soseste o plangere, in care se releva ca in ziua premergatoare oamenii din satele romanesti Barta si Satul Nou au fost pradati de iegherii rusi din batalionul ce stationa in cele doua localitati.
In vara lui 1773, dupa moartea mitropolitului Chiril, parohiile din Reni, impreuna cu altele din intreaga Basarabie de atunci, au fost subordonate episcopului de Husi.
In 1774 razboiul s-a incheiat, si la Reni a fost restabilita puterea otomana. In 1778, intr-o situatie incordata ce putea degenera intr-un conflict militar ruso-turc, vizavi de problema Crimeei, au fost reparate hambarele de la Reni si Giurgiulesti. Peste un an insa intre partile conflictuale a fost incheiata conventia de la Ainali-Kavak, fapt care a amanat izbucnirea razboiului pentru aproape un deceniu.
In timpul razboiului ruso-turc din 1787-1791, populatia romaneasca este oprimata de ambele parti. La 30 noiembrie 1781, sultanul «amintindu-i domnului Moldovei despre reparatiile anterioare a hambarelor de la Reni si Giurgiulesti, cere ca aceste depozite sa fie iarasi reparate si marite, fiecare sa aiba cate trei bolti, in care sa incapa 30 000 chile de zaherea»[17]. Recomanda ca pentru lucru sa fie folositi «oameni priceputi, mesteri buni si pentru durabilitate materiale de cherestea cat mai tare (…)»[18]. La 14 ianuarie 1788, sultanul, revenind la porunca sa, ii aminteste lui A. Ipsilanti «ca tocmai ca in anul 1768-1769 sa repare si sa construiasca niste hambare la Reni (Timarabad) si la Giurgiulesti…»[19]. Sultanul revine la problema si pe 23 februarie.
Prin mari framantari trece Reniul in 1806, cand se agraveaza relatiile ruso-otomane. Demnitarul A. Ciartoriiski primea in martie din Iasi stirea ca painea adunata de cu toamna (1805) la Reni si Galati este incarcata in corabii pentru a fi trimisa la Constantinopol.
In noiembrie-decembrie 1806, Rusia fara a declara razboi, introduce armata sa in Moldova si Tara Romaneasca. In legatura cu apropierea trupelor rusesti de cetatile de la Dunare, o parte din locuitorii turci de la Reni se retrag in dreapta fluviului. Faptul devine cunoscut la Iasi, de unde la inceputul lui decembrie 1806 pleaca o depesa spre Petersburg: «Locuitorii oraselului Tomarova se transfera peste Dunare»[20]. Cu toate aceste semne de panica, majoritatea populatiei orasului, inclusiv cea turca, ramane in continuare pe loc.
Dupa intrarea unitatilor rusesti in Reni si alte cetati otomane de pe teritoriul Moldovei (in afara de Ismail) incepe «inventarierea» trofeelor de razboi. Un interes deosebit prezentau vasele fluviale din orasele Reni si Galati, care puteau fi inarmate si utilizate in scopuri militare. La 6 ianuarie 1807 generalul Meiendorf raporta comandantului armatei ruse din principate, Michelson: «Am trimis din partea mea la Reni si Galati pe capitan-locotenentul Akimov pentru cercetarea vizuala a barcilor si altor genuri de vase si acum printr-un raport el mi-a transmis ca a gasit la Reni 4 barci mari cu o lungime de circa 40 piciare, 6 mici. Toate aceste vase pot avea artilerie: cate un tun (de calibru – n.n.), 6 ori 8 funturi si 4 falconete la o barca mare si cate 6 falconete la o barca mica… Dar toate acele vase urmeaza a fi intarite cu membri suplimetari (de echipaj pentru deservirea – n.n.) artileriei, iar pentru tunuri se cer a fi construite afeturi»[21].
Autoritatile ruse manifestau interes si fata de produsele alimentare din hambarele otomane de la Reni, supravegheate de Pambucci Ahmed aga, mai marele comunitatii turce din orasel. Initial relatiile dintre unitatile militare ruse si cele turce din localitate erau satisfacatoare. In ianuarie 1807, generalul Meiendorf comunica generalului Michelson: «Locuitorii satului Cartal … si Reniul, pentru loialitatea fata de noi, merita sa fie tratati binevoitor si aparati de dusman …. in special Pambucci Ahmed aga din Reni, pe care l-a recomandat si … principele Ipsilanti…»[22].
Aceste raporturi cordiale dintre rusi si turcii din localitate, care prin loialitatea fata de primii sperau sa-si pastreze bunurile materiale, au durat cateva luni. Pe 20 aprilie 1807, Meiendorf raporta lui Mechelson: «Locuitorii Reniului si turcii mi-au inaintat o cerere scrisa in limba turca, prin care solicita permisiunea sa locuiasca in casele lor de la Reni»[23]. Insa relatiile se racesc foarte repede, deja spre finele lunii mai, Schimbarea coincide si cu primirea unor informatii despre starea de spirit din comunitatea turca a oraselului. Pe 31 mai maiorul Beretov raporta superiorilor: «Am aflat ca graul si orzul si alte cereale se afla pana acum in hambare (de la Reni – n.n.), nu apartin turcului Pambucci, pe care el contra bani le pune la dispozitie armatei noastre; chiar unii turci si negustori moldoveni de la Reni ma conving ca Pambucci este doar intermediarul demnitarului Hagi Afis din Constantinopol, de la care primeste bani pentru achiziionarea painii si transportarea ei la Constantinopol. Cand ostile noastre au intrat in acest teritoriu, voievodul vechi de la Reni a trimis cereale lui Pehlivan din Ismail, primind in schimb 25 000 lei»[24].
