Pleroma iubirii

„Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului.”

Paul Evdokimov

Îmi place să vorbesc despre iubire întotdeauna la modul ideal, divin. De aceea aş aşeza întregul comentariu de faţă sub auspiciile a ceea ce scria atât de sublim Paul Evdokimov în cartea sa intitulată „Iubirea şi taina iubirii”, şi anume: „Iubirea omenească pare a fi propedeutica iubirii dumnezeeşti.”, dar şi sub tendinţa de universalitate a principiului apodictic exprimat de către cel mai solid stâlp al creştinismului otodox, Sf. Ioan Gură de Aur, anume acela că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică” dintre toate felurile de iubire existente pe acest pământ. Dacă am putea închipui un spaţiu emoţional cu limte imaginare, dar încărcat în interioritatea sa până la cota altitudinală cea mai înaltă de trăirea plină de profunzime şi puritate a unor sentimente de dragoste ce depăşesc obişnuitul - şi facem referire aici la comuniunea aceea sufletească dintre oricare două fiinţe umane cu identitate imprecisă, un el şi o ea, un aproape şi un aparent departe, care se văd pe sine însuşi unul în celălalt „ca într-o oglindă”, reîntregindu-şi amândoi parte cu parte, în secunda care le-a marcat destinul, unitatea intrinsecă a celulei lor ancestrale, după spusele aceluiaşi Paul Evdokimov -, atunci cu siguranţă că exemplul cel mai bun în a contura într-un mod completamente real, iară nu neapărat ficţional, o astfel de iubire de gen „arhetipal”, am putea-o denumi, ar fi acela dintre Doina şi Ion Aldea Teodorovici - un alt „avatar din marea aventură a indrăgostiţilor”, după cum afirma cu ani în urmă Zoe Dumitrescu-Buşulenga despre cuplul în sine „ca idee mito-poetică centrală în opera eminesciană”, mit devenit realitate însă de astă dată aici tocmai prin soliditatea sentimentului trăit împreună de către cele două suflete gemene (sau „două lacrimi gemene”, vorba lui Grigore Vieru) pentru care forţa iubirii a însemnat echivalentul puterii „reconciliatoare prin excelenţă, aceea care purifică, înalţă şi unifică”.

„Viaţa fiecăruia, spune Poetul, este, mai mult sau mai puţin, o ruină printre ale cărei dărâmături trebuie să descoperim ceea ce Omul ar fi trebuit să fie.” Ei bine, în acest “deconstruct” existenţial, care este viaţa, Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi-au găsit şi şi-au trăit pe tot parcursul drumului lor pământesc definiţia singulară a propriei lor mari şi de poveste iubiri. Perfect integrabilă în ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur numea iubire conjugală, comuniunea de suflet a celor doi artişti reprezintă un model unic prin trăinicia lui de împărtăşire a emoţiei afective sublime a unuia către celălalt, emoţie care nu s-a limitat la a fi trăită doar la nivelul cadrului familial restrâns, ci a născut ARTĂ. Şi spunem aşa, fiindcă întreaga lor creaţie muzicală contemporană de referinţă a însemnat, de fapt, un punct marcant de cotitură pentru însăşi istoria muzicii de gen româneşti. Şi facem referire aici la complexitatea şi originalitatea liniei melodice, a orchestraţiei în sine, la modul de interpretare a unei piese, precum şi la cel de diseminare a segmentului muzical creat în sufletul auditoriului lor vast şi fidel. „Răsai” din durerea slovei strămoşeşti reprezenta în cântecul Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici ruga înălţată altarului veşnic al limbii române. Focul neîntrerupt al stăruinţei lor dimpreună în absolutul iubirii eterne este ceea ce a făcut ca aceste două personalităţi creatoare să aprindă prin lumina artei lor muzicale singurul licăr spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfâşiat frontierele absurdului istoric şi a aprins flacără de imaterial foc cuvântului de unde s-a plămădit total altfel spre coacere şi devenire absolută.