Asemenea stiri despre situatia din Reni si din alte parti au alertat conducerea armatei ruse din Principate si pe 5 iunie 1807 Akimov ii expediaza la Iasi pe circa 900 turci. Pambucci, cu inca trei familii de turci numarand 39 persoane, este trimis la Galati. Dupa expulzarea turcilor din Reni, locuintele acestora au fost ocupate in special de catre militarii rusi, aflati provizoriu in localitate.
In orasel ramasese de la turci o gemie musulmana, pe care localnicii o cereau pentru a o preface in biserica. In august 1809, cativa reprezentanti in frunte cu protopopul din targul Tarnova se plangeau mitropolitului Gavril Banulescu-Bodoni ca nu aveau biserica «din pricina, ca acest loc s-a stapanit de impotrivnicia neamului crestinesc»[25]. Desi adunasera bani pentru zidirea unei biserici, incercau sa obtina permisiunea de a repara geamia pustie «si sa o impodobim cu cele trebuincioase, dupa cum (e) si pe de alte parti ale Basarabiei»[26]. Cererea a fost aprobata, si pe 4 septembrie 1808 a avut loc sfintirea. In lista bisericilor din Bugeac este mentionat lacasul sfant de la Tomarova cu o cladire noua, construita in 1805 din lemn, in care se aflau carti deajuns.
In 1808, targul Reni impreuna cu alte localitati rapite de otomani au fost puse sub jurisdictia Divanului Moldovei si, prin aceasta, a fost lichidata o nedreptate facuta de straini poporului roman. Din februarie 1808 pana in ianuarie 1811 ca ispravnici la Reni au activat Iordachi Alexandru si Iordachi Teodor.
Potrivit informatiei Divanului, in 1809, la Reni locuiau 84 familii vechi de romani. Tot in acel an aici au fost aduse de catre armata rusa familii de imigranti transdunareni. Pe 16 octombrie, boierii Divanului ii comunica senatorului S. Kusnikov ca e imposibil de a-i pazi pe timp de iarna (la indicatia autoritatilor militare ruse) pe imigrantii opriti in olatul Tomarova (Reni), ca acestea sa nu fuga la locurile de bastina. Probabil, autoritatile militare ruse au luat masuri necesare, deoarece la 18 si 26 februarie 1810 boierii anuntau pe senator ca cei sositi de peste Dunare au iernat in olatul Tomarova (Reni), adica in locuintele romanilor bastinasi.
Dobitoacele celor 426 de familii venite din Balcani au fost furajate cu fan cosit de catre taranii romani si pastrat la anumite statii. La propunerea autoriatilor militare ruse de a-i aseza cu traiul in gubernia Hersonului, imigrantii au refuzat categoric. La 9 iunie 1810, boierii scriau senatorului Krasno-Milasevici ca imigrantii transdunareni sostiti in 1809 si pusi sub carmuirea lui Koronelli fusesera scutiti de plata impozitelor.
Potrivit informatiei Divanului, in 1811 la Reni se aflau 223 familii de imigranti transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 de oameni) de romani (adica majoritatea celor veniti din Balcani erau de origine romana). Fiind transferati cu forta de catre armata rusa pe timp de toamna tarzie in stanga Dunarii, acesti oameni au suportat seceta din 1810 si doua ierni grele care au facut ravagii in randul celor slabi (batrani si copii).
Treptat, insa, numarul populatiei bastinase la Reni s-a micsorat. In 1812, potrivit unei informatii a Divanului, la Reni locuiau 64 familii (cu 20 mai putine decat in 1809).
In timpul dominatiei ruse, dezvoltarea Reniului a fost contradictorie. Numarul populatiei crestea cu prioritate pe seama celor veniti din guberniile Rusiei. De la 943 in 1818, numarul romanilor a crescut pana la 1430, iar ponderea lor a scazut de la 53,2% pana la 30,3%.
Situatia se schimba in 1856, cand, potrivit Tratatului de Pace de la Paris, orasul este retrocedat Moldovei, care, unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format Romania. Au fost astfel create conditiii favorabile pentru dezvoltarea populatiei bastinase. In urma razboiului ruso-turc din 1877-1878, tarismul rapeste de la Romania orasul Reni si alte pamanturi din sudul Basarabiei. Cu toate acestea, in 1897, ponderea romanilor la Reni era cu 7% mai mare decat in 1844.
Dupa ce otomanii au rupt din Moldova Chilia, orasul-port Reni a inceput sa joace un rol important in viata economica a tarii. Ajuns in stapanire otomana, apoi in cea rusa, Reniul nu a mai putut sa concureze cu Chilia si Smilul (Ismailul), degradand treptat.
In ultimul sfert al secolului al XIV-lea, autoritatea domnului Moldovei se raspandeste pana la mare, creandu-se astfel conditii propice pentru integrarea localitatilor de la Dunarea de Jos in spatiul romanesc. In secolul urmator insa Moldova este tot mai mult amenintata de otomani, care incepand cu anul 1417 se intaresc la gurile Dunarii.
In ianuarie 1475, o armata in frunte cu Suleyman-pasa, beilerbeiul Rumeliei, trece Dunarea si pusteieste o buna parte a Tarii de Jos, dar sufera o infrangere categorica la Vaslui. In anul urmator, fortele principale ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Mehmed al II-lea, calca din nou pamantul Moldovei. Are loc cunoscuta batalie de la Valea Alba, urmata peste un timp, de retragerea ostirilor. Relatand despre campania din 1476, cronicarul turc Hiusein mentioneaza ca timp de doua luni armata a ruinat teritoriul Moldovei, luand o bogata prada.
In vara lui 1484, fortele principale ale Imperiului Otoman in frunte cu sultanul Baiazid al II-lea trec Dunarea cu scopul de a cuceri Chilia si Cetatea Alba. Baiazid ocupa cele doua cetati, iar dupa o incercare nereusita a marelui domnitor al Moldovei de a recuceri Cetatea Alba, potrivit relatarilor lui Mehmed Nesti, «sultanul i-a poruncit … lui Ali-bei, beilerbeiul de Rumelia, sa mearga la acel ghiaur sa-i devasteze (tara – n.n.) in asa masura, incat sa nu ramana urma de veselie»[1].
Dupa pierderea Chiliei si Cetatii Albe a sporit importanta unor localitati vecine, ramase sub autoritatea domnului Moldovei. Printre acestea, Cioburciului si Reniului le reveneau unele functii administrative, militare si economice detinute anterior de orasele pierdute.
O parte a produselor alimentare din Moldova, duse mai intai la Chilia, iau apoi dupa 1486 calea Renilor, iar de la Dunare sunt transportate spre porturile Marii Negre, iar uneori, dupa cum reiese din documente, si Marea Mediterana. Reniul era vizitat si de negustorii de peste hotare, inclusiv din Polonia. Pe timpul primei domnii a lui Petru Rares, Reniul capata un aspect urban. Il gasim figurand ca atare pe harta calatorului sas din Transilvania G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova in anii 1527 si 1535.
La Reni se facea comert intens (spre exemplu, negustorii din Camenita si din alte parti aveau relatii stabile cu orasul, iar peceperea vamei aici era bine pusa la punct). Prin intermediul Reniului se facea comert cu organele de stat otomane. La 8 octombrie la Reni (numit de otomani Tomarova – n.n.) era o cantitatea indestulatoare de grau pentru oastea trimisa la Kaffa. Insa, acest «comert», cu preturi fixate in prealabil, era mai putin convenabil. (In conditiile cand in Europa de Apus se producea «revolutia preturilor» (ridicarea lor de 2,5 ori) o asemenea politica aducea mari prejudicii producatorului roman.)
Despre produsele ieftine de la Reni si legaturile acestuia cu strainatatea au scris calatorul englez John Newberie si alti calatori starini. O ampla descriere ne-a lasat englezul, care a vizitat Moldova in aprilie 1582, mentionand ca: «In ziua 25-a, cand am sosit la Tomarova, aici se afla un vas de la Constantinopol… In acest Tomarova sunt unii negustori din Hios»[2] (din Marea Egee – n.n.).
Reniul suporta incursiunile nogailor nomazi. In 1560 si 1568, cetele acestora au patruns in Moldova, incercand sa ocupe stepa din apropierea Marii Negre, care s-a numit ulterior stepa Bugeacului. Ei atacau localitati romanesti din apropiere, cauzand mari pagube populatiei locale. Calatorul englez John Newberie mentiona ca «in vremurile trecute (localitatea Reni – n.n.) a fost un oras frumos, dar tatarii l-au pustiit in cateva randuri, ducand cu ei numai odata 50 de insi din (oras – n.n.) si din tinuturile invecinate»[3].
Dupa ce a devenit oras, Reniului i-au fost subordonate satele din jur, care apartineau domeniului domnitorului. Treptat insa o parte din acestea au fost transmise feudalilor laici si manastirilor, inclusiv unora de peste hotare. Spre exemplu, la 10 aprilie 1593, Aron Tiranul daruia manastirii din muntele Sinai satul Giurgiulesti in tinutul Tigheciului, care «mai inainte a fost drept domnesc si ascultator de orasul nostru Reni»[4].
Autoritatile centrale si locale se confruntau cu tentativele unor demnitari otomani de a jefui populatia romaneasca din localitatile de margine. Firmanul sultanului Ahmed I din luna aprilie 1609 mentiona ca oamenii nazarului de la Isaccea au manat (mai exact, au furat – n.n.) oile si vitele de la Reni si au incendiat localitatea numita Satul Nou din curcumscriptia aceluiasi oras.