Întâlnim fără dubiu, putem spune, aici acel tip particular de iubire creştină, care a construit valoare depăşind, astfel, în totalitate simpla dimensiune a senzualului cotidian. Revelaţia iubirii a fost pentru ei „clarvăzătoare şi profetică”, un mod de cunoaştere şi de identificare între două entităţi spirituale asemenea pentru care dragostea a reprezentat culoarul de lumină dumnezeească, ce topea continuu întunericul aspru al sorţii. „Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate, un ipostas mai frumos, mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar fi decât o plăcere stearpă.”, rostea Charles Morgan în „Fântâna”. Ei bine, în acest caz, unificarea celor doi îndrăgostiţi în cadrele unei singure unităţi primordiale a anulat deplin mulţimea antinomiilor şi “experienţa dualului”, conturând cu hotărâre şi evidenţă un destin unic şi exemplar, care a avut capacitatea de a păşi cu sobrietate arhetipală, am putea zice, pe „tărâmul absolutului, transgresând starea de imperfecţiune dată a condiţiei umane” . Avem de a face aici, iată, cu acea trăire miraculoasă şi rară prin structura sa simetrică, ce a călcat cu neîndoială în marea ei intensitate pe drumul către „o perfecţiune care s-o repete pe cea originală, pe cea dinaintea creaţiei, a disocierilor, a multiplicităţii”, acea „reunificare a contrariilor, într-o superioară, sub raport dialectic, coincidentia oppositorum” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Pentru mine personal, spectacolul iubirii dintre soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici a fost întotdeauna înconjurat de o aură inefabilă. Deoarece, aşa cum Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte, „căsătoria este icoana tainică a Bisericii”, iar “Taina aceasta mare este…” (Efeseni 5:32-33). Iubindu-se unul pe celălalt, soţii Teodorovici s-au dăruit lui Dumnezeu în fiece moment al vieţii lor, creionând între acordurile unei doxologii împărăteşti permanente ceea ce Sfântul Clement al Alexandriei numea „casa lui Dumnezeu” sau biserica familială, unde cuvântul Mântuitorului şi prezenţa Sa continuă se regăseau cu prisosinţă în cuvintele: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Alăturăm aici slavosloviei zilnice a destinului lumesc al celor doi îndrăgostiţi şi vorbele de duh ale Sfântului Ignatie din Antiohia, vorbe care se pliază, la rândul lor, pe principiul că „unde este Hristos este şi Biserica Lui”, încă un fapt ce ne relevează nouă cu pregnanţă adevărata sorginte eclezială a unităţii conjugale a cuplului creştin amintit. „Mica Biserică” simbolică propovăduită cu sârg de către Sfântul Ioan Gură de Aur capătă, dintr-o dată, o semnificaţie aleasă, ea devenind, astfel, corolarul desăvârşit al vieţii dimpreună a celor ce au fost până nu de mult printre noi Doina şi Ion Aldea Teodorovici.

„Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. … Ea face sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui care iubeşte.”, scria Paul Evdokimov. Ridicând prin dragostea lor puternică, legătura sfântă a căsătoriei la rang de „dar sacramental”, soţii Teodorovici au primit în destinul lor lumesc prezenţa lui Christos ca pe o temelie solidă a uniunii lor afective complexe. Pentru ei, Mântutorul exilat în „Siberii de gheaţă” totalitare a metamorfozat „apa pasiunilor fireşti” în ceea ce putem numi acel „fruct al viei”, care a preschimbat totul în „iubirea cea nouă” de Dumnezeu. Iată că, în dialogul dragostei dintre cei doi eroi ai Realiei, nu există absolut deloc dihotomia existentă în ziua de astăzi şi care poartă numele de „impasul masculinităţii şi al feminităţii”. Şi asta, deoarece, „cu cât soţii se unesc mai mult în Hristos, cu atât cupa lor, măsura vieţii lor se umple de vinul de la Cana” şi se îmbracă, dintr-o dată, în veştmântul curat al magiei neînţelese a minunii dumnezeeşti. Prelungirea modelului nunţii de la Cana Galileii în cazul exemplului real al cuplului Doina şi Ion Aldea Teodorovici reprezintă, de fapt, „nunta mirilor cu Hristos”, iar treapta aceasta a „cununiei mistice a sufletului cu Hristos, pe care căsătoria o închipuie în mod direct, este cel al oricărui suflet şi al Bisericii-Mireasă”. Soţii Teodorovici au primit în dar pentru întreaga lor viaţă harul lui Christos încă din momentul în care s-au decis, „în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc” şi să-i ofere acestuia „jertfă cuvântătoare”, cu alte cuvinte, „ofranda întregii lor vieţi conjugale”.

„Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului.”, ne spune Paul Evdokimov cu atâta seninătate şi înţelepciune. Traiectele armonice ale dragostei împlinite dintre Doina şi Ion Aldea Teodorovici pot fi aşezate, cumva, putem spune, între zăgazurile clasice ale tipului de iubire închipuit literar de reprezentanţii cunoscuţi ai curentului romantic. Fiindcă şi aici, la fel ca şi în tabloul eroilor romantici, avem de-a face cu acea recompunere a eului primordial, a celulei primare, din „acel moment al timpului în care universul nu fusese parcă creat”. Cuplul în sine se detaşează evident de coordonatele unei lumi prezente, cu care se intersectează însă, vrând ori nevrând, constant, dar unde îşi clădeşte în mod fericit şi singular acea „conştiinţă superioară”, acea „recâştigată dimensiune a libertăţii”, care „dă bucurie, fericire fără margini cuplului”. Zoe Dumitrescu-Buşulenga amintea la un moment dat, în stilul său original şi inconfundabil, că aceasta reprezintă într-un fel ”mult râvnita şi indispensabila stare a relaţiilor perfecte, în absolut, între membrii cuplului, relaţii care fac posibilă „creaţia” artistului îndrăgostit sub specia cea mai înaltă”. Iar despre Doina şi Ion Aldea Teodorovici putem afirma faptul că şi-au izvorât esenţa propriei lor creaţii tocmai din plămada tainică şi sfântă a fanteziei creatoare a iubirii. Putem plasa analogic, dacă vreţi, povestea celor doi artişti îndrăgostiţi în universul literar al nuvelei fantastice eminesciene „de prodigioase semnificaţii” „Sărmanul Dionis”, unde cuplul Dionis-Maria atinge, pentru „scurtă vreme, zenitul acela, starea ideală …, ca o armonie a unităţii refăcute” integral în spaţialitatea macrocosmică imensă, pe care o traversau fericiţi în călătoria lor către Lună, după spusele aceluiaşi prestigios critic literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

„Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt, cerul de deasupra, norii şi copacii…”, scria Boris Pasternak în „Doctor Jivago”. Sau, de ce nu, să îl aducem în discuţie şi pe Oblomov aici, eroul lui Goncearov, care răspunde „uimit şi chiar ofensat”, ne spune Paul Evdokimov, la întrebarea „Ce faci în viaţă?” prin replica: „Cum ce fac ?! O iubesc pe Olga!…” Şi tot Evdokimov rosteşte atât de frumos: „Pe culmea înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt.” Iubirea dintre Doina şi Ion Aldea Teodorovici reprezintă acea splendidă arhitectură a propriei lor creaţii interioare şi a lui Dumnezeu, unde „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Pentru că, scrie acelaşi Paul Evdokimov: „Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Miracolul ei suprimă îndepărtarea, distanţa, singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc, o identitate în diversitate a două persoane.” Iată de ce Erosul în acest caz nu mai semnifică absolut deloc acel “sentiment ca fapt cultural, influenţat de mentalitatea epocii”. Nicidecum. De fapt, Eros este impropriu a numi identificarea dintre cele două destine într-unul singur prin dragoste, dacă ne gândim la faptul că acesta are drept semantică autentică spaţiul conjunctural şi extrem de limitat al simplei dorinţe, a iubirii pasionale propriu-zise şi atât. De data aceasta, la cuplul Doina şi Ion Aldea Teodorovici iubirea „transcende atotputernica durată” a cotidianului îmbâcsit de reguli şi de coordonate, ce propovăduiesc cu neîncetare faptul că iubirea nu îşi ajunge sieşi, ci se leapădă mult prea repede de idealitate, înecându-se voluptos în apele viciului ordinar. „Nimic nu rezistă melancolicelor gheare ale timpului, care schimbă trăsăturile dragi şi pune la grea încercare prospeţimea primei dimineţi şi a imboldului iniţial. Fiinţa umană dă dovadă de cea mai mare vulnerabilitate în redutabila luptă cu durata şi cu ucigătoarele repetiţii. Prozaicul vieţii o fac să coboare în infernul plictiselii.” Aş anula integral principiul anterior enunţat de către Evdokimov şi aş spune că în cazul exemplar al soţilor Teodorovici iubirea se reinventează clipă de clipă, se autodefineşte continuu pentru simplul fapt că ea are continuitate în existenţa proprie - nu prezintă puncte de vulnerabilitate „obişnuită” -, cu alte cuvinte, ea există pur şi simplu şi se lasă dominată de scurgerea vremii doar în sensul propensiunii sale evidente, iară nu în cel total antagonic al năruirii ei în obişnuinţa şi în oboseala trecerii. E ca o spirală logaritmică infinită, dacă vreţi, unde legea creşterii organice îşi face veacul nestingherită de nimeni şi de nimic. Iar explicaţia acestei singularităţi a trăirii celor doi etern îndrăgostiţi se regăseşte în faptul că aceste fiinţe şi-au trăit iubirea în Dumnezeu şi nu numai în faţa Lui.