Dupa campania nereusita a otomanilor de la Hotin contra Poloniei (1621), sultanul Osman al II-lea a construit la Isaccea o moschee, iar pentru intretinerea institutiilor religioase din jurul ei a format un vacuf (fundatie musulmana autonoma fata de stat) cu venituri adunate de la Reni si unele sate vecine, rupte din trupul Tarii Moldovei. Miron Costin nota cu amaraciune: «si de atuncea sintu luate si Renii cu cateva sate de soltane Osmanu»[5].
Nu-i exclus ca, dupa ocuparea Reniului si a satelor din imprejurimi, o parte din negustorii de aici sa se fi mutat cu traiul in alte parti ale Moldovei, in primul rand, la Galati. O alta parte au ramas pe loc, deoarece calatorii straini de origine crestina in continuare numeau Renii oras.
In registrul fiscal din 25 iulie 1645 sunt enumerate localitatile (in document toate trec drept sate) romanesti supuse Isaccei, intre care si Tomarova (Reni). Supus Isaccei, dar fara populatie musulmana si institutii otomane, Reniul era caracterizat de unii calatori turci ca o localitate rurala. Evlia Celebi, care a vizitat licalitatea pe la mijlocul sec. al XVII-lea, relateaza ca in circumscriptia Isaccei «cea mai mare comuna este satul Tomarova. Mai inainte acest tinut era stapanit de Moldova. Beiul Moldovei i-a daruit sultanului Osman (de fapt, turcii l-au luat cu forta – n.n.) … si a fost alipit la cazaua Isaccea». Calatorul turc mentioneaza totusi unele aspecte urbane ale localitatii: «Fiind infloritor si productiv, oraselul are cateva pravalii». Evlia Celebi era incantat de viile si gradinile din circumscriptie: «Pana… la Reni pamantul Isaccei este acoperit… cu gradini si vii, cu bostanarii infloritoare»[6].
O alta apreciere fac calatorii de origine europeana, care plaseaza localitatea printre oresele Moldovei ocupate de otomani, precum o face misionarul Bandini la 1646: «Alte orase si cetati le stapaneste Turcul: Renii, Ismailul, Chilia…»[7]. Paul de Alep mentiona: «Am plecat din Galati in dimineata de miercuri 13 a lunii octombrie (1656 – n.n.) si am trecut prin Tomarova care este orasul pe care grecii (adica romanii – n.n.) il numesc Reni»[8].
Atitudinea autoritatilor ototmane fata de Reni tradeaza o politica speciala a Portii fata de localitatile romanesti din stanga Dunarii. Inca la lucrarile de delimitare a frontierei moldo-otomane din 1486, demnitarul otoman incerca sa subordoneze Chilia Isaccei, ca localitate de pe malul drept al Dunarii integrata in Imperiul Otoman. O asemenea politica urmarea sa impuna Reniului statutul de localitate rurala.
O anumita perioada de timp dupa ocuparea de catre otomani, preotii ortodocsi din localitate continua sa se afle in subordinea Mitropoliei Moldovei. In urma dispozitiei patriarhului Constantinopolului Dionisie, din septembrie 1664, parohiile de la Reni au fost subordonate motropolitului de Proilava (Braila).
Formarea noii mitropolii insa nu a contribuit la schimbarea situatiei deplorabile a lacasurilor sfinte din localitatile ocupate de otomani. Aceasta era conditionata, in primul rand, de politica de descriminare religioasa a Portii fata de reprezentantii confesiunilor nemusulmane. Astfel, era interzisa construirea de noi edificii de cult nemusulman. Chiar si reparatia unei biserici se efectua doar cu permisiunea demnitarilor otomani de la Constantinopol. Lacasurile sfinte capatau cu timpul un aspect jalnic. Drept exemplu pot servi insemnarile unui calugar italian, care, vizitand in 1672 Moldova, vede «Renii unde ajunge in 4 ceasuri pe o luntre … (si observa ca localitatea – n.n.) are biserici sarace si ruinate»[9].
La 1672, incep razboaiele intre Imperiul Otoman si Polonia, care, cu anumite intreruperi, tin pana la finele secolului. Pentru aprovizionarea armatei otomane erau antrenati si locuitorii circumscriptiei Isaccea, inclusiv cei din Reni. In vara lui 1672, sulatanul Mehmed al IV-lea poruncea sa fie adunate la cazaua Isaccea 200 care de orz.
Din cauza ca in timpul razboaielor unii domnitori treceau de partea inamicilor Portii (spre exemplu, Stefan Petreceicu), comportamentul otomanilor in teritoiu devenea mai dur. La aceasta se adaugau si desele incursiuni ale tatarilor si polonezilor.