Jean Guitton în „L’amour humain” menţiona că “fiecare epocă a căutat în felul ei” a prezenta iubirea din motivul de la sine înţeles, şi anume, acela că „că iubirea este mereu ceva nou”, complexitatea ei fiind, de fapt, cea care stabileşte întotdeauna tipul de viziune a timpului respectiv asupra sa. „Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt, a inaccesibilului care face din alteritatea iubită materia Tainei: finis amoris ut duo unum flant.”, Taină, unde s-au întâlnit spre evoluţie împreună Doina şi Ion Aldea Teodorovici, două fiinţe care au şi-au topit trupurile într-unul singur aducând cel mai bun exemplu întru trăire reală a concepţiei patristice fundamentale a Bisericii Răsăritului creştin, şi anume: „unitatea a două persoane într-o singură fiinţă, o singură substanţă; sau altfel: unirea într-un trup şi un suflet, dar în două persoane”, fiinţa conjugală devenind, astfel, aidoma chipului lui Dumnezeu Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur rostea în înţelepciunea sa unică următoarele: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai par ceva pământean, ci chip al lui Dumnezeu Însuşi”. O asemenea „icoană vie” a iubirii şi a lui Dumnezeu au întruchipat în scurtul timp al parcursului lor existenţial soţii Teodorovici. Pentru ei doma căsătoriei era o noţiune cu caracter de sacralitate. Nu trebuia întinată cu nimic lumesc. „Cele două dimensiuni ale plinătăţii (pleroma) unice în Hristos”, femininul şi masculinul, s-au întâlnit aici prin voia divină nu pentru a-şi trăi propria disoluţie interioară născută din mortificarea sentimentelor dintru început sau din exacerbarea antinomiilor individuale, ci numai pentru a creşte şi pentru a desavârşi „microbasileia” sfântă a dumnezeirii pe acest pământ.

Putem să închidem arcul ideatic al comentariului nostru despre destinul unic al iubirii dintre Doina şi Ion Aldea Teodorovici în cheia liturgică a cuvintelor spuse către de Sfântul Efrem Sirul, şi anume: „De la Adam până la Mântuitorul, adevărata iubire conjugală a fost Taina desăvârşită”. Mai mult decât atât, se poate spune că cei doi artişti au refăcut pe tot intervalul temporal al trecerii lor lumeşti imaginea unică a Paradisului iniţial, prin legământul căsătoriei lor ei aducând cântări sacrului acestei Taine „cu vrednicie” şi cu conştiinţa superioară de a a coexista dimpreună cu şi în Dumnezeul creator. Modelul creştin al iubirii lor depline reprezintă pentru epoca integral freudizată de azi, de fapt, un antimodel, o revărsare continuă de dragoste creştină într-un ocean de „fantezii înfierbântate”, profund patologice şi groteşti. Faptul că episodul lor existenţial de dragoste s-a consumat într-un atare timp istoric şi nu într-altul poate fi interpretat şi ca un adevărat semn al dumnezeirii, un simbol al dăruirii complete a unuia pentru celălalt, cu rostul de a reconstrui din ruine o lume, alta, anume aceea a sufletului pierdut al omenirii actuale. Iubirea şi Taina ei rămân să constituie prin ele însele, iată, mereu prim-planul acelei problematici grave şi extrem de dificil de explicat numai cu simpla armă a raţiunii reci şi pe care nicio „istorie arhetipală a fiinţei” umane nu o va putea explica vreodată în mod complet. Căci, exhaustivitatea semanticii sale complexe îi aparţine numai şi numai lui Dumnezeu şi absolut deloc omului…

Magdalena ALBU