Dar in unele perioade situatia gospodariilor de la Dunare, supuse direct administratiei otomane, era mai usoara decat a celor din tara. Faptul reiese din insemnarile calatorului polonez Rzevuski, care traversand, in 1677, Moldova ne prezinta urmatoarele amanunte: «4. Iulie. Am trecut Prutul pe doua poduri intre trestii… Dupa trecerea raului ne-am oprit in satul Troian, care are cateva sute de case (exagerat – n.n.). 5 iulie. La ceasul pranzului am sosit la Greceni, un sat turcesc in care locuiesc moldoveni, turci si tatari impreuna. Acolo ne-am luat ramas-bun de la pristavii moldoveni. (Satele – n.n.) sub turci intre Prut si Dunare sunt mai bine asezate, precum de pilda Vulcanesti, prin care am trecut azi, la 4 ceasuri de Isaccea. Casele sunt de valatuci, acoperite cu paie cu colturi rotunjite, foarte joase, cladite din impletituri lipite cu lut. Dar populatia e deasa si are turme bogate»[10]. (De aici se vede ca populatia din localitati vechi romanesti continua sa-si dureze locuinte conform traditiilor stramosesti.)
Desi Rzevuski relateaza despre prezenta turcilor si tatarilor in unele localitati din jurul Reniului, numarul acestora era limitat. Faptul reiese si din firmanul sultanului Baiazid al II-lea (22-31 martie 1690), potrivit caruia circumscriptia Isaccea era datoare sa mobilizeze doar 10 osteni (turci).
Uneori in Reni se asezau cu traiul tarani romani din Dobrogea. Insa, Poarta promova o politica diferentiata fata de migratie. Din Balcani se puteau muta liber cu traiul in stanga Dunarii doar turcii. Contribuabilli romani din Dobrogea erau reintorsi la bastina pentru plata impozitelor si prestarea serviciilor in folosul statului otoman la locul de trai.
Spre finele sec. al XVII-lea, in urma taraganarii razboiului Inperiului Otoman cu «Liga Sfanta», formata din Polonia, Austrua si alte state europene, se agraveaza si situatia populatiei satelor romanesti de la Dunare. Localnicii sunt storsi de bunuri si jefuiti nu numai de catre autoritatile otomane si armatele turcesti in trecere, ci si de unii negustori, ceea ce provoaca nemultumiri. Sultanul Ahmed I mentiona in luna mai 1690, ca un oarecare Mavrodi «a venit pe calea negotului si s-a asezat in localitatea Tomarova (Reni – n.n.) … (si) a cauzat razvratirea taranilor, datorita faptului ca, pentru a-i oprima, a dat saracilor cate ceva sa-i bucure, storcandu-le (in schimb) atatea si atatea lucruri. Astfel, el nu a incetat sa faca oprimari si salnicii». Ingrijorat de izbucnirea unor tulburari, sultanul porunceste autoritailor locale sa ia masuri de rigoare pentru a potoli spiritele.
Un timp localitatea a avut organe administrative locale, formate in exclusivitate de romani. Spre finele sec. al XVII-lea, in legatura cu razboaiele turco-poloneze, Poarta construieste in jurul orasului un val de pamant, iar o parte din barbatii din localitate sunt obligati sa puna in caz de necesitate mana pe arme pentru a o apara de dusmani. D. Cantemir relateaza: «Renii… se chema odinioara la moldoveni, iara la turci, Tomarova, iaste o cetate langa Dunare… si desi sta supt stapanire turceasca, insa nu iaste intru dansa nici un turc, ci ostasii ei sunt toti hristiani moldoveni, al caror besli-agasa iaste asemenea supus credintei hristianesti»[11].
La putin timp dupa construirea acestei intarituri Poarta a instalat aici o mica garnizoana din turci si intretinuta din impozitele luate de la taranii romani din localitatile din jurul Renilor pentru vacuful Isaccea. Cheltuielile pentru intretinerea «ostenilor noii cetati» de la Reni sunt mentionate intr-un raport contabil al vacufului pentru lunile martie-aprilie 1692.
Populatia romaneasca locala, iar alteori si locuitorii turci sufera de navalirea nogailor, care patrund periodic in zona. In vara lui 1699, sultanul Mustafa al II-lea mentiona: «Mai inainte de aceasta nogaii au venit si s-au asezat in satele numite Tomarova si Cercelus si Barta si Enichioi (Satul Mare) si Cartal si Branza si Baius si Chirecul si Deniz-aga si Hendek Derbend… Datorita impilarilor si incalcarilor raiaua … s-a imprastiat…».
In aceeasi perioada sunt mentionati la Reni ienicerii (care aveau odinioara faima de buni ostasi) si un jude musulman numit kadiu. Trecand prin Moldova in 1701, staretul Leontie relata: «Ne-am oprit la oras moldovenesc numit Tomarova (Reni – n.n.). Traiau acolo si multi turci»[12].
Acelasi Leontie consemneaza: «Aici reisul (capitanul vasului, care se indrepta spre Constantinopol – n.n.) a incarcat corabia cu grau»[13]. Calatorii sunt surprinsi de preturile joase din localitate: «Vinul este aici cate un ban ocaua si painea este ieftina»[14]. Asemenea preturi mici ii favorizau pe cumparatorii straini, in primul rand, pe negustorii din Constantinopol, care aprovizionau capitala otomana cu paine crescuta de producatorul roman si produse alimentare la preturi fixate de catre aparatul de stat otoman la un nivel derizoriu. In ce priveste pe producatorul roman de la Dunare, acesta suporta unele pierderi in urma unui atare comert, dar se afla totusi intr-o sitauatie mai buna decat cei din localitatile de sub autoritatea domnului Moldovei, care trebuiau sa plateasca o vama sporita fiscului otoman. Evident, aceasta se rasfrangea si asupra nivelului de trai.
Pe de alta parte, orasul Reni avea o infatisare mai placuta decat localitatile ramase sub autoritatea domnului Moldovei. «Orasul Reni», menitoneaza staretul Leontie, «e mai frumos decat Galati». Insa, sub raport spiritual, lucrurile stau invers: «Dar nu sunt manastiri ca la Galati»[15].
Populatia locala era jefuita de nomazi. La inceputul secolului al XVIII-lea invaziile s-au intetit in legatura cu rebeliunile nogailor indreptate impotriva puterii otomane. Atunci relateaza cronicarul Muste «tatarii lovit-au Smilul si Reni si satele deprinpregiurul si au jacuitu, si au arsu si au facutu multa paguba in olaturile turcesti»[16].
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, Reniul impreuna cu satele din imprejurimi au cunoscut mari concentrari de trupe. Aici au fost efectuate vaste constructii cu destinatie militara. La inceputul razboiului ruso-turc din 1768-1774, la Reni si Giurgiulesti, au fost ridicate hambare imense, care urmau sa fie umplute cu provizii pentru armata otomana. Cosntruite cu mainile taranilor si mesterilor romani, acestea au servit drept model pentru constructiile similare in timpul razboaielor urmatoare.
In vara lui 1770 la Reni ajunge armata rusa. Pentru intretinerea ei localnicii au avut de prestat munci grele. Intr-un raport adresat generalului Ungern, din 12 iulie 1773, se arata ca locuitorii circumscriptiei au cosit pentru armata 7 500 capite de fan cu o greutate totala de 30 000 puduri. Insa autoritatile militare ruse considerau ca este putin si in acelasi an porunceau sa fie cosita o cantitate de 3 ori mai mare, adica 90 000 puduri. In total urmau sa fie pregatite 1 920 tone de fan.
Autoritatile militare ruse storceau pe toate caile venituri pentru intretinerea armatei. Impozitul de la pescuitul in garlele Dunarii, lacurile Ialpug si Bratis de langa Giurgiulesti, a adus armatei ruse in 1772 un venit de 500 lei. In anul urmator, doar pentru lacul Bratis grecul George din Reni se obliga sa adune pentru armata rusa suma de 1 000 lei. Tot in acelasi an pescariile de la Reni au fost vandute la licitatie pentru 300 lei, iar in 1774 – pentru 600 lei.
Populatia romaneasca locala era jefuita, in adevaratul sens al cuvantului, de rusi. Pe 9 februarie 1773, la cancelaria garnizoanei de la Ismail soseste o plangere, in care se releva ca in ziua premergatoare oamenii din satele romanesti Barta si Satul Nou au fost pradati de iegherii rusi din batalionul ce stationa in cele doua localitati.
In vara lui 1773, dupa moartea mitropolitului Chiril, parohiile din Reni, impreuna cu altele din intreaga Basarabie de atunci, au fost subordonate episcopului de Husi.
In 1774 razboiul s-a incheiat, si la Reni a fost restabilita puterea otomana. In 1778, intr-o situatie incordata ce putea degenera intr-un conflict militar ruso-turc, vizavi de problema Crimeei, au fost reparate hambarele de la Reni si Giurgiulesti. Peste un an insa intre partile conflictuale a fost incheiata conventia de la Ainali-Kavak, fapt care a amanat izbucnirea razboiului pentru aproape un deceniu.
In timpul razboiului ruso-turc din 1787-1791, populatia romaneasca este oprimata de ambele parti. La 30 noiembrie 1781, sultanul «amintindu-i domnului Moldovei despre reparatiile anterioare a hambarelor de la Reni si Giurgiulesti, cere ca aceste depozite sa fie iarasi reparate si marite, fiecare sa aiba cate trei bolti, in care sa incapa 30 000 chile de zaherea»[17]. Recomanda ca pentru lucru sa fie folositi «oameni priceputi, mesteri buni si pentru durabilitate materiale de cherestea cat mai tare (…)»[18]. La 14 ianuarie 1788, sultanul, revenind la porunca sa, ii aminteste lui A. Ipsilanti «ca tocmai ca in anul 1768-1769 sa repare si sa construiasca niste hambare la Reni (Timarabad) si la Giurgiulesti…»[19]. Sultanul revine la problema si pe 23 februarie.
Prin mari framantari trece Reniul in 1806, cand se agraveaza relatiile ruso-otomane. Demnitarul A. Ciartoriiski primea in martie din Iasi stirea ca painea adunata de cu toamna (1805) la Reni si Galati este incarcata in corabii pentru a fi trimisa la Constantinopol.
In noiembrie-decembrie 1806, Rusia fara a declara razboi, introduce armata sa in Moldova si Tara Romaneasca. In legatura cu apropierea trupelor rusesti de cetatile de la Dunare, o parte din locuitorii turci de la Reni se retrag in dreapta fluviului. Faptul devine cunoscut la Iasi, de unde la inceputul lui decembrie 1806 pleaca o depesa spre Petersburg: «Locuitorii oraselului Tomarova se transfera peste Dunare»[20]. Cu toate aceste semne de panica, majoritatea populatiei orasului, inclusiv cea turca, ramane in continuare pe loc.
Dupa intrarea unitatilor rusesti in Reni si alte cetati otomane de pe teritoriul Moldovei (in afara de Ismail) incepe «inventarierea» trofeelor de razboi. Un interes deosebit prezentau vasele fluviale din orasele Reni si Galati, care puteau fi inarmate si utilizate in scopuri militare. La 6 ianuarie 1807 generalul Meiendorf raporta comandantului armatei ruse din principate, Michelson: «Am trimis din partea mea la Reni si Galati pe capitan-locotenentul Akimov pentru cercetarea vizuala a barcilor si altor genuri de vase si acum printr-un raport el mi-a transmis ca a gasit la Reni 4 barci mari cu o lungime de circa 40 piciare, 6 mici. Toate aceste vase pot avea artilerie: cate un tun (de calibru – n.n.), 6 ori 8 funturi si 4 falconete la o barca mare si cate 6 falconete la o barca mica… Dar toate acele vase urmeaza a fi intarite cu membri suplimetari (de echipaj pentru deservirea – n.n.) artileriei, iar pentru tunuri se cer a fi construite afeturi»[21].
Autoritatile ruse manifestau interes si fata de produsele alimentare din hambarele otomane de la Reni, supravegheate de Pambucci Ahmed aga, mai marele comunitatii turce din orasel. Initial relatiile dintre unitatile militare ruse si cele turce din localitate erau satisfacatoare. In ianuarie 1807, generalul Meiendorf comunica generalului Michelson: «Locuitorii satului Cartal … si Reniul, pentru loialitatea fata de noi, merita sa fie tratati binevoitor si aparati de dusman …. in special Pambucci Ahmed aga din Reni, pe care l-a recomandat si … principele Ipsilanti…»[22].
Aceste raporturi cordiale dintre rusi si turcii din localitate, care prin loialitatea fata de primii sperau sa-si pastreze bunurile materiale, au durat cateva luni. Pe 20 aprilie 1807, Meiendorf raporta lui Mechelson: «Locuitorii Reniului si turcii mi-au inaintat o cerere scrisa in limba turca, prin care solicita permisiunea sa locuiasca in casele lor de la Reni»[23]. Insa relatiile se racesc foarte repede, deja spre finele lunii mai, Schimbarea coincide si cu primirea unor informatii despre starea de spirit din comunitatea turca a oraselului. Pe 31 mai maiorul Beretov raporta superiorilor: «Am aflat ca graul si orzul si alte cereale se afla pana acum in hambare (de la Reni – n.n.), nu apartin turcului Pambucci, pe care el contra bani le pune la dispozitie armatei noastre; chiar unii turci si negustori moldoveni de la Reni ma conving ca Pambucci este doar intermediarul demnitarului Hagi Afis din Constantinopol, de la care primeste bani pentru achiziionarea painii si transportarea ei la Constantinopol. Cand ostile noastre au intrat in acest teritoriu, voievodul vechi de la Reni a trimis cereale lui Pehlivan din Ismail, primind in schimb 25 000 lei»[24].
Asemenea stiri despre situatia din Reni si din alte parti au alertat conducerea armatei ruse din Principate si pe 5 iunie 1807 Akimov ii expediaza la Iasi pe circa 900 turci. Pambucci, cu inca trei familii de turci numarand 39 persoane, este trimis la Galati. Dupa expulzarea turcilor din Reni, locuintele acestora au fost ocupate in special de catre militarii rusi, aflati provizoriu in localitate.
In orasel ramasese de la turci o gemie musulmana, pe care localnicii o cereau pentru a o preface in biserica. In august 1809, cativa reprezentanti in frunte cu protopopul din targul Tarnova se plangeau mitropolitului Gavril Banulescu-Bodoni ca nu aveau biserica «din pricina, ca acest loc s-a stapanit de impotrivnicia neamului crestinesc»[25]. Desi adunasera bani pentru zidirea unei biserici, incercau sa obtina permisiunea de a repara geamia pustie «si sa o impodobim cu cele trebuincioase, dupa cum (e) si pe de alte parti ale Basarabiei»[26]. Cererea a fost aprobata, si pe 4 septembrie 1808 a avut loc sfintirea. In lista bisericilor din Bugeac este mentionat lacasul sfant de la Tomarova cu o cladire noua, construita in 1805 din lemn, in care se aflau carti deajuns.
In 1808, targul Reni impreuna cu alte localitati rapite de otomani au fost puse sub jurisdictia Divanului Moldovei si, prin aceasta, a fost lichidata o nedreptate facuta de straini poporului roman. Din februarie 1808 pana in ianuarie 1811 ca ispravnici la Reni au activat Iordachi Alexandru si Iordachi Teodor.
Potrivit informatiei Divanului, in 1809, la Reni locuiau 84 familii vechi de romani. Tot in acel an aici au fost aduse de catre armata rusa familii de imigranti transdunareni. Pe 16 octombrie, boierii Divanului ii comunica senatorului S. Kusnikov ca e imposibil de a-i pazi pe timp de iarna (la indicatia autoritatilor militare ruse) pe imigrantii opriti in olatul Tomarova (Reni), ca acestea sa nu fuga la locurile de bastina. Probabil, autoritatile militare ruse au luat masuri necesare, deoarece la 18 si 26 februarie 1810 boierii anuntau pe senator ca cei sositi de peste Dunare au iernat in olatul Tomarova (Reni), adica in locuintele romanilor bastinasi.
Dobitoacele celor 426 de familii venite din Balcani au fost furajate cu fan cosit de catre taranii romani si pastrat la anumite statii. La propunerea autoriatilor militare ruse de a-i aseza cu traiul in gubernia Hersonului, imigrantii au refuzat categoric. La 9 iunie 1810, boierii scriau senatorului Krasno-Milasevici ca imigrantii transdunareni sostiti in 1809 si pusi sub carmuirea lui Koronelli fusesera scutiti de plata impozitelor.
Potrivit informatiei Divanului, in 1811 la Reni se aflau 223 familii de imigranti transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 de oameni) de romani (adica majoritatea celor veniti din Balcani erau de origine romana). Fiind transferati cu forta de catre armata rusa pe timp de toamna tarzie in stanga Dunarii, acesti oameni au suportat seceta din 1810 si doua ierni grele care au facut ravagii in randul celor slabi (batrani si copii).
Treptat, insa, numarul populatiei bastinase la Reni s-a micsorat. In 1812, potrivit unei informatii a Divanului, la Reni locuiau 64 familii (cu 20 mai putine decat in 1809).
In timpul dominatiei ruse, dezvoltarea Reniului a fost contradictorie. Numarul populatiei crestea cu prioritate pe seama celor veniti din guberniile Rusiei. De la 943 in 1818, numarul romanilor a crescut pana la 1430, iar ponderea lor a scazut de la 53,2% pana la 30,3%.
Situatia se schimba in 1856, cand, potrivit Tratatului de Pace de la Paris, orasul este retrocedat Moldovei, care, unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format Romania. Au fost astfel create conditiii favorabile pentru dezvoltarea populatiei bastinase. In urma razboiului ruso-turc din 1877-1878, tarismul rapeste de la Romania orasul Reni si alte pamanturi din sudul Basarabiei. Cu toate acestea, in 1897, ponderea romanilor la Reni era cu 7% mai mare decat in 1844.
Dupa ce otomanii au rupt din Moldova Chilia, orasul-port Reni a inceput sa joace un rol important in viata economica a tarii. Ajuns in stapanire otomana, apoi in cea rusa, Reniul nu a mai putut sa concureze cu Chilia si Smilul (Ismailul), degradand treptat.
Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)
(Sursa imagine: http://www.panoramio.com/photo/5273950)
[1] Cronici turcesti privind Tarile Romane (Extrase). Vol. I, Bucuresti, 1966, p. 133.
[2] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. II, Bucuresti, 1970, p. 516.
[3] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. II, Bucuresti, 1970, p. 516.
[4] Documente privind istoria Romaniei, A, Moldova, veacul XVI, Vol. IV, Bucuresti, 1952, pp. 78-79.
[5] Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1990, p. 166.
[6] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, p. 282.
[7] Codex Bandinus, Bcuresti, 1895, p. XXXI.
[8] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VI, Bucuresti, p. 282.
[9] N. Iorga, Un calator italian in Turcia si Moldova in timpul razboiului cu Polonia (1672). In: Analele Academiei Romane, Seria II, Memoriile Sectiunii Istorice, Vol. XXXIII, Bucuresti 1922, p. 59.
[10] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VII, Bucuresti, 1980, pp. 358-359.
[11] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chisinau, 1988, pp.32-33.
[12] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VIII, Bucuresti, 1983, p. 191.
[13] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VIII, Bucuresti, 1983, p. 191.
[14] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VIII, Bucuresti, 1983, p. 191.
[15] Calatori straini despre Tarile Romane, Vol. VIII, Bucuresti, 1983, p. 191.
[16] M. Kogalniceanu, Cronicile Romaniei sau Letopisetele Moldovei si Valahiei, Ed. II, Vol. III, Bucuresti, 1874, p. 27.
[17] Catalogul documentelor turcesti, Vol. II, p.346.
[18] Catalogul documentelor turcesti, Vol. II, p.346.
[19] Catalogul documentelor turcesti, Vol. II, p.349.
[20] E. Hurmuzaki, Documente privind istoria Romaniei (Seria noua), Vol. IV, Bucuresti, 1974, p. 618.
[21] A.S.I.M.R., f. 14209, r. 5/165, d.1, f.2.
[22] A.S.I.M.R., d.31, f.1.
[23] A.S.I.M.R., f.2.
[24] A.S.I.M.R., f.8.
[25] Arhivele Basarabiei, Chisinau, 1930, p. 346.
[26] Arhivele Basarabiei, Chisinau, 1930, p. 346.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